NEBUNICĂ VODĂ

Nici nu închisese bine Bogdan al III-lea unicul său ochi, că pe tron se aşază fi-su  Ștefăniță care la cei 14 anişori ai săi încă obişnuia să se joace cu instrumentul în țărâna curții domneşti. Sub  supravegherea atentă a portarului Sucevei  Luca Arbore, Moldova merge împleticindu-se înainte, ocolind din instinct şanțurile istoriei. Păstrează cu Polonia aceleaşi relații statornicite după bătălia de la Codrii Cosminului, de egalitate, fraternitate şi spionare reciprocă. În 1522, solia lui Luca Cârje se lămurește că polonii sunt buni numai de caragață, că nu vor mişca nici un deget pentru apărarea Moldovei. După 1523, la leşi îşi găsesc adăpost boierii fugari. În consecință, Ștefăniță ridică taxele vamale cu 8 aspri la ducat pentru mărfurile polone.

Pe întreaga durată a domniei, tinerelul moldav a încercat să-l imite pe Fane Barosanu: i-a ținut la respect pe unguri şi poloni de câte ori au avut ceva de împărțit, a bătut la tătari ca la fasole şi a tăiat într-o veselie la boieri. Cu turcii a fost precaut reuşind să nu-i supere mai mult decât trebuia. Norocu' lui a fost că în acea perioadă erau ocupați cu ofensiva în zona centrală a Europei (Belgrad, Buda) şi nu s-au arătat jigniți de glumițele lui Ștefăniță.

Ca şi ilustrul său bunic, Nebunică a purtat lupte în Valahia. Dar nu pentru vreun scop nobil ci pentru un petec de negreață. Că-i promisese  Neagoe Basarab că-i dă de nevastă o fată şi nu s-a ținut de cuvânt. Ruxandra, tipa avută în colimator era frumoasă de pica Ștefăniță zadarnic în limbă că trufandaua se măritase cu Radu de la Afumați. Care, afumat fiind, promitea să țină mai mult la tăvăleală. Jignit în amorul propriu şi personal, Nebunică atacă Valahia. Radu îi întoarce vizita de curtoazie şi jaf, deşi în iunie (1526) Ștefăniță se însurase cu sora mai mare a Ruxandrei, apriga Stana care, într-un fel sau altul ,îi va veni de hac câteva luni mai târziu (14 ianuarie 1527) când îl va otrăvi cu multă măiestrie, în cetatea Hotinului. Sfârşitul survenit la numai 24 de ani e absolut firesc dată fiind înclinația incredibilă a domnitorului de a-şi face duşmani pe oriunde trecea. După ce între 1517 şi 1523, țara a fost condusă după sfaturile lui Luca Arbore, vechiul slujitor al lui Fane Barosanu, începând cu acest an Nebunică crede că-i destul de copt să ia puterea în propriile-i mâini. Îl înlătură pe Arbore din dregătorie (în martie) şi din viață (aprilie), împreună cu cei doi fii ai săi, Toader şi Nechita. Execuția sumară a marelui dregător cu afinități polone îi fac pe mulți boieri să-şi ia lumea în cap. Printre ei şi postelnicul Șarpe care se refugiază la Cracovia, loc pe care-l ura Nebunică întrucât regele Poloniei îi promisese că acolo îi va da o fiică de nevastă, dar ca şi pe tatăl său, îl păcălise. La 7 septembrie 1523 se desfăşoară lupta dintre răzvrătiți şi armata de țară a voievodului. Nebunică învinge şi boierii – care nu sunt prinşi şi ucişi – fug în țările vecine să-şi scape viața. Averile au fost confiscate de Vodă şi împărțite după bunul său plac. În ultimii patru ani ai vieții sale a condus țara cum l-a tăiat capul. Schimba dregătorii ca pe ciorapi, făcea şi desfăcea alianțe după cum îl apuca damblaua, alerga după muieri de firmă domnească cu limba scoasă şi se credea un mare conducător, cam aşa ca bunicul său, Fănică Barosanu. Deşi s-a străduit - şi-a zis chiar Ștefan-Vodă – n-a semănat cu acesta decât la impulsivitate şi tupeu, în rest a făcut o figură jalnică. Pesemne asta-i soarta clonelor.

În urma sa, Moldova a rămas ca după regimul lui Milică, aşteptând cu ochii țintă să vină unul care să-i asigure că vor fi iarăşi ce-au fost şi mai mult decât atât. Persoana aşteptată n-avea să fie din stirpea lui Ștefăniță, că n-a avut nici un copil legitim, ci doar unul din flori – Ion-Vodă – făcut c-o țiitoare din Hârlău, unde mergea la dame după exemplul marelui fustangiu care i-a fost bunic. Cu alte cuvinte, Ștefăniță nici la măciuci nu a fost bun, deşi Moldova – har domnului Iliescu – îi oferea toate condițiile.

Ultima zi din viața lui Ștefăniță

Iarna se înstăpânise peste Moldova. Dinspre Rusia. La Hotin, Vodă-şi făcea planuri de viitor cu ochii holbați în tavan. Era tânăr, era mahmur, ce mai, avea toată viața de apoi înainte. Gândea că o să-l depăşească în neveste şi fapte de glorie pe Fănel. Avea doar 24 de ani şi era deja la al doilea mariaj fierbinte că Radu de la Afumați, cumnatul său, aprinsese satele Moldovei la sugestia Stanei, nevasta lui Ștefăniță. Îl trecu un fior pe şirul spinării, coborî pe noadă şi pe piele în unghiul cel mai întunecat al duplex-ului. Stana era o munteancă trupeşă, aprigă, dată dracului. Nu era frumoasă ca Ruxandra pe care pusese inițial Ștefăniță pleoapa, dar orişicât ,era corp domnesc, numai bun să-ți faci treaba cu el. El nu prea şi-o făcea că era refuzat politicos, cu nişte migrene de ultima oră , ori de câte ori ataca la baionetă, hotărât să câştige şi această bătălie. „Poate nu-i place cadrul la Suceava, nu-i destul de poetic”, îşi zisese Vodă, şi atunci hotărî să-şi petreacă week-end-ul la Hotin. Nici aici n-a fost atmosfera dorită de Stana, dar Ștefăniță n-a mai ținut cont şi şi-a rezolvat o parte din fantasmele care-i bântuiau mintea cea de pe urmă. Sună clopoțelul. Țiitoarea veni. Era geloasă că Vodă o înşeală cu nevastă-sa dar nu se arăta pe față că ei îi plăcea aşa cum era, plin de ciudățenii şi de poziții noi. Că moldovencele şi-au iubit întotdeauna conducătorii până la epuizare. Vodă-i zâmbi. Îl pupă pe năsuc şi se retrase precipitat că se auzi uşa de la iatacul Stanei. Din mers îi aruncă: „Ai grijă, Fănele, protejează-te, să nu vii la mine cu cine ştie ce boli. Că mi-a zis mie Pamela Aandersoanei că Bucureştii e plini de curve”. Nebunică îi zâmbi cu toți dinții, îi făcu cu ochiul, o ciupi duios de fund şi se prefăcu adormit. Stana intră, îi puse gingaş mâna sub ceafă şi-i duse la buze o carafă plină cu vin. Surprins plăcut, Vodă făcu ochii mari cât cepele şi rânji satisfăcut. Gândi: „Viol, neviol, uite că am dat-o pe nevastă-mea pe brazdă. Cine a zis că femeia nu ştie decât de mandravelă a fost mare om  politic. Să fie sănătos!”. Sorbi tot conținutul şi o moleşeală  plăcută îl cuprinse. Stana se retrăsese vreun metru şi –l privea satisfăcută. „Sunt tare”, glăsui Ștefăniță. „Tare prost” – i-o întoarse Stana triumfătoare – „tocmai te-am otrăvit, moldovean impotent”. „Vai de capul tău, inculto, nici nu ştii să te exprimi ca o doamnă. Nu vezi că folosești pleonasme?”.  „Adică?”. „Păi unde-ai văzut tu moldovean potent?”. „Cum unde, deşteptule? La Suceava. Toți băieții din gardă e potenți”.

PROMOUŞĂN

Şi aşa a ajuns cronicarul să epuizeze textele scrise în anul 2000,cu ocazia sfârşitului lumii.Aşa că ,dragii mei,de data viitoare o să citiţi continuarea acestei istorii nemaivăzute după cum mă taie capul  în anul Domnului 2014 .Urmează Petru Rareş,un demn urmaş al tatălui său.Cine-i tac’su ,nu vă spun de acum,pentru proşti va fi o surpriză.Pentru deştepţi vom fi  iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât...

BOGDAN CEL NASOL

La fel ca în Valahia, şi în Moldova medievală se practica în draci democraţia originală. Domnii veneau la putere după lupte grele între diversele partide boiereşti, prin alegeri. Erau aleşi de poloni (rar)  sau de otomani (des), după cum bătea vântul istoriei. În perioada de după dictatura de 47 de ani şi 3 luni a lui Fane Barosanu mandatele erau destul de nesigure ca durată. În medie, în următoarea sută de ani, un mandat era de cinci ani aşa că 21 de domni au cârmuit efectiv deşi pe răboj au fost trecute 28 de domnii cu 23 de titulari. Unii conducători, mai şcoliţi în şmecherii legislative, marcau mandate după mandate, cu o siguranţă dezarmantă izvorâtă din experienţa anterioară când s-au convins că poporul poate fi impozitat de sentimente la maximum. Şi nu numai de sentimente ci şi de parale, că preluarea puterii costa o avere iar pretendenţii nu prea beneficiau de discounturi din partea otomanilor. Practicând cu asiduitate democraţia originală, moldovenii ajung să plătească tribut turcilor mai mult decât ştiau să scrie. Dacă la decesul lui Fane Barosanu suma era simbolică (3000 galbeni), în 1593 ajunge la 65.000, înregistrând o creştere de 810% în condiţiile în care inflaţia tindea, ca şi actuala economie naţională, spre zero. Norocul moldavilor a fost că o vreme democraţia lor s-a hrănit din ce a produs dictatura lui Ştefan. C-altfel era vai şi-amar de capetele lor ţuguiate!

Superdomnitorului Fane, i-a urmat fi’su, Bogdan al III-lea (1504-1517), un tânăr de 25 de ani cu o faţă de aragaz cu două ochiuri din care unul era veşnic stins. După cum ştiţi, îl pierduse la Codrii Cosminului din proverbiala neglijenţă moldavă care l-a făcut să vadă paiul din ochiul adversarului nu şi săgeata dintr-al său. Datorită look-ului său, mult sub standardele impuse de zglobiul Ştefan, cronicarul îl numeşte şi „cel orb şi  grozav”. Orb era 50%, grozav mai puţin, deşi moştenise tupeul ilustrului tată. Ce-i lipsea era simţul politic şi un ideal care să merite sacrificiile impuse poporului moldav, lesne vărsătoriu de sânge propriu şi nevinovat. Era şi greu să vadă în viitor când trecutul părea modelul demn de urmat. Bogdan era conştient că nu putea să fie mai bun decât tac’su şi s-a străduit să nu se facă de râsul curcilor din bordelurile clandestine. Domnia i-a fost ameninţată în două rânduri. Mai întâi, unul Roman venit din Valahia cu ajutor de la Radu cel Mare i-a provocat ceva junghiuri, alungate de spiritul pacifist al călugărului Maxim care le-a pus ceva ventuze protagoniştilor înmuindu-le suferinţele. Mai apoi, un ciudat, Trifăilă, este bătut bine lângă Vaslui, prins şi, după obiceiul  locului, decapitat pe undeva prin zona gâtului.

Cele mai serioase probleme le avea Bogdan cu femeile că arăta ca dracu. În 1505 o peţeşte tam-nisam pe Elisabeta, sora lui Alexandru, regele Poloniei. Gentil nevoie-mare, retrocedează fără ca cineva să i-o ceară, polonilor, Pocuţia, ţărişoara despre care Ştefan cel Mare spunea că nu o va da „odată cu capul”. Se pare că fi’su gândea cu alt cap! Regina se opune căsătoriei datorită diferenţelor de confesiune, iar Elisabeta ia propunerea drept ofensă aducând drept contraargument faţa de bidon turtit a moldoveanului. În 1506, solia condusă de Ionică Tăutul obţine semnarea unui contract de căsătorie dar fără urmare practică. Lucrul îl deranjează pe Bogdan care atacă Pocuţia cu simţ de răspundere dar  este respins de leşi. Cum nici papa de la Roma nu intervine pentru a i-o băga în pat pe Elisabeta, Bogdan pradă Polonia (în 1509) până la Liov, cetate în porţile căreia izbeşte personal cu suliţa. După care îşi trimite ostaşii pe la casele lor. Tocmai atunci se găsesc şi polonii (oct. 1509) să le întoarcă vizita. A fost jale, leşii ucid bătrâni, copii, femei, ajungând până la Cotnari.

După patru ani de cafteală pentru un petec de negreaţă, moldovenii şi polonii sunt împăcaţi de Vladislav, regele Ungariei. Problema Pocuţiei rămâne, vorba lui Topârceanu, în continuare, lung prilej de bârfe şi de pioneze. Sau cam aşa ceva.

După 1510 tătarii jefuiesc Moldova cu o consecvenţă demnă de o cauză mai nobilă. Bogdan nu  prevede mişcările acestora şi astfel nu reuşeşte să le opună decât rareori, rezistenţă. Singura realizare e că în urma unei lupte este rănit Beti Ghirei, fiul hanului, din care cauză, destul de ascuţită, cam decedează. Palidă consolare faţă de zecile de mii de robi luaţi de tătari, ca să nu mai pomenim de mulţimea vitelor transferate în Bugeac. Vizitele frecvente ale tătarilor au avut partea lor bună, au împiedicat apariţia şomajului, a atât de enervantelor concedieri colective generatoare de plăţi compensatorii şi alte măsuri de protecţie socială cuprinse în programul de guvernare „Capra cu trei iezi  dar cu numai două ţâţe’’. În plus, focurile pe care le provocau tătarii îi încălzeau pe moldoveni atât de temeinic încât au renunţat cu toţii la calorifere. Trebuie să recunoaştem că moldovenii erau nişte capitalişti sălbatici din cale afară: trăgeau foloase din orice, puneau până şi nenorocirea la treabă. Scoteau profit şi din arderea propriei locuinţe, lucru absolut imposibil în vremea lui Fane Barosanu, cam dictator luminat de felul său.

Bogdan are neînţelegeri şi cu voievodul Transilvaniei, însă nu se ajunge la cafteală. Cu turcii nu s-a pus: le-a plătit tribut. La început, în 1505, turcii i-au dat banii înapoi ministrului de externe Ionică Tăutu,despre care aflaseră ei că e mare iubitor de comisioane.. Dar cum turcii nu făceau ceva fără scop, în 1508, dublează haraciul ajungând la 8000 ducați de aur. Ce comision și-ar fi tras de aici Ionică Tăutu, nimeni nu poate ştii, poate bancherii elvețieni să bănuiască  ceva.

După eşecurile matrimoniale, Bogdan s-a însurat cu Nastasia, care îl privi vreun an şi muri(1512). Normal!

I-a urmat, din 1513, fiica lui Mihnea cel Rău, Ruxandra, care, neavând încotro, l-a suportat. Dar adevărata viață sexuală şi-a desfăşurat-o în toată splendoarea ei,cu frumoasa Stana, amanta care i-a dăruit patru băieți (printre care şi Ștefăniță) şi trei fete. Tot din flori se vor naşte şi viitorii domni Alexandru Lăpuşneanu şi Alexandru Cornea.

Bogdan cel Nasol n-a fost nici viteaz ca superstarul de tac'su, nici bun politician, nici megacurvar, dar nici credincios ca acesta. Cu mare caznă a terminat biserica de la Răuseni, zidită de Fane şi a pornit construirea bisericii „Sf. Gheorghe” de la Suceava. A mai dat ceva parale pe la unele mănăstiri dar nu cine ştie ce, că-i trebuiau pentru femei, că la moldovence dragostea e oarbă până la un punct. La 20 aprilie 1517,la miezul nopţii, Bogdan a înghițit cu mare poftă ultima gutuie pe lumea asta. A fost depus la Putna, lângă celebrul său părinte fiind condus din obligație de mulțime de popor fără treabă care  părea că-l regretă. Că murise mai înainte să reuşească a zugrăvi bisericile construite de tac'su. Care datorită megalomaniei sale a ajuns mare barosan în Calendarul Mişto Creştin –Ortodox.

Promouşăn

Aşa-i că vă place istoria noastră?Data viitoare o să aflaţi peripeţiile lui Nebunică Vodă,băiat bun dar cu lipsuri multe...Ochii cât sarmaua că istoria asta e unică şi irepetabilă

ELEGIA FEMEII DIN FOTOGRAFIE

Pe plajă într-un timp haotic
ţintită de-o tristeţe halucinantă
priveşti prin ceaţa astăzi mai pregnantă
cum fuge-n amintiri un zeu exotic

Nisipul este patul tău fără contur
scuipat de mare-n oameni îndărăt
tâmpla şi pumnul sprijinite-n cot
aspiră umbre-n golul dimprejur

Şi trupul tău renunţă la prestanţă
îşi cere dreptul de a fi împlinit
ocnaşii au un ritm nedefinit
recurs vulgar la ultima instanţă

respins de Înalta Curte a Virtuţii

se cern reproşurile-n stol

prin suflet plânge râul de carmol

şi paşii prin nisip sugrumă struţii

S-a sinucis tot ce a fost frumos
în ochii invadaţi de  smog
la tine vin de patimă olog
să îţi sărut azi  fiecare os

Şi într-un târziu acelaşi coregraf
ce-a respirat aerul sărat al vieţii
tribut final învins de spaima ceţii
'ţi  întoarce faţa către fotograf

Şi-n patul risipit şi crud
pe unde marea şi-a croit reflux
prizonieră într-un click de lux
adormi răpusă de un demon nud

Pelicula mă împiedică puţin
să-ţi învelesc plecările spre nord
şi dacă n-am să fac atac de cord
o să-ţi ascult chemările şi vin

Din umbră am să ies şi-am să te strig
uşor să nu comprim videoclipul
şi o să tragem peste noi nisipul
şi nu o să-ţi mai fie frig

Mă poţi utiliza ca şemineu
să stingi în living-room chemarea
femeie din tablou, doar tu şi marea
v-aţi încuiat în trupul meu

şi-aţi aruncat şi cheia pe fereastră
în timpul scurs printre furtuni
de la spitalul de nebuni
a evadat o stridie albastră

Cu ea atât de bine sameni
de parcă te-ai născut sirenă
întreg nisipul e-o cangrenă
scuipat de mare îndărăt în oameni

Şi-n patul meu prea mare şi prea hâd
întins pe-un catafalc de frunze
îţi sorb mirarea de pe buze..
Fotografia mă priveşte crud

15 martie 2014    

APROAPE NIMIC DESPRE FOTBALISTUL GICĂ POPESCU

Consecvent principiului oltenesc că meseria se fură nu se învaţă, Gică Popescu, care în prima parte a vieţii lui a şutit stilul sinucigaşului Costică Ştefănescu, s-a gândit ca după lăsarea la vatră să şmanglească ceva de la Giovani Becali, tatăl hoţilor. Ăsta, băiat salon, care a făcut facultatea la zi, în faţa cinematografului  ”Patria”, schimbând valută după metoda ''Maradona'', şi a devenit doctor cu teza ''Măsluirea contractelor în ţara proştilor'', l-a sfătuit să nu-şi mai piardă vremea cu furatul meseriei şi să treacă direct la fapte. Ca să-şi facă mâna, au început cu un furtişag mărunt de vreun milion de euro, că până la urmă cât puteai să iei pe un jucător ca Bratu care nu ştia decât să dea  mingea în faţă şi să fugă după ea. Şi tot aşa până când coţofana ieşea în aut de poartă. Rareori intra şi în aţe, dar asta numai în campionatul intern unde erau prevăzute clauze în contractul cu adversarele.
Văzând cât de uşor se câştigă banii când ai un profesor ca Becali, Gică a recidivat. Ghinionul lui că tocmai atunci nişte străini care ne-au luat pe garanţie au zis ''Băi, mai terminaţi cu hoţiile în România  ,că îi stricaţi dracu' şi pe-ai noştri de se duce Uniunea Europeană de-a berbeleacul...'' Prins în ofsaid, Gică şi-a recunoscut prostiile şi a dat banii înapoi în speranţa că nu va prinde lotul hoţomanilor pentru pregătirea centralizată. Dorea să fie păstrat pe banca de rezerve, deşi cele două galbene impuneau o etapă din viaţă cu suspendare. După două reprize, la prima instanţă şi la apel, se părea că Gică alunecase periculos, dar nu accidentase grav decât conturile ANAF. În prelungiri, la Înalta Curte, folsindu-se proba video, i-a fost propus un contract ferm pe o perioadă de trei ani, o lună plină şi zece zile nasoale. Titular incontestabil, aşa cum a fost toată viaţa, Gică va fi fundaş la marcaj, în cel mai fericit caz mijlocaş la închidere, fiindcă în fotbalul modern nu se mai joacă cu libero. Probabil, dacă sentinţa ar fi fost dată acum 15 ani, ar fi jucat şi Craioveanu mai mult la Naţională, nemaifiind împiedicat de geloziile retroactive ale lui Gheorghe din Calafat. Dar aşa s-a scris istoria, nimeni nu mai poate întoarce timpul, nici măcar fosta securitate, unde Popescu a dat cu subsemnatul între două cornere şi un aut de poartă. Până la urmă nu-i un capăt de ţară, câteodată, în România, hoţii ajung la puşcărie. Şi - vorba lui Giovani - acolo intri, te mai limpezeşti şi ieşi afară.Totul e să ai ce să povesteşti. Şi, slavă Domnului, Gică are fiindcă a fost un foarte mare jucător de fotbal, un afacerist neinspirat şi un hoţoman mărunt. Păcat de el, cu toate calităţile astea ar fi fost un demn urmaş al lui Mircea Sandu în fruntea FRF.

DE CE S-A SUPĂRAT TRAIAN BĂSESCU...

Unii ar spune că au fost prea puţine cuburi de gheaţă.Alţii că marfa a fost contrafăcută.Cert este că navigatorul în ape tulburi prin haznaua căreia naivii îi spun lumea politică,e supărat pe viaţă.Sare la carotida Pisicului cu înverşunarea cu care altădată făcea gât,pardon de expresie,la Petre Roman.În trecere i-a dat şi Leneşului o flegmă pentru mai târziu după principiul ''unde a scuipat mahmurul te-a pupat  preşedintele ţării şi ţi-a şters ruşinea''.Zice că ar iubi un sas din Sibiu că seamană leit cu Angela Merkel,toplesista din anii '70 de la Costineşti,care, în amintirea vremurilor nebune ,ne-a cam lăsat cu nordul corpului omenesc de-a dreptul gol,ca să nu zicem nud, că n-ar înţelege electoratul USL.
Marea durere a ciclopului de la Cotroceni e că s-a rupt alianţa taman înainte de europarlamentare şi există riscul major ca PNL să  ocupe linia de centură a politicii ,iar micuţa Elena să treacă de la succesurile continentale la eşecele mioritice.Ceea ce ar fi dramatic pentru libidoul prezidenţial şi ar provoca o tristeţe iremediabilă Lupeascăi care,dacă ar fi fost suficient de orientată politic,s-ar fi putut-iertaţi-mi expresia licenţioasă-naşte  la Pleşcoi.Îi vor trece pandaliile,se va drege curând sau va reîncepe să spargă mobilele de prin palatul Cotroceni,acest Titanic de mahala unde orchestra de consilieri prezidenţiali continuă să cânte cu patos ''Trece trenul printre munţi ca un şarpe lung/Eu cu lanţuri la picioare nu pot să-l ajung..''Sau va încerca reţeta clasică cu zeamă de varză şi patru cuburi de gheaţă după principiul aristotelic''cui pe cui se scoate...''

ISTORIA NECENZURATA A ROMANILOR

EPISODUL 50

Transilvania de la Ioan Corvin la Mihai Viteazul

Cum în Evul Mediu Gheorghe Funar nu se născuse, (din cauza unor procese de conștiință) ca să-i pună cu botul pe labe pe unguri, aceștia își cam făceau de cap pe la conducerea provinciei. Lucru care le convenea de minune mai cu seamă că printre atribuțiile puterii era și aceea de ironizare a românilor. Și cum ironia medievală era foarte la obiect, sensibilizând îndeosebi spinarea, bieții valahi umblau mai mult deșelați.

Deși erau șmecheri prin definiție, ardelenii noștri, nu prea dădeau replica, fiindcă ironia lor nu era așa de ascuțită să pătrundă partenerul până la prăsele.

Istoria Transilvaniei după moartea lui Iancu e șucară rău. Aflată sub dominația Ungariei, care-și băga coada mai mereu în treburile țărilor române, țara dintre păduri produce regulat evenimente în interiorul și în jurul ei. Mai întâi, Matei Corvin se contrazice cu Ștefan cel Mare. Pe motiv că Fane îl urmărește prin țară pe Petru Aron, ucigașul tatălui său, cu scopul medieval de a-i lua viața și pentru că a alungat garda ungurească de la Chilia (1465) cu șuturi în partea nord-atlantică a corpului omenesc.

Plus că Fane, tupeist ca toți moldovenii tari în glandă, i-a incurajat pe transilvăneni (îndeosebi sași) să se răscoale. Nesăbuita idee a lui Mateiaș l-a dus la un pas de moarte, iar lui Fane i-a adus atâta glorie că nici n-avea unde-o depozita. De altfel, Fane era văzut de transilvani ca fiind singurul gagiu capabil să oprească atacurile turcilor din Ardeal. Că otomanii făcuseră o adevărată pasiune pentru această zonă pe care o atacau regulat, o dată la 5-6 ani. Până la urmă, după dezastrul de la Mohacs (1526), o parte din Ungaria este transformată în pașalâc iar Transilvania o arde ca principat autonom. Adică plătește, începând cu 1541, ca și celelalte țări române, tribut (la început 10000 de florini) otomanilor. De remarcat că voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya n-a ajuns la lupta de la Mohacs. Mulți ani Zapolya, care dorea s-ajungă regele Ungariei (chiar este proclamat în 1526) se luptă cu Ferdinand de Austria, apelând chiar la ajutorul lui Soliman. Se ajunge până la Viena, care însă rezistă asediului. Zapolya este ajutat și de Petru Rareș care la Feldioara (1529) zdrobește o armată transilvană de-a lui Ferdinand. În 1538 se încheie pacea între cei doi regi ai unor părți din Ungaria iar în 1540, Zapolya decedează în urma unui atac de apoplexie. Așa se întâmplă când umbli cu dovleacul plin de fumuri. Conducerea Transilvaniei fu asigurată de omul de încredere al fostului ștab care era, normal, călugăr: George Utyeszenics Martinuzzi. Băgându-se în tot felul de combinații politice, Georgică dă chix. În 1551 este suprimat de austrieci care fac prăpăd în Transilvania până în 1556, când ,cu ajutorul lui Pătrașcu cel Bun din Valahia și Alexandru Lăpușneanu din Moldova, muierea lui Zapolya, Isabella, împreună cu puradelul Ioan-Sigismund se-ntorc la putere. Ionel conduce principatul între 1559 și 1571, perioadă în care recunoaște calvinismul (1564-1567) și unitarismul (1571), dar nu suportă ortodoxismul. Din 1571 și până în 1576, Ștefan Bathory, întemeietorul celebrei dinastii, conduce Transilvania luptându-se din greu cu românul Gaspar Bekes, pe care-l învinge și-l convinge să-i fie comandant de oști. După ce se transferă cu locul de muncă în Polonia, ca rege, în locul lui Ștefan vine fratele Cristofor (1576-1581), urmat la rându-i de copchilul personal, Sigismund, un îngâmfat de care istoria a făcut mișto cât cuprinde. Plin de sine, fiul caprii a încercat să fie lider regional, dar a sfârșit prin a fi păcăliciul universal care, după mai multe proiecte comune cu Mihai Viteazul l-a lăsat baltă renunțând, revenind și iar renunțând (1598-1599) la conducerea principatului în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Bathory, lacheul tuturor  puternicilor vremii. Cam asta era situația politică în Transilvania la momentul când Mișu Caftangiul se hotărăște să joace la Bingo și să câștige. Cu prețul vieții veșnice.

Răscoale nasoale

Când n-avea ce face, papa Leon al X-lea convoca cruciade împotriva turcilor. Rezultatele erau jalnice. Lui îi convenea că dădea de lucru subalternilor, care nu mai isprăveau cu robotitul pe lângă mortăciuni: pomeni, slujbe de pomeniri, reînmormântări. Nasol era de Sf. Petru, distribuitorul de suflete care nu mai prididea cu lucrul. Omu' – e un fel de-a zice – deveni nemulțumit că ștabu' suprem se făcea că plouă și nu-i plătea orele suplimentare. Sau măcar să-l avanseze cumva. Că-n sinea lui Sf. Petru spera să scape de la poartă și să fie promovat camerist.

Așadar, în 1514, la Buda (capitala Ungariei, nu acel spațiu interesant și deosebit de creativ unde până și scriitorii se duc singuri să-și verse amarul din fiere), țăranii de diferite naționalități, udemeriști, peuneriști ori viitori tractoriști se strâng ca la bâlci. Cam 40000 de capete țuguiete sperau să scape de iobăgie, c-așa le fusese promis în campania electorală. În Transilvania era jale. Îndeosebi la casele nobilimii că nu mai avea cine le munci pământurile. Din care pricină îi schingiuiau cu măiestrie pe cei rămași în fastuoasele bordeie din balegă și lut. Și cum ăștia erau femei, copii și boșorogi, mai puțin rezistenți la torturi, țipau cât era noaptea de lungă. Ziua nu, că erau la muncă. Auzind cele petrecute acasă, pe domeniul privat al maghiarului, țăranii hotărăsc să facă pasul la ofsaid. Înarmați până-n măsele cu ura de clasă, îl pun în frunte pe un mic nobil secui, Gheorghe Doja, conducătorul preconizatei  cruciade și fac turism modern prin Transilvania. O ard bine de tot, că erau cam nervoși, iar pe nobilii găsiți în punctele cheie ale traseelor îi cam ucid. Gașca a pătruns din trei direcții, sub comanda lui Gheorghiță, a fratelui său Grigore și a popii Laurențiu. După ce surclasează armata lui Ștefan Bathory și Nicolae Csaky, vizitează Oradea, Bihorul, Sălajul, Sighișoara, Rodna, Bistrița, Clujul unde se lasă cu strigături și focuri de tabără bine întreținute. La Sighișoara au fost întâmpinați de primar în persoană. Bucuria revederii cu alesul urbei a fost atât de mare încât n-au putut rezista tentației de a-l omorî imediat. Ultimul obiectiv turistic demn de distrus a fost Timișoara. Aici însă, se produce un scurt-circuit istoric. Armata voievodului Transilvaniei, Ioan Zapolya, mătură pe jos cu răsculații. Însăși căpeteniile cad prizoniere. Grigore Doja este judecat sumar,direct de călău, popa Laurențiu este ars la Cluj, dar numai după ce fusese tras temeinic  în țeapă, iar Gheorghe Doja a avut parte de un proces mai lung, firesc pentru rangul său. Așezat într-o poziție sexy, go,l pe un tron înroșit în foc a constatat într-o fracțiune de secundă că situația e fierbinte. Coroana roșiatică precum o linie erotică pe care călăii i-au așezat-o în vârful capului nu l-a deranjat deloc întrucât nu a mai simțit-o. Când și-a revenit a realizat că nobilii fraternizaseră cu țăranii, altminteri nu se explica ceea ce vedea ca prin ceață în fața ochilor: barosanii îi serveau cu fripturi pe zdrențuroși și ăștia mâncau cu o poftă neomenească de parcă nu haliseră de 15 zile. Doja nu era victima unei halucinații: ce vedea era autentic, numai un amănunt îi scăpă; carnea pe care o băgau la jgheab iobagii era smulsă cu un clește special, din trupul propriu și personal. Din fericire pentru el, Gicsi n-a mai prins și ciorba de potroace, din oase de conducători, fiind foarte prins cu trecerea într-o lume mai bună. Oricum a murit fericit, convins că expresia celebră  „orice revoluție își devoră conducătorii” nu e o vrăjeală. Rezultatele răscoalei au fost nasoale: nobilii au accentuat asuprirea, ba prin intermediul unuia, Verboczy, autorul „Tripartitumul”-ului, i-au dat și un temei juridic. Asta-i  înrăiește și mai tare pe iobagii români care se răscoală în 1526 sub conducerea lui Iovan Țarul, și în 1599 cu ocazia vizitei de cucerire a lui Mișu Caftangiul în Transilvania. Din nenorocire, situația lor nu s-a îmbunătățit. A continuat să fie la fel până în zilele noastre.

ISTORIA NECENZURATA A ROMANILOR

INTRAREA ÎN EUROPA MEDIEVALĂ

CAPITOLUL  49

Pe la 1579, Franţa fu cucerită de un valah tânăr înalt, frumos şi, culmea, bine-crescut. Omul intrase în Europa fără viză fiindcă fugise din Valahia înainte ca slujbaşii vremelnicilor domnitori să-l scurteze de capul plin de vise. Că născându-se  datorită virilităţii bolnăviciosului Pătraşcu cel Bun, Petru Cercel n-avea cum să nu se gândească la ziua în care va ajunge cel mai tare din parcarea valahă şi va tăia coada câinelui dintr-o singură lovitură imaginară. Hălăduind prin Occident, ca tot românul fără busolă şi-a făcut o mulţime de prieteni influenţi, că pe lângă calităţile cu care l-a hărăzit din greşeală natura, mai pusese mâna şi pe carte, obicei atât de hulit şi în acea vreme. Fără să facă vreun efort, valahul părea mult mai deştept decât interlocutorii săi. Ajuns în preajma regelui Franţei, Henric al III-lea, lăsă o bună impresie, ceea ce-I determină pe acesta să-i sprijine candidatura la tronul valah, la Biroul Electoral Central de la Stambul. “Pierre, dragule, dacă ajungi vodă învaţă-i pe valahi să se poarte ca tine, să fie occidentali şi-n felul ăsta n-o să mai aveţi probleme cu vizele. Aşa curaţi, dichisiţi, parfumaţi ca nişte căţei, păreţi de-ai noştri, pe cuvânt. Tu eşti prototipul, mai ai sa scapi de un obicei mârlănesc: nu mai dormi cu capul pe spadă şi nu mai ţine ochii deschişi. Că te ia lumea de nebun şi e păcat. Fii mai relaxat”.  Pierre n-avea interesul să-l contrazică pe Henric al III-lea, se prefăcu că-i dă dreptate şi ca semn al prieteniei acceptă ca secretar personal pe unul Berthier, băiat talentat la scris dar lipsit de avere personală. Dar în sinea lui altcumva gândea decât protectorul franţuz. Că dacă ar lăsa spada imediat s-ar repezi vreun vecin mai îndemânatic să i-l taie. Că ăsta era stresul cel mare în Valahia. Ca să se descarce, câţiva ani mai la deal, trimise un e-mail fratelui său vitreg, Mihăiţă: “Dragă frăţioare, Petrică te salută! Ştiu că eşti ocupat până peste cap cu făcutul averii pe spatele ţăranilor însă îmi permit să te deranjez un pic din activitate cu ceva veşti despre mine. Încă de la început te anunţ că sunt bine şi sănătos ca un porc mistreţ. Am vizitat multe oraşe europene dar niciunul nu m-a impresionat ca Parisu’. Ce să-ţi povestesc? Au ăştia o cultură, o civilizaţie să arunci cu basca după câini nu alta. Am vizitat cârciumile populare, casele de toleranţă, nu mi-a scăpat nimic. A fost o nebunie, mai ales când le-am încercat pe franţuzoaice. Notează: Când treci pe la Paris fă-le şi tu bucuria şi n-ai să regreţi. Au clasă. Plini de calităţi mai sunt francezii ăştia dar mai au şi defecte. Cel ma tare m-a deranjat când m-au pus să stau la masă între una blondă, ţâţoasă, apetisantă, nimic de zis şi un câine vagabond. La început am crezut că-I vreun apropos şi-am vrut să plec dar dar n-am întins-o de teamă să nu se supere buldogul. Blondina m-a lămurit că la ei, câinii au aceleaşi drepturi cu oamenii şi mănâncă din aceleaşi farfurii. Ei speră ca astfel, societatea să se umanizeze şi să nu mai mârâie unii la alţii. M-a îndemnat să-i  învăţ şi pe valahi să procedeze la fel, să mănânce din aceleaşi farfurii cu dulăii că astfel vor avea revelaţia a ceea ce e esenţial în viaţă. Nu i-am dat-o-n bună Brigittei, că aşa o chema, explicându-i că-i greu  de schimbat un popor care a dat cu javrele de pământ de când se ştie. S-a buzat un pic dar i-a trecut mandea o privire prin zonele periculoase de-a pierdut pe loc şirul discuţiei.

După Franţa am făcut o baie la Veneţia unde dogele mi-a dăruit din simpatie pentru poporul pe care-l  reprezint 1000 de ducaţi. Banii mi-au prins bine, deşi parcă mă mustră conştiinţa că i-am spus că sunt francez! Trece şi durerea asta. Cu-n pic de şampanie franţuzească uiţi de toate. Să nu crezi că m-am ciocoit dar şampania chiar e un lucru bun. N-o să prindă la valahi, că, vorba lor, nu învârtoaşă ca ţuica dar pentru obrazuri fine merge. Am trecut şi pe la Raguza unde mi-am tras pe turtă spuza. M-am simţit excelent întrucât m-am dat veneţian. Ce înseamna bilingvismul ăsta!Ştiu o grămadă de limbi, majoritatea învăţate cu ajutorul damelor, lucru care m-ajută enorm, aproape la fel de mult ca pe Petre. Ştii care, ardeleanul ăla de are drept gineri nişte specialişti în limbajul trupului.

De doi ani sunt la Stambul unde pe căi cinstite, trag sfori s-ajung pe tron în locul lui Mihnea. Când să zic şi eu hop, am pus laba pe domnie, se ivesc carele cu aur trimise din Valahia de Ecaterina Salvaresso, mama domnitorului Mihnea, de fapt adevărata conducătoare. Băi fratello, am cam făcut datorii pe aici că turcii sunt nesătui şi farmecului personal ei nu-I acordă prea mare importanţă în raport cu paraii, dar sper să mă scot după ce ajung domn. Mai e ceva de furat în Valahia? Că am auzit la BBC că a declarat un sfetnic de-acolo, că nu şi atunci toate eforturile mele sunt zadarnice. Trimite-mi răspuns urgent să ştiu ce am de făcut: mai vin la putere sau mă las păgubaş. Că doar nu e nimeni fraier să creadă că vin la muncă…”

La 29 august 1583, Petrică intră în ţară voios nevoie mare, cu planuri măreţe în ochii şăgalnici şi cu o armată numeroasă de creditori la coada calului. A mai inventat o taxă: “goştina pe oi”, drept pentru care a primit numeroase felicitări, telegrame, adeziuni şi mulţumiri de mamă din partea colectivelor de oameni ai muncii. Poporul îşi întorcea faţa de la el după ce, la început, îl privise mulţumit ca pe o curiozitate a naturii cu cercel în ureche. Că dădea chefuri la boieri dar nici pe ţărani nu-i privea de sus. A încercat să bage la înaintare spiritual european, dar n-a observat nimeni. Că valahii erau neatenţi la problemele globale ale omenirii încă de pe atunci. Se ocupau ca şi acum, cu supravieţuitul, ţuicăritul şi porcăitul, îndeletniciri onorabile în felul lor. Nu i-au impresionat nici reconstituirea reşedinţei domneşti de la Târgovişte şi nici încercarea de a înlocui mormanul de fiare vechi din industrie cu un atelier de construit tunuri.

Văzând cum stau lucrurile şi înţelegând cam ce vrea sultanul de la fizicul lui când l-a convocat la Stambul, Petrică dă un tun colosal economiei naţionale şi cu 500.000 de scuzi, îşi ia tălpăşiţa în Transilvania, însoţit de soldaţii săi credincioşi care, pătrunşi până-n măduva oaselor de spiritul practic, îl jefuiesc în Ţara Bârsei. Este bine primit de guvernatorul transilvan care-l găzduieşte într-un loc sigur, la puşcărie, până în 1587 când, cu ajutorul unei funii evadează. Şi  cum s-a născut cam într-o bujie reîncepe cursa domnească. Varşovia, Viena, Roma, Veneţia, Mantova, Ferrara, Paris sunt locurile pe unde arde gazul pentru a găsi sprijin în scopul întoarcerii la butoiul cu miere unde-i plăcea atât de mult să se bălăcească. Ajuns la Stambul (1589) mânjeşte în stânga şi-n dreapta, Mihnea este mazilit, dar, surpriză, în locu-i este numit Vlad, un puştulache de 20 de ani care, de emoţie, moare otrăvit. “Ce coincidenţă!” a exclamat Petrică bucuros, simţind că-l apucă veselia domnească. Dar, vorba românului – cine râde la urmă a dat mai multă şpagă înainte – s-a aplicat şi-n acest caz. Că turcii o sucesc ca la Stambul, revin asupra deciziei de mazilire a lui Mihnea şi-l închid pe Cercel la Edicule. În martie 1590, Petrică este exilat pe insula Rhodos, în Europa Sudică, unde nu mai ajunge întrucât nişte criminali de treabă l-au sugrumat pe corabie şi i-au aruncat cadavrul în mare. Spiritul i-a rămas european până la capat, la fel ca al valahilor din ziua de astăzi. Care în proporţie de masă au soarta lui Petru Cercel. Că şi ei se sufocă deşi în aparenţă nimeni nu-i strânge de gât.

PROMOUȘĂN: Despre cum îi ironizau ungurii pe români direct pe cocoaşă citiţi în capitolul următor intitulat “Transilvania de la Ioan Corvin la Mihai Viteazul”

UNDE SĂ FUGIM

Lucrezi pe viu la suflet cu dalta

Ce s-ar intampla daca am calatori in Malta

Intr-un concediu fara plata ,autoimpus

S-ar  supara ingerii de sus?

Dar daca am disparea pe o insula exotica

Aproape dumnezeeasca,evident erotica

Unde abilitatile mele de supravietuitor

Te vor face sa-mi zambesti indatoritor

Sa nu mai existe timpul,sa se comprime

Sa ne traim in sfarsit zilele noastre sublime

Si –n jungla as disparea de n-ar fi anaconde

Mi-e teama de ele sunt prea lungi si prea blonde

As fi in siguranta printre ursii polari

Eliberat de frig, incastrat in ghetari

Sau ce ar fi de ai veni pe insula mea interioara

Luminata perfid  de steaua polara

Locuita de cerbi alergand printer alte

Minuni rascolite ,pretexte de Dante

Eu inca mai pot sa stau pe un cot

Pozandu-ti ,dar trupul e-n fierbere tot

Si parca ar fi de acord sa plece cu tine in Malta

Sa-ti termini lucrarea cu ochiul si dalta.

SĂ NU MORI ROMÂNIE IUBITĂ

Tara e la pamant,oamenii au calusul in gura

Defileaza stapanii in fracuri dungate

Jugul ne apasa fara masura

Se revarsa haotic valuri de ura

Si prima lege-i vanzarea de frate

Copilul isi exileaza visesele in monitor

Fara sa stie isi tese drama

Sexul a evadat din dormitor

Crima a devenit principalul motor

Copilul cu ciocanul isi ucide mama

Istoria neamului e hulita de prosti

Interzisa e demnitatea prin lege

Teatrul absurd se joaca cu masti

Cersatorii formeaza nesfarsitele osti

Tocmite pentru faradelege

Batranii cu pletele albe s-au predat

Bratele moi s-au intins langa trup

Femeile frumoase au evadat

De langa tinerii cu trupul pictat

Radacinile neamului se tot rup

E o tristete generala intre noi

Apele s-au inecat cu metale grele

Gandul e o dara de noroi

Ne ducem pagani inspre ziua de apoi

Printer corbii insetati de manele

Totu-i bizar ,bizaru-i profund

Meciul vietii noastre se joaca pe zgura

Parca se aude poporul flamand

Cum striga si intreaba pana cand

Va fi privind de politicieni cu ura

Mai spera ca nu s-au sfarsit

Zilele gloriei trecatoare

Si de pe crucea unde a fost rastignit

Sfinxul cu chipul daltuit in granit

E martor cum patria moare

Si totusi nu poate pieri o tara cladita

Pe oasele eroilor  necunoscuti

Sa nu mori Romanie iubita

Pentru eternitate tu ai fost croita

De voievozii incastrati in munti .

ELEGIA POETULUI ADRIAN PĂUNESCU

Nu l-am mai văzut pe Poetul Adrian Paunescu
 de când a plecat

cu o floare în mână, 
o floare care nu a existat

Avea treburi treburi importante 
între Polul Nord si Sud

Pe acolo o fi Poetul cu ochi de noapte, 
că nu-l mai aud!

Poate a ajuns, în sfârșit,
 cu un tren nevazut la Roma

Și a fost proclamat Împarat. Numai Roma

l-ar fi făcut sa fugă de el, 
să nu se intoarcă

Timpului îi  lipseste sensul de parcă
Poetul Adrian Paunescu, 
suflet românesc  de odinioară,

întorcea limbile ceasului cu o chitară