Nu aveam curajul să-i spun

 

NICIODATĂ SĂ NU TE TEMI DE LUMINĂ

Nu trebuie să ții de aripi o pasăre când vrea să zboare,

zborul e libertatea de a fi univers,

să nu te temi de umbrele înșelătoare

când parcurgi drumul invers

Zboară cât mai sus pe trasee numai de tine  știute,

întinde-ți aripile de sus până jos,

să nu-ți fie teamă de lumină,

nu poți fi altceva decât omul frumos

Nimeni nu-ți poate lua ceea ce numai tu ai,

numai sufletul tău simte înălțarea divină,

ești propria umbră coborâtă din rai,

niciodată să nu te temi de lumină

Dă-i voie inimii tale să zboare 

până unde bătăile ei nu se mai aud instantaneu,

fii în iarna adâncă o rază de soare,

după potopul lui Noe, fii curcubeu!

18 aprilie 2026

Erai așa cum îngerul meu te-a descris

 

Când mi-e dor de tine

 

Norul din inimă

 

Aș pleca undeva

 

NU AVEAM CURAJUL SĂ-I SPUN

 

Nu știu de ce a trebuit să mă îndrăgostesc atunci,
ea ca o umbră pe apă trecea, 
n-aveam curajul să-i spun cât e de minunată
și cât o iubesc, draga de ea 

Am așteptat să apară aievea
din poemele scrise pe stele,
o căutam fremătând prin ninsori,
ea umbla desculță pe urmele mele

Când a apărut în acea dimineață de vară,
pământul s-a-nvârtit în sens invers,
inima a-nceput și mai tare să doară
și  s-a pierdut prin Univers

M-am îndrăgostit de cioburi de cer
în timp ce ea ca o umbră prin suflet trecea,
dar nu i-am spus cât e de minunată
și cât o iubesc, draga de ea...

Numai ea, la plecare, mi-a șoptit,
ca și când ar fi vorbit serios:
”Ești un om atât de frumos
că nu m-aș fi putut opri din iubit....”

17 februarie 1994/18 aprilie 2026

NORUL DIN INIMĂ

 

Într-o altă viață am fost fluture,

tu erai o boare de vânt,
o lumină albastră

plutind între cer și pământ

Îți desenez cu acuarelele cerului
surâsul dintre noi,
cântecul inimii umple golul din jur
O, cât de mult am iubit acele clipe
pe care le-ai îngropat în sperjur!

Să fii cuminte! Drumul către mâine
e plin de primejdii, de fiare sălbatice,
de confuzii;
mi-amintesc toate nopțile-n care
mă îngropai în iluzii

Nu mai folosește la nimic faptul 
că ești mai frumoasă
ca un gând nerostit, 
ca o umbră misterioasă
călătorind spre infinit

Toate înălțările din abis 
spre lumină 
m-au strivit 
când ai aruncat în neant
rochiile tale de hermină

O, norul acela din inimă 
cum l-aș împrăștia
să răsară soarele tău
și în inima mea!

Numai umbra ta nevăzută,
sfâșiată de stele,
poate veni negreșit 
pe urmele mele,
să le sărute
când nisipul le umple,
sau când sufletul plouă
din cerul așezat ca o vară pe tâmple
de mâinile tale scăldate în rouă

Cum ar muri atunci 
singurătatea dintre cuvinte
și-ai putea să-nflorești 
la mine-n povești !

Cât de mult te-am iubit! Cât de mult!

plânge inima mea în tumult

Dansează, te rog, pentru ultima oară,
coboară din seară suspin de vioară...

Mi-e inima o expoziție futuristă
din care curg elegii
inspirate de-o dragoste tristă

Nebunii cuminți desenează închisori
cu zăbrelele lipite de nori

Frumusețea se izbește de zid
ca un glonț, ca un tren ce-a sărit
de pe linia moartă,
sufletu-n sine până la capătul lumii te poartă

N-a mai rămas nimic din apusul acela trucat,
numai sângele se mai zbate-n păcat

Alunecă pe ora ca un vifor trecând
amintirile viitoare putrezite în gând

Și-acolo ești la fel de frumoasă
ca-n ziua-n care prin mine a trecut
umbra aceea melodioasă 
folosită drept scut

21 aprilie 2020/17 aprilie 2026

Crede-mă

 

O să fiu acolo, draga mea