O, Paștele copilăriei mele

 

AȘTEPTÂND UN TREN

Prin gara inimii, spre seară,

vor trece trenuri către infinit

din care îngerii coboară

să vadă dacă s-a sfârșit

lumina ce-o lăsase-n urmă

iubirea zborului invers;

prin univers eternitatea scurmă

într-un sublim și inutil demers

Eu am să fiu în vis, desigur,

un biet acar călătorind prin sine,

la fel de tandru și nesigur

de câte ori mi-dor de tine

Și știu că sunt mai multe trenuri

ce vor străbate gara fluierând,

și dintre atâtea triste regnuri

eu am să te aleg plângând

Și am să te aștept la fiecare

să nu regret că n-am simțit parfumul,

dar cordul iar m-apasă și mă doare

că nu te aduce înapoi niciunul...

8 aprilie 2026

LA MOARTEA LUI MIRCEA LUCESCU (Cei ce plătesc cu viața)

Ce veste tristă ne lovește-n plex

ca un infarct al vremurilor gri,

Lucescu s-a întors în univers

să umple stadioanele pustii

Echipa lui din Carul Mic

se va lupta cu cea din Carul Mare,

și-o va învinge negreșit,

nimic nu e lăsat la întâmplare

Cărbunii ce i-au fost încredințați,

de atâta șlefuit sunt diamante;

voi, oameni buni, să nu uitați

de toate sărbătorile galante

la care ați fost invitați

să duceți România cât mai sus,

că suntem un popor de frați,

copiii Domnului Iisus

Să v-amintiți că printre voi

a fost un fotbalist de rasă,

pe partea lui era război

și-n deplasare și acasă

Și-ntreaga viață i-a-nvățat 

pe cei din jur  să fie buni,

și-atât de bine a marcat 

sfârșitul și-nceputul unei lumi

Și-a fost un căpitan nemaivăzut

ce și-a iubit fără măsură țara,

și-a alergat și s-a bătut

din București la Guadalajara

A inventat profesia de mag

al fotbalului fără vreo speranță,

și l-a iubit și i-a fost drag

și i-a fost singura instanță

la care a pledat de atâtea ori

încât a devenit judecător,

și-a ridicat în vânt atâtea mori

și-a câștigat respectul tuturor

Prin mână i-au trecut echipe mici

pe care le-a făcut celebre,

azi Dumnezeu i-aprinde licurici

să-i lumineze căile integre

Că până-n ceasul cel predestinat

a vrut să schimbe lumea de fricoși,

nu s-a temut și nici nu s-a predat,

așa fac numai oamenii frumoși

Și-n clipele ce l-așteptau să-l prindă

în ofsaid și să-l tragă înapoi,

o mână a vrut să ne întindă

ca să redevenim eroi

I-a înfruntat pe turci cu elocință

deși și lor le construise-o lume,

să-i fie amintirea biruință

și-a suferit cât nu se poate spune

Pe bancă, singur, ca un zeu bătrân,

privea în gol înfrângerea finală,

întreaga-i fire mândră de român

nu accepta că-l roade adânc o boală

Spera c-ai lui, descoperind mândria,

n-or să se înece tocmai la final,

și vor aduce țării bucuria

de-a mai juca frumos un mondial

Tristețea l-a-nfășat în giulgiul ei,

iar inima nu a-nțeles să bată,

și ca un vultur sugrumat de lei

s-a înălțat deasupra lumii înc-o dată

Căci n-are unde să mai fie acum

decât în Rai, să antreneze îngeri;

s-a dus Lucescu, omul bun,

ce-a reparat și marile înfrângeri

Să nu fim triști și să îi ducem crucea,

chiar dac-o rană adâncă-i dimineața;

te strigă galeria lumii, Mircea, 

că ai plătit tot ce-ai iubit, cu viața...

7 aprilie 2026

CE S-A ÎNTÂMPLAT CU PLOAIA...

Aș vrea să pot șterge tristețea de pe chipul tău, 

tristețea aceea nu știu de unde vine,

aș vrea să fiu un curcubeu

pe care aleargă copilul din mine

Mă privești din oglindă și un surâs

curge printre cioburi pe jos,

mă întreb ce s-a întâmplat cu ploaia

în care dansa omul frumos?

Orele își încrucișează săbiile,

taie în două lumina ce cade pieziș,

pe mări depărtate corăbiile

privesc orizontul cruciș

Aș vrea să-ți șterg tristețea de pe chip,

umbră a mea despicată din mine,

se amestecă urmele prin nisip

și-n loc de cetăți doar ruine...

6 aprilie 2026

Cât de tare doare dragostea magică

 

Nufăr albastru

 

Întâlnire cu Iisus

 

Când sufletul mi-a căzut printre nori

 

Când plouă cu stele pe mare

 

Degeaba plânge o chitară