Nu mai știu în ce secol era
nu mai știu dacă în viața aceasta...
Mă rătăcisem în palma ta
spărgându-i timpului fereastra
Atât știu: mi-am deschis brațele
și s-au preschimbat în aripi de vultur
și-n loc să mă prăbușesc, am zburat
până-n inima ta ca o frunză amară de brustur
Și deodată chemările, neuitările
aerul dintre noi l-au aprins
iar tu ți-ai întins orele
până în timpul meu, dinadins
Dar tot nu știu ce emisferă era
nu văd bine prin tăcerea albastră
doar vântul îl aud cum bate-n viața mea
și-i sparge inimii o fereastră
28 iunie 2015
11 iulie 2015
sâmbătă, 11 iulie 2015
miercuri, 8 iulie 2015
CAPODOPERELE LUI BASARAB (XV)
Apoi să știți, iubiți cetitori, că la Posada, Carol Robert nu și-a pierdut numai mesada ci a căzut de pe cal și-zic surse istorice credibile-și-a cam șifonat noada (n-am găsit altă rimă). Însă, și în condițiile astea vitrege, regele a reușit să spele putina c-o mână de tovarăși care-n momentele alea erau mai iuți decât Gabriela Szabo . La Buda s-a făcut inventarul constatându-se că a pierit toată floarea nobilimii maghiare și toate astea s-au întâmplat-după cum își încheie ”Cronica pictată” tulburătoarea mărturisire- ”ca nu cumva să se semețească ungurii(...) ci să învețe umilința”. Carol Robert și-a lins rănile dar până la moarte nu l-a iertat pe Basarab că n-a fost de acord cu blatul și l-a rușinat în fața Europei, unde vroia ungurul să intre și el cu toată gașca de vegetarieni. Că i-a și zis Europa la un moment dat:
- Măi, Carolică, cu palmaresul ăsta vrei să faci parte din Uniune?! Păi dacă mai pune ursul de Basarab mâna pe tine o dată, nici la ”Cimitirul Vesel” nu te mai primește nimeni.
După liniștirea definitivă a maghiarilor, Basarab a făcut un hobby pentru bulgari, cărora le-a salvat economia prin importurile masive de zeamă de varză, pătlăgele, hrean, țelină și alte produse ale carnivorilor de la sud de Dunăre. Relațiile de afaceri l-au apropiat atât de mult de Alexandru, urmașul lui Mihail la tronul țaratului, încât i-a dat o fiică de soție că și așa avea mai multe bucăți disponibile.
- Poate că nu i-o dădeam- zicea după două-trei ulcele de vin- că la cafteală nu le are de nici o culoare, seamănă cu bietu ta-su, care după mai multe tentative a reușit să fie ucis de sârbi la Velbujd, însă m-a impresionat până la lacrimi că-i om de casă. Pune ăsta niște castraveciori, o nebunie...de-au și zis băieții de la Posada să-i dau jumătate de împărăție numai să stea locului liniștit cu gospodinele. Că oamenii mei îi apreciază în mod deosebit pe cei care îi ajută să se dreagă în fiecare dimineață. Dacă stau și mă gândesc bine, oștirea mea n-ar face două parale fără logistica lui Alexandru...
Din nefericire, marele Basarab a trebuit să răspundă pe la 1352 unei convocări la Sfântul Petru, care prinsese drag de el fiindcă purta barbă ca intelectualii și chestorul Raiului simțea nevoia să se converseze din când în când cu unul care știe să-ți răspundă la orice întrebare, să-ți explice orice problemă care te neliniștește, fără să înțelegi nimic. Întins pe catafalc, mai rece decât Victor Ciorbea, Basarab era tot întunecat, tot frumos, de-a și exclamat o babă care morfolea între ultimii doi dinți de aur un covrig:
-Maică, ăsta nu-i Negru Vodă de joacă-n atacul lui Manchester?
-Confuzie, mamaie...Se vede că te uiți doar pe ”Eurosport”, neglijând total ”Discovery”: Basarab a fost acesta și-a speriat Budapesta....
LEGENDĂ POPULARĂ
Pe la 1350, Basarab a început să-și pună întrebări existențiale fundamentale:
-De ce oare zboară păsările când ar putea să meargă pe jos? De ce nu cântă cucul imnul Uniunii Europene? Există unguri și pe lumea ailaltă? Se va câștiga reportul la 6 din 49? Eu cu ce-mi mai omor timpul? Pe maghiari i-am terminat, la tătari m-am zburlit serios că și-o luaseră în cap după Posada. Ziceau că m-au ajutat în luptă și n-am fost omenos că nu le-am dat o parte din țara mea. Asta cam așa e, dar de ce nu țin cont că le-am dat-o și lor pe cocoașă de mai multe ori și cu mai mult simț de răspundere.
Pe bulgari i-am iertat că i s-au aprins călcâile fiică-mi după Alexandru, dar cu toate astea am păcate multe. Ce-ar fi să fac și eu o catedrală a mântuirii neamului prost să cadă dușmanii-n limbă când prin fața ei se plimbă?! Na, că iar a ieșit o capodoperă orală din mine.
Pentru îndeplinirea acestui moft a fost solicitat meșterul Manole, renumit mai degrabă pentru demolările pe care le efectua cu profesionalism decât pentru ridicările pe verticală. Și-a mai luat meșterul nouă tovarăși și astfel prezidu-i gata. Au făcut ei ce-au făcut, și-au depășit limitele și au reușit să ridice patru pereți. Dar pentru că nu aveau cele 1413 autorizații necesare vizate la timp, un funcționar bine intenționat de la Curtea de Argeș le-a demolat-o de vreo trei ori până s-a enervat Manole și a chemat-o pe firul scurt pe Ana.
Asta a părăsit valvârtej lucrările Halianței Civice și a trecut la treabă. I-a făcut cum îi venea la gură pe cei ce-i puneau piedici protejatului ei care, după unele documente incredibile, îi era și soț. Din cripto-comuniști și securiști nu i-a scos de-au plecat ăia rușinați și nu s-au mai întors până a doua zi. Atunci lidera de opinie a zidarilor le-a bătut obrazul după care, nervoasă cu nervii din cale-afară, l-a propus pe Manole drept candidat la domnie, numai s-o scape de comuniștii pe care de la Gogu Rădulescu încoace nu-i mai înghițea deloc. Deși prietena ei cea mai bună de dat de-a dura, doamna Zoia, a încercat s-o convingă că nu-i bine ce face, n-a reușit.
Basarab , însă, a auzit totul și i-a ordonat contracandidatului său, mototolul Manole, s-o compromită public între zidurile mănăstirii ca să-i iasă capodopera mai elastică, ” că-afirma el-la cât de coardă a fost asta or să se întindă zidurile ca Arcul de Triumf”.
Manole așa a făcut, că de prea multă vreme vroia să scape de nevastă-sa, ca orice consumator de bere la pet, și nu putea rata ocazia, mai ales că pretextul era valabil. N-a avut nicio remușcare. Deși o zidise în totalitate, vocea Anei se auzea afectată, chemându-l duios:
-Manole, Manole, arză-te-ar focul, termină cu glumele că ai feștelit-o cu mine. Când ies de aici te fac din om-neom , otreapă comunistă!
Atunci Manole se plimba ca un leu în cușcă pe lângă zid...
-Mă, pe unde aș putea să fac o gaură să-i mai arunc două-trei mistrii de mortar să-i închid clanța pentru totdeauna?
Însă, Dumnezeu e sus și vede și meșterul a luat-o curând pe urmele Anei, că Basarab i-a suspendat autorizația de construcție și l-a lăsat în aer, cu explicația:
-Știi ce-a zis Schiller? Manole și-a făcut datoria, Manole trebuie să facă recepția lucrării de pe acoperiș. Înțelegi cum vine chestiunea? Ai mierlit-o, dragule!
Meșterul nu s-a resemnat și cu aripi de scândurele a încercat o aterizare forțată.
-Cu viteză cam mare, a concluzionat Vodă, că s-a făcut praf. Cine dracu s-o fi crezut ăsta :Aurel Vlaicu? Sau economia națională?!
Promoușăn
Știu că unii l-ați plasa pe Manole în vremea lui Neagoe Basarab. E problema voastră. Dar, totuși, pentru că sunt mărinimos, o să-l întâlniți și atunci că legendele e nepieritoare. Data viitoare o să vă mai spunem câte ceva despre unguri, după care-i trecem în planul secund al capodoperei noastre că sunt cam antipatici. Noi o să deschidem pentru voi, în exclusivitate, arhivele secrete care vorbesc în șoaptă despre întemeierea Moldovei. Urmează adevăruri zguduitoare! Nu mă credeți? Bine faceți...
4 martie 2000
- Măi, Carolică, cu palmaresul ăsta vrei să faci parte din Uniune?! Păi dacă mai pune ursul de Basarab mâna pe tine o dată, nici la ”Cimitirul Vesel” nu te mai primește nimeni.
După liniștirea definitivă a maghiarilor, Basarab a făcut un hobby pentru bulgari, cărora le-a salvat economia prin importurile masive de zeamă de varză, pătlăgele, hrean, țelină și alte produse ale carnivorilor de la sud de Dunăre. Relațiile de afaceri l-au apropiat atât de mult de Alexandru, urmașul lui Mihail la tronul țaratului, încât i-a dat o fiică de soție că și așa avea mai multe bucăți disponibile.
- Poate că nu i-o dădeam- zicea după două-trei ulcele de vin- că la cafteală nu le are de nici o culoare, seamănă cu bietu ta-su, care după mai multe tentative a reușit să fie ucis de sârbi la Velbujd, însă m-a impresionat până la lacrimi că-i om de casă. Pune ăsta niște castraveciori, o nebunie...de-au și zis băieții de la Posada să-i dau jumătate de împărăție numai să stea locului liniștit cu gospodinele. Că oamenii mei îi apreciază în mod deosebit pe cei care îi ajută să se dreagă în fiecare dimineață. Dacă stau și mă gândesc bine, oștirea mea n-ar face două parale fără logistica lui Alexandru...
Din nefericire, marele Basarab a trebuit să răspundă pe la 1352 unei convocări la Sfântul Petru, care prinsese drag de el fiindcă purta barbă ca intelectualii și chestorul Raiului simțea nevoia să se converseze din când în când cu unul care știe să-ți răspundă la orice întrebare, să-ți explice orice problemă care te neliniștește, fără să înțelegi nimic. Întins pe catafalc, mai rece decât Victor Ciorbea, Basarab era tot întunecat, tot frumos, de-a și exclamat o babă care morfolea între ultimii doi dinți de aur un covrig:
-Maică, ăsta nu-i Negru Vodă de joacă-n atacul lui Manchester?
-Confuzie, mamaie...Se vede că te uiți doar pe ”Eurosport”, neglijând total ”Discovery”: Basarab a fost acesta și-a speriat Budapesta....
LEGENDĂ POPULARĂ
Pe la 1350, Basarab a început să-și pună întrebări existențiale fundamentale:
-De ce oare zboară păsările când ar putea să meargă pe jos? De ce nu cântă cucul imnul Uniunii Europene? Există unguri și pe lumea ailaltă? Se va câștiga reportul la 6 din 49? Eu cu ce-mi mai omor timpul? Pe maghiari i-am terminat, la tătari m-am zburlit serios că și-o luaseră în cap după Posada. Ziceau că m-au ajutat în luptă și n-am fost omenos că nu le-am dat o parte din țara mea. Asta cam așa e, dar de ce nu țin cont că le-am dat-o și lor pe cocoașă de mai multe ori și cu mai mult simț de răspundere.
Pe bulgari i-am iertat că i s-au aprins călcâile fiică-mi după Alexandru, dar cu toate astea am păcate multe. Ce-ar fi să fac și eu o catedrală a mântuirii neamului prost să cadă dușmanii-n limbă când prin fața ei se plimbă?! Na, că iar a ieșit o capodoperă orală din mine.
Pentru îndeplinirea acestui moft a fost solicitat meșterul Manole, renumit mai degrabă pentru demolările pe care le efectua cu profesionalism decât pentru ridicările pe verticală. Și-a mai luat meșterul nouă tovarăși și astfel prezidu-i gata. Au făcut ei ce-au făcut, și-au depășit limitele și au reușit să ridice patru pereți. Dar pentru că nu aveau cele 1413 autorizații necesare vizate la timp, un funcționar bine intenționat de la Curtea de Argeș le-a demolat-o de vreo trei ori până s-a enervat Manole și a chemat-o pe firul scurt pe Ana.
Asta a părăsit valvârtej lucrările Halianței Civice și a trecut la treabă. I-a făcut cum îi venea la gură pe cei ce-i puneau piedici protejatului ei care, după unele documente incredibile, îi era și soț. Din cripto-comuniști și securiști nu i-a scos de-au plecat ăia rușinați și nu s-au mai întors până a doua zi. Atunci lidera de opinie a zidarilor le-a bătut obrazul după care, nervoasă cu nervii din cale-afară, l-a propus pe Manole drept candidat la domnie, numai s-o scape de comuniștii pe care de la Gogu Rădulescu încoace nu-i mai înghițea deloc. Deși prietena ei cea mai bună de dat de-a dura, doamna Zoia, a încercat s-o convingă că nu-i bine ce face, n-a reușit.
Basarab , însă, a auzit totul și i-a ordonat contracandidatului său, mototolul Manole, s-o compromită public între zidurile mănăstirii ca să-i iasă capodopera mai elastică, ” că-afirma el-la cât de coardă a fost asta or să se întindă zidurile ca Arcul de Triumf”.
Manole așa a făcut, că de prea multă vreme vroia să scape de nevastă-sa, ca orice consumator de bere la pet, și nu putea rata ocazia, mai ales că pretextul era valabil. N-a avut nicio remușcare. Deși o zidise în totalitate, vocea Anei se auzea afectată, chemându-l duios:
-Manole, Manole, arză-te-ar focul, termină cu glumele că ai feștelit-o cu mine. Când ies de aici te fac din om-neom , otreapă comunistă!
Atunci Manole se plimba ca un leu în cușcă pe lângă zid...
-Mă, pe unde aș putea să fac o gaură să-i mai arunc două-trei mistrii de mortar să-i închid clanța pentru totdeauna?
Însă, Dumnezeu e sus și vede și meșterul a luat-o curând pe urmele Anei, că Basarab i-a suspendat autorizația de construcție și l-a lăsat în aer, cu explicația:
-Știi ce-a zis Schiller? Manole și-a făcut datoria, Manole trebuie să facă recepția lucrării de pe acoperiș. Înțelegi cum vine chestiunea? Ai mierlit-o, dragule!
Meșterul nu s-a resemnat și cu aripi de scândurele a încercat o aterizare forțată.
-Cu viteză cam mare, a concluzionat Vodă, că s-a făcut praf. Cine dracu s-o fi crezut ăsta :Aurel Vlaicu? Sau economia națională?!
Promoușăn
Știu că unii l-ați plasa pe Manole în vremea lui Neagoe Basarab. E problema voastră. Dar, totuși, pentru că sunt mărinimos, o să-l întâlniți și atunci că legendele e nepieritoare. Data viitoare o să vă mai spunem câte ceva despre unguri, după care-i trecem în planul secund al capodoperei noastre că sunt cam antipatici. Noi o să deschidem pentru voi, în exclusivitate, arhivele secrete care vorbesc în șoaptă despre întemeierea Moldovei. Urmează adevăruri zguduitoare! Nu mă credeți? Bine faceți...
4 martie 2000
luni, 6 iulie 2015
LA POSADA ȘI-A PIERDUT ROBERT MESADA (XIV)
Odată cu stingerea dinastiei arpadiene, Ungaria trece printr-o nouă criză de epilepsie. Din motivul ăsta, destul de întemeiat, i-au lăsat pe valahi în pace, deși aceștia începuseră să-i calce des și apăsat pe bătături. Mai exact, după instalarea la Câmpulung a unuia Basarab de se dădea mare că-i fiul lui Tihomir, românașii îi alungă pe unguri de prin părțile subcarpatice. Din considerente umanitare, o mare parte a rămas pe loc că voievodul și-a dat acceptul să fie izgoniți câți mai puțini, iar pentru cei rămași a dat ordin oamenilor săi să-i tragă în țeapă sau să le taie capetele cu cea mai mare considerație. Adică, evenimentele să se desfășoare în așa fel încât nimeni să nu sufere.
După trebușoara asta, Basarab le-a propus colegilor regionali din stânga și din dreapta Oltului să facă o singură țară, una mișto de tot, că, zicea el, , ” dacă ținem cu toții de un curmei, mergem mai liniștiți la femei. Și dacă ungurii mai vin, îi caftim puțin...”
După cum poate ai observat, iubite cetitorule în stele verzi, Basarab era român sadea, nu precum cumanul de Neagu Djuvara, și din cauza asta vorbea în versuri sau, în momentele de mai puțină inspirație, în proză.
Aflând vestea cea mare, ungurii s-au crucit de invidie dar, neavând încotro, au tăcut mâlc o vreme .Ba unii, mai entuziaști, l-au felicitat pe voievodul valah, zicându-i de la obraz că a fost inspirat când a acceptat denumirea de Ungrovlahia pentru țara lui, care s-ar traduce în francofonă cam așa: ”Vlahii de lângă unguri”.
Dar admirația în care căzuseră cloșcă foștii suzerani n-avea să țină decât până în momentul în care au considerat că ar fi cazul să-i pocească un pic. Așa că pe la 1330, Carol Robert de Anjou a organizat o serie de petreceri în cinstea viitoarei cuceriri a țării lui Basarab.
Auzind amuzanta veste, voievodul i-a trimis o însemnată solie regelui numindu-l, la mișto, ”tată”, și dăruindu-i în semn de prețuire și respect 7000 de mărci de argint, bugetul ”Remeș”pe opt ani, în speranța că s-o răzgândi maghiarul și s-o întoarce la Buda unde oricum era mai confortabil decât prin codrii valahi. Daniela Ghiorfi, purtătoarea de vorbe meșteșugite a lui Basarab, i-a transmis rigăi mot a mot:
-Voievodului nu-i place cafteala fără rost, dar dacă ești fraier și n-accepți banii, rămâi ca un prost că-i hotărât s-o pună cu tine. Să știi că s-a jurat pe barba sa/ că primejdia ce planează asupra ta/ n-o poți înlătura/ tra la la la la...
Semeț din cale-afară, Carol Robert s-a adresat solilor la modul general, făcând abstracție de talentele cât de cât ascunse ale Danielei:
- Băi aceștia....să-i spuneți ăluia de v-a trimis să faceți playback de pomană că o să-l scot din vizuina în care s-a ascuns de frica mea trăgându-l de barba aia de sălbatic. Și-l avertizez că i-o voi smulge fir cu fir că d-aia mi-am luat patentul la mine. De asemenea, anunțați-l să nu-mi mai trimită mie solii că eu n-am nicio gară cu ciobanii. Clar?
Se pare că a fost destul de limpede maghiarul că Basarab nu i-a mai trimis nicio veste, deși a
fost deranjat la maxim de metaforele, epitetele și, mai ales, licențele poetice folosite de adversarul său.
- Fiindcă nu cred că-i corect să mă trateze astfel. Ce are cu barba mea? Îl deranjează că sunt poet? O să-i demonstrez că nu scriu tot timpul poezie, că am momente de inspirație în care dramele pe care le scot din mine se joacă peste tot cu gura închisă. Cât despre barbă, o să-i dovedesc că va rămâne la locul ei, însă nu prea-i văd bine cele trei floace ce le fâlfâie vântul pe obrazu-i scorțos. N-am terminat de citit nici măcar ”Povestea porcului” și uite-l p-ăsta...mă presează cu războiul lui medieval!
După care își conectă celularul:
-Alo, tătarii? Eu sunt! Basarab. Vă sun din celălat capăt al țării.Și mie mi-e dor de voi. Cum să mă simt? Minunat, numai că am niște junghiuri în coastă. Ungurii au venit cu oaste peste mine. Cum? Veniți și voi? O...kay! Ne vedem la Posada, în week-end., sâmbătă, 9 noiembrie 1330, dacă ați uitat în ce dată suntem. Sper s-o rezolvăm repede. V-am pupat!
În muzici la modă, maghiarii pătrund în Valahia. Dar treaba era nașpa de tot că valahii, după prostul lor obicei, ascunseseră toată haleala și pe deasupra otrăviseră și fântânile. Din cauza asta, de la o vreme oștirea mergea alandala după cum auzea comenzile pe care le dădeau necontenit mațele din augustele burți. După ce au pustiit Valahia până la Argeș înghițind cu mare poftă lăcustele ce încă mișunau prin iarba arămită de soarele lui noiembrie și ucigând cu sânge rece broaștele de prin iazuri, maghiarii au cârmit-o spre Buda cu gândul să mai cucerească pe drum popoarele din mușuroaiele cu furnici ori miile de arici ce-și ițeau capetele pe toate drumurile ca să dea o pâine albă de mâncat poeților de curte ce aveau să cânte în epopei nemuritoare mărețele izbânzi. Dar, ca să parafrazăm un cronicar din aceeași făină cu mine, ”n-a fost pe voia câinelui de maghiar”.
La Posada, într-un defileu situat, firesc, între două înălțimi, ungurii au fost întâmpinați cu bucurie de valahi și de aliații lor și supuși unui interogatoriu sumar. Întrebările erau puse direct la subiect și ungurii răspundeau numai cu ” au, mamă”, ”Doamne, e sfârșitul lumii”,”aici ne rămân oscioarele”...Că am uitat să menționez, interogațiile astea erau sub formă de bolovani prăvăliți de pe înălțimi în capetele lor triunghiulare, vipere aruncate cu măiestrie ori săgeți ațintite la fix. Au mai fost și altele dar parcă ni s-a făcut nouă milă de bieții maghiari, că așa cum am spus-o de nenumărate ori, nu erau oameni răi, mai ales femeile lor. Cafteala a durat de sâmbătă până marți și armata lui Carol Robert a fost zdrobită, însuși regele a scăpat ca prin urechile acului fugind îmbrăcat în hainele lui Desev, fiul lui Dionisie, unul dintre inițiatorii distracției. Desev a fost zărit în ținuta de gală, din care cauză valahii l-au recunoscut drept suzeran. Așa că l-au ucis cu mare plăcere după cum găvărește ”Cronica Pictată” de la Viena.
După victorie, Basarab a ținut un spici, că le-avea p-astea cu trombonul ceva de speriat:
-Sunt convins că ungurii au învățat ce-i umilința și altădată când le-oi trimite soli să știe că sunt de la Basarab I, întemeietorul Valahiei independente și că trebuie să-i primească în așa fel încât să nu mă supăr. Că altminteri mă văd nevoit să provoc o nouă tragedie, deși genul ăsta literar nu mă interesează în mod deosebit.
După Posada, voievodul valah i-a articulat și pe tătari că-și cam luaseră nasul la purtare, iar pe țarul Bulgariei, Alexandru, și l-a făcut ginere. El amintea la câte o chermeză la care se afuma ca orice scriitor ce se respectă:
-Bă, nu prea le vede el la politică regională, iar ca războinic e mai prost chiar și decât Carol Robert de Anjou, însă face o varză murată...o minunăție. Cât despre zeama de murători, ce să vă mai spun? Ea mă mai menține în fruntea țării, că altfel eram mort demult...
LEGENDĂ
În 1352, când s-a întins comod pe catafalc, Basarab a impresionat pe toată lumea că nu-și schimbase niciun pic pigmentul pielii. Numai o babă cârcotașă a murmurat în broboadă:
-Maică, ăsta parcă-i Koffi Anan!
Remarca asta a dat peste cap întreaga lume a istoricilor de ocazie fiindcă ei știau cu precizie că ăla de semăna cu Urâtu era Negru-Vodă. Or, dacă baba avea dreptate, nu cumva Basarab era Black-Vodă? Sau poate Black-Vodă era chiar Tihomir, ta-su, că fi-su semăna leit cu el? Dracu știe! Sau poate Ion Cristoiu, de-i zice lumea ”Ciocoiu”, că el oricum le știe pe toate...
Promoușăn
Așa-i că vreți să știți cum s-a format blajina Moldovă? Ei, bine, urmăriți cu atenție capitolul următor, fiindcă regulile jocului se schimbă și o să vedeți a opta minune a lumii a treia...
După trebușoara asta, Basarab le-a propus colegilor regionali din stânga și din dreapta Oltului să facă o singură țară, una mișto de tot, că, zicea el, , ” dacă ținem cu toții de un curmei, mergem mai liniștiți la femei. Și dacă ungurii mai vin, îi caftim puțin...”
După cum poate ai observat, iubite cetitorule în stele verzi, Basarab era român sadea, nu precum cumanul de Neagu Djuvara, și din cauza asta vorbea în versuri sau, în momentele de mai puțină inspirație, în proză.
Aflând vestea cea mare, ungurii s-au crucit de invidie dar, neavând încotro, au tăcut mâlc o vreme .Ba unii, mai entuziaști, l-au felicitat pe voievodul valah, zicându-i de la obraz că a fost inspirat când a acceptat denumirea de Ungrovlahia pentru țara lui, care s-ar traduce în francofonă cam așa: ”Vlahii de lângă unguri”.
Dar admirația în care căzuseră cloșcă foștii suzerani n-avea să țină decât până în momentul în care au considerat că ar fi cazul să-i pocească un pic. Așa că pe la 1330, Carol Robert de Anjou a organizat o serie de petreceri în cinstea viitoarei cuceriri a țării lui Basarab.
Auzind amuzanta veste, voievodul i-a trimis o însemnată solie regelui numindu-l, la mișto, ”tată”, și dăruindu-i în semn de prețuire și respect 7000 de mărci de argint, bugetul ”Remeș”pe opt ani, în speranța că s-o răzgândi maghiarul și s-o întoarce la Buda unde oricum era mai confortabil decât prin codrii valahi. Daniela Ghiorfi, purtătoarea de vorbe meșteșugite a lui Basarab, i-a transmis rigăi mot a mot:
-Voievodului nu-i place cafteala fără rost, dar dacă ești fraier și n-accepți banii, rămâi ca un prost că-i hotărât s-o pună cu tine. Să știi că s-a jurat pe barba sa/ că primejdia ce planează asupra ta/ n-o poți înlătura/ tra la la la la...
Semeț din cale-afară, Carol Robert s-a adresat solilor la modul general, făcând abstracție de talentele cât de cât ascunse ale Danielei:
- Băi aceștia....să-i spuneți ăluia de v-a trimis să faceți playback de pomană că o să-l scot din vizuina în care s-a ascuns de frica mea trăgându-l de barba aia de sălbatic. Și-l avertizez că i-o voi smulge fir cu fir că d-aia mi-am luat patentul la mine. De asemenea, anunțați-l să nu-mi mai trimită mie solii că eu n-am nicio gară cu ciobanii. Clar?
Se pare că a fost destul de limpede maghiarul că Basarab nu i-a mai trimis nicio veste, deși a
fost deranjat la maxim de metaforele, epitetele și, mai ales, licențele poetice folosite de adversarul său.
- Fiindcă nu cred că-i corect să mă trateze astfel. Ce are cu barba mea? Îl deranjează că sunt poet? O să-i demonstrez că nu scriu tot timpul poezie, că am momente de inspirație în care dramele pe care le scot din mine se joacă peste tot cu gura închisă. Cât despre barbă, o să-i dovedesc că va rămâne la locul ei, însă nu prea-i văd bine cele trei floace ce le fâlfâie vântul pe obrazu-i scorțos. N-am terminat de citit nici măcar ”Povestea porcului” și uite-l p-ăsta...mă presează cu războiul lui medieval!
După care își conectă celularul:
-Alo, tătarii? Eu sunt! Basarab. Vă sun din celălat capăt al țării.Și mie mi-e dor de voi. Cum să mă simt? Minunat, numai că am niște junghiuri în coastă. Ungurii au venit cu oaste peste mine. Cum? Veniți și voi? O...kay! Ne vedem la Posada, în week-end., sâmbătă, 9 noiembrie 1330, dacă ați uitat în ce dată suntem. Sper s-o rezolvăm repede. V-am pupat!
În muzici la modă, maghiarii pătrund în Valahia. Dar treaba era nașpa de tot că valahii, după prostul lor obicei, ascunseseră toată haleala și pe deasupra otrăviseră și fântânile. Din cauza asta, de la o vreme oștirea mergea alandala după cum auzea comenzile pe care le dădeau necontenit mațele din augustele burți. După ce au pustiit Valahia până la Argeș înghițind cu mare poftă lăcustele ce încă mișunau prin iarba arămită de soarele lui noiembrie și ucigând cu sânge rece broaștele de prin iazuri, maghiarii au cârmit-o spre Buda cu gândul să mai cucerească pe drum popoarele din mușuroaiele cu furnici ori miile de arici ce-și ițeau capetele pe toate drumurile ca să dea o pâine albă de mâncat poeților de curte ce aveau să cânte în epopei nemuritoare mărețele izbânzi. Dar, ca să parafrazăm un cronicar din aceeași făină cu mine, ”n-a fost pe voia câinelui de maghiar”.
La Posada, într-un defileu situat, firesc, între două înălțimi, ungurii au fost întâmpinați cu bucurie de valahi și de aliații lor și supuși unui interogatoriu sumar. Întrebările erau puse direct la subiect și ungurii răspundeau numai cu ” au, mamă”, ”Doamne, e sfârșitul lumii”,”aici ne rămân oscioarele”...Că am uitat să menționez, interogațiile astea erau sub formă de bolovani prăvăliți de pe înălțimi în capetele lor triunghiulare, vipere aruncate cu măiestrie ori săgeți ațintite la fix. Au mai fost și altele dar parcă ni s-a făcut nouă milă de bieții maghiari, că așa cum am spus-o de nenumărate ori, nu erau oameni răi, mai ales femeile lor. Cafteala a durat de sâmbătă până marți și armata lui Carol Robert a fost zdrobită, însuși regele a scăpat ca prin urechile acului fugind îmbrăcat în hainele lui Desev, fiul lui Dionisie, unul dintre inițiatorii distracției. Desev a fost zărit în ținuta de gală, din care cauză valahii l-au recunoscut drept suzeran. Așa că l-au ucis cu mare plăcere după cum găvărește ”Cronica Pictată” de la Viena.
După victorie, Basarab a ținut un spici, că le-avea p-astea cu trombonul ceva de speriat:
-Sunt convins că ungurii au învățat ce-i umilința și altădată când le-oi trimite soli să știe că sunt de la Basarab I, întemeietorul Valahiei independente și că trebuie să-i primească în așa fel încât să nu mă supăr. Că altminteri mă văd nevoit să provoc o nouă tragedie, deși genul ăsta literar nu mă interesează în mod deosebit.
După Posada, voievodul valah i-a articulat și pe tătari că-și cam luaseră nasul la purtare, iar pe țarul Bulgariei, Alexandru, și l-a făcut ginere. El amintea la câte o chermeză la care se afuma ca orice scriitor ce se respectă:
-Bă, nu prea le vede el la politică regională, iar ca războinic e mai prost chiar și decât Carol Robert de Anjou, însă face o varză murată...o minunăție. Cât despre zeama de murători, ce să vă mai spun? Ea mă mai menține în fruntea țării, că altfel eram mort demult...
LEGENDĂ
În 1352, când s-a întins comod pe catafalc, Basarab a impresionat pe toată lumea că nu-și schimbase niciun pic pigmentul pielii. Numai o babă cârcotașă a murmurat în broboadă:
-Maică, ăsta parcă-i Koffi Anan!
Remarca asta a dat peste cap întreaga lume a istoricilor de ocazie fiindcă ei știau cu precizie că ăla de semăna cu Urâtu era Negru-Vodă. Or, dacă baba avea dreptate, nu cumva Basarab era Black-Vodă? Sau poate Black-Vodă era chiar Tihomir, ta-su, că fi-su semăna leit cu el? Dracu știe! Sau poate Ion Cristoiu, de-i zice lumea ”Ciocoiu”, că el oricum le știe pe toate...
Promoușăn
Așa-i că vreți să știți cum s-a format blajina Moldovă? Ei, bine, urmăriți cu atenție capitolul următor, fiindcă regulile jocului se schimbă și o să vedeți a opta minune a lumii a treia...
ÎNTRE LUMI SUSPENDATE
Pe o punte de aer, între lumi suspendate
te strângeam în brațe ca-n prima zi
devenisem un trup cu două inimi
evadați din propriile erezii
Nu cădeam deși ne trăgeau de picioare
demonii nopții trimiși la vânat
niște umbre înșelătoare
peste îmbrățișarea noastră s-au destrămat
Noi eram unu, nici o altă cifră
rătăcită din viața cealaltă
nu mai izbea ca o dogmă proscrisă
luna topită-n privirea codată
Pe o piatră de bazalt încastrată
într-un ochi albastru de ger
devenisem un trup cu două inimi
îmbrățișați de tăcerea din cer
Și nimeni nu putea să înțeleagă
evadarea noastră din erezii
pe o punte de aer, între lumi suspendate
te țineam în brațe ca-n prima zi
5-6 iunie 2015
te strângeam în brațe ca-n prima zi
devenisem un trup cu două inimi
evadați din propriile erezii
Nu cădeam deși ne trăgeau de picioare
demonii nopții trimiși la vânat
niște umbre înșelătoare
peste îmbrățișarea noastră s-au destrămat
Noi eram unu, nici o altă cifră
rătăcită din viața cealaltă
nu mai izbea ca o dogmă proscrisă
luna topită-n privirea codată
Pe o piatră de bazalt încastrată
într-un ochi albastru de ger
devenisem un trup cu două inimi
îmbrățișați de tăcerea din cer
Și nimeni nu putea să înțeleagă
evadarea noastră din erezii
pe o punte de aer, între lumi suspendate
te țineam în brațe ca-n prima zi
5-6 iunie 2015
duminică, 5 iulie 2015
BĂIEȚI DE BĂIEȚI (XIII)
Câte ape curgătoare mai răsărite avea ținutul de la sud de Carpați, cam tot atâtea formațiuni statale se dădeau în bărci că sunt cnezate și voievodate. Erau conduse de tipi numai unul și unul, de dădeai cu tunul și nu mai găseai alții la fel. Băieții ăștia-Ioan, Farcaș, Litovoi, Seneslau-nu prea erau de scandal și din această cauză regii maghiari s-au gândit că ar fi cazul să le ceară niște parale, ceva teritorii, bașca miere, caș și vin de buturugă, că vorba aia, ” pofta vine mâncând”...
În principiu, voievozii au fost de acord că, după străvechiul obicei românesc, promisiunile nu costă nimic și nici măcar nu ești obligat să te ții de ele, mai ales când îți afectează nivelul de trai. D-aia produsele erau păstrate de miniștrii de resort pentru valahii din dotare care e drept că nu le puteau cumpăra, dar măcar le vedeau în vitrine. Că există, în definitiv. Și că sunt purtătoare de accize, supraaccize, TVA, proteine și alte bazaconii care cad greu pe burta goală.
Europa râdea de se prăpădea de unguri zicându-le că sunt niște suzerani de paie, un fel de sperietori de ciori istorice și că n-au nițel sânge în glandă să se impună în fața păcurarilor care-i umilesc în asemenea hal. Enervați peste măsură, i-au atenționat pe români, dar aceștia le-au răspuns cu arma lor predilectă, bășcălia, și i-au făcut praf.
Figura a ținut o vreme dar n-a mers la nesfârșit, pentru că, după cum scrie în orice tratat mai de doamne-ajută, ungurii nu erau proști, nu, ei erau maghiari. Probabil aici trebuie găsită explicația că au ocupat Țara Hațegului, lucru care nu i-a plăcut deloc, dar absolut deloc, longevivului Litovoi, despre care suzeranii aveau o părere mișto de tot, în sensul că nu-l credeau capabil de vreo reacție. Însă, voievodul și-a adunat cu mult calm oștirea de prin crame și a luat-o ușurel la deal să le arate dușmanilor de ce este în stare. Acum nu știm dacă din obișnuință sau din nebăgare de seamă, Litovoi a fost ucis pe câmpul de luptă și de distracții medievale, iar fratele său, Bărbat, a fost luat prizonier, dar cert este că așa s-a întâmplat. Ajuns deținut politic încă din anul 1279, fratele voievodului a spus: ”Piua-hai să negociem!”și, mai serviabil decât Adrian Năstase le-a plătit ceva mangoți, ”nu puțini”, boanghenilor, ba ca tacâmul să fie complet a repetat faza la care valahii se înecau de râs, aia cu recunoașterea suzeranității.
Întors în țărișoara lui ca vasal, însă destul de viu , Bărbat a devenit voievod și a rămas ca un păduche-n frunte până s-a plictisit și a murit.
LEGENDĂ POPULARĂ
Când a coborât Negru-Vodă agale la Câmpulung, de unde vroia să scoată niște hârtii care să-i ateste locul în istoria românilor, în care dăduse buzna pe neașteptate, l-a întâmpinat un funcționăraș serviabil peste măsură:
-Ce mai vrei și tu, mă, derbedeule? Nu vezi că-i închis. E trecut de 12, soarele-i sus, avem și noi dreptul firesc, prevăzut de lege, la pauza de masă. Ce, funcționarii valahi nu e oameni? Că ne tocim coatele prin facultăți particulare și nervii pe de-alde tine și uite ce mutră face! Te uiți chiorâș la mine, întunecatule? Vrei ca toată lumea să fie la picioarele tale?! Ia du-te și te plimbă vreo două ceasuri și revi pe urmă cu actele aferente că altfel ai bătut drumul degeaba. Să ai certificatul de naștere al poporului român, cartea de identitate, pașaportul și toate celelalte documente, xeroxate, în câte trei exemplare, legalizate la notariat, în sfârșit, știi cum e la noi.
La ora paisprezece, funcționarul a fost contrariat de punctualitatea lui Black Vodă.
-Se vede că nu sunteți de pe la noi! Eu am zis două ceasuri ca să ai un punct de reper, dar de fapt nici cafeaua nu mi-am băut-o. Mai bine vino mâine pe la nouă, că nu mai sunt chiar așa de ocupat și te rezolv.
Lui Negru-Vodă i-a sărit muștarul, a scos din husa de chitară a lui Nicu Covaci o sabie bine ascuțită, satisfăcându-i curiozitatea funcționarului, care se tot întreba de când îl văzuse, ce se ascunde acolo? O fi vreo atenție muzicală pentru fiica sa care urma școala populară de artă?!
Dar nu era așa. Se înșelase bietul om, că Negru-Vodă avea o unealtă sclipitoare pe care i-o împlântă până la prăsele în locul unde, la alți oameni, bate inima.
Cât de nevinovat era acest voievod legendar reiese din zâmbetul de satisfacție întipărit pe față, pesemne credea că omorându-l pe individul respectiv făcuse mare brânză. Dar, de unde? Armata funcționarilor era mai tare și cum cădea unul pe scări sau își pierdea capul după vreo colegă de birou, cum se pensiona pe caz de boală și-i luau locul alții cincisprezece. Și aveau cu toții în piept inima rece.
Prin urmare, traseul voievodului din Făgăraș prin istorie era periclitat de lipsa documentelor și a celor ce le mânuiau pentru că întreaga lui viață i-a căsăpit, chit că era, în general și în particular, un om pașnic. O singură dată plesnise un pui de ungur care vroia să-i cucerescă țara, dar și-a cerut scuze de la ta-su căruia i-a trimis o frumoasă jerbă artificială, precum și sincere condoleanțe.
Dar Negru-Vodă n-a făcut o dramă din ceea ce i s-a întâmplat, fiind convins că poporul n-o să-l uite, fie și numai pentru faptul că avea o moacă specială: ziceai că-i leit Koffi Anan de la ONU, de-i zice lumea ”Bufonu”...
Promoușăn
Dacă doriți să aflați cum și-a păstrat Basarab I barba în ciuda dorinței de frizer obsedat a regelui Carol Robert de Anjou, citiți capitolul următor la sfârșitul căruia să sperăm că-i gata formată Ungrovlahia, sau, pe înțelesul istericilor, Țara Românească.
14 martie 2000
În principiu, voievozii au fost de acord că, după străvechiul obicei românesc, promisiunile nu costă nimic și nici măcar nu ești obligat să te ții de ele, mai ales când îți afectează nivelul de trai. D-aia produsele erau păstrate de miniștrii de resort pentru valahii din dotare care e drept că nu le puteau cumpăra, dar măcar le vedeau în vitrine. Că există, în definitiv. Și că sunt purtătoare de accize, supraaccize, TVA, proteine și alte bazaconii care cad greu pe burta goală.
Europa râdea de se prăpădea de unguri zicându-le că sunt niște suzerani de paie, un fel de sperietori de ciori istorice și că n-au nițel sânge în glandă să se impună în fața păcurarilor care-i umilesc în asemenea hal. Enervați peste măsură, i-au atenționat pe români, dar aceștia le-au răspuns cu arma lor predilectă, bășcălia, și i-au făcut praf.
Figura a ținut o vreme dar n-a mers la nesfârșit, pentru că, după cum scrie în orice tratat mai de doamne-ajută, ungurii nu erau proști, nu, ei erau maghiari. Probabil aici trebuie găsită explicația că au ocupat Țara Hațegului, lucru care nu i-a plăcut deloc, dar absolut deloc, longevivului Litovoi, despre care suzeranii aveau o părere mișto de tot, în sensul că nu-l credeau capabil de vreo reacție. Însă, voievodul și-a adunat cu mult calm oștirea de prin crame și a luat-o ușurel la deal să le arate dușmanilor de ce este în stare. Acum nu știm dacă din obișnuință sau din nebăgare de seamă, Litovoi a fost ucis pe câmpul de luptă și de distracții medievale, iar fratele său, Bărbat, a fost luat prizonier, dar cert este că așa s-a întâmplat. Ajuns deținut politic încă din anul 1279, fratele voievodului a spus: ”Piua-hai să negociem!”și, mai serviabil decât Adrian Năstase le-a plătit ceva mangoți, ”nu puțini”, boanghenilor, ba ca tacâmul să fie complet a repetat faza la care valahii se înecau de râs, aia cu recunoașterea suzeranității.
Întors în țărișoara lui ca vasal, însă destul de viu , Bărbat a devenit voievod și a rămas ca un păduche-n frunte până s-a plictisit și a murit.
LEGENDĂ POPULARĂ
Când a coborât Negru-Vodă agale la Câmpulung, de unde vroia să scoată niște hârtii care să-i ateste locul în istoria românilor, în care dăduse buzna pe neașteptate, l-a întâmpinat un funcționăraș serviabil peste măsură:
-Ce mai vrei și tu, mă, derbedeule? Nu vezi că-i închis. E trecut de 12, soarele-i sus, avem și noi dreptul firesc, prevăzut de lege, la pauza de masă. Ce, funcționarii valahi nu e oameni? Că ne tocim coatele prin facultăți particulare și nervii pe de-alde tine și uite ce mutră face! Te uiți chiorâș la mine, întunecatule? Vrei ca toată lumea să fie la picioarele tale?! Ia du-te și te plimbă vreo două ceasuri și revi pe urmă cu actele aferente că altfel ai bătut drumul degeaba. Să ai certificatul de naștere al poporului român, cartea de identitate, pașaportul și toate celelalte documente, xeroxate, în câte trei exemplare, legalizate la notariat, în sfârșit, știi cum e la noi.
La ora paisprezece, funcționarul a fost contrariat de punctualitatea lui Black Vodă.
-Se vede că nu sunteți de pe la noi! Eu am zis două ceasuri ca să ai un punct de reper, dar de fapt nici cafeaua nu mi-am băut-o. Mai bine vino mâine pe la nouă, că nu mai sunt chiar așa de ocupat și te rezolv.
Lui Negru-Vodă i-a sărit muștarul, a scos din husa de chitară a lui Nicu Covaci o sabie bine ascuțită, satisfăcându-i curiozitatea funcționarului, care se tot întreba de când îl văzuse, ce se ascunde acolo? O fi vreo atenție muzicală pentru fiica sa care urma școala populară de artă?!
Dar nu era așa. Se înșelase bietul om, că Negru-Vodă avea o unealtă sclipitoare pe care i-o împlântă până la prăsele în locul unde, la alți oameni, bate inima.
Cât de nevinovat era acest voievod legendar reiese din zâmbetul de satisfacție întipărit pe față, pesemne credea că omorându-l pe individul respectiv făcuse mare brânză. Dar, de unde? Armata funcționarilor era mai tare și cum cădea unul pe scări sau își pierdea capul după vreo colegă de birou, cum se pensiona pe caz de boală și-i luau locul alții cincisprezece. Și aveau cu toții în piept inima rece.
Prin urmare, traseul voievodului din Făgăraș prin istorie era periclitat de lipsa documentelor și a celor ce le mânuiau pentru că întreaga lui viață i-a căsăpit, chit că era, în general și în particular, un om pașnic. O singură dată plesnise un pui de ungur care vroia să-i cucerescă țara, dar și-a cerut scuze de la ta-su căruia i-a trimis o frumoasă jerbă artificială, precum și sincere condoleanțe.
Dar Negru-Vodă n-a făcut o dramă din ceea ce i s-a întâmplat, fiind convins că poporul n-o să-l uite, fie și numai pentru faptul că avea o moacă specială: ziceai că-i leit Koffi Anan de la ONU, de-i zice lumea ”Bufonu”...
Promoușăn
Dacă doriți să aflați cum și-a păstrat Basarab I barba în ciuda dorinței de frizer obsedat a regelui Carol Robert de Anjou, citiți capitolul următor la sfârșitul căruia să sperăm că-i gata formată Ungrovlahia, sau, pe înțelesul istericilor, Țara Românească.
14 martie 2000
sâmbătă, 4 iulie 2015
MAREA DISTRACȚIE TĂTARĂ(XII)
Acum, că tot curgeau decesele în Transilvania (Gelu, Glad, Menumorut) ca și cianura pe Someș, să nu vă-nchipuiți că ungurii s-au și făcut stăpâni pe această parte a țării noastre. Ar fi vrut ei, dar nu era chiar atât de simplu cu bucățica asta de zahăr chit că o luaseră în custodie fără a-i mai cere voie lui Mircea Dinescu.
Așa că după ce Ștefan cel Sfânt a făcut prostia de i-a creștinat, maghiarii, neținând cont că prin venele șefului lor curgea sânge de valah, s-au tot luptat ca nănacii cu nepoții lui Glad, îndeosebi cu Ahtum din Banat, pe care n-au reușit să-l învingă decât (cum altfel?) prin viclenie și, normal la români, trădare. Ahtum a fost ucis și fiii iepelor din pustă i-au luat cu ocazia asta țărișoara și , poate nu vă vine să credeți, chiar viața. ”Că-ziceau boanghenii-dacă tot l-am omorât, n-are ce să mai facă cu ea...”
Dar, din fericire, istoria noastră e repetabilă și cum se dădea de-a dura un cap mai acătării de român, cum se ridica altul la fel de pietros, că am fost tari la scăfârlie de când ne știm, la noi baza constituind-o doaga și podoaba capilară, creierul neavând cine știe ce întrebuințare. Așa a apărut unul Jula (Gyula) care s-a gândit ce s-a gândit și a concluzionat că s-ar opune și el expansionismului fino-ugric îmbrăcat la repezeală în haina catolicismului. Cu toate că și viteazul Jula a căzut și și-a rupt sula, stăpânirea vecinilor de la Apus avea să fie amânată din motive de pecenegi, care n-aveau cine știe ce calități, dar băteau bine.
Așa că prin secolele XII-XIII, tot Etno TV avea cea mai mare audiență în Transilvania. Și cum învârteau românii o horă d-aia de plângeau opincile sub călcâie, într-o seară de prin anul 1211, încep să se ițească investițiile străine sub forma unor cavaleri teutoni, care se vor adăuga celor mai vechi, denumite generic grupuri săsești și secuiești. Din păcate pentru ei, teutonii se vor stabili la Brașov unde n-au rezistat presiunii exercitate de gașca lui Radu Vasile. Că străinii, nemaiîntâlnindu-se cu așa ceva, au fost fascinați de morala și buna credință a acestor jucători de leapșa pe furate și au considerat că-i cazul să o ia razna spre alte zări, unde au auzit din surse sigure că ar mai fi rămas ceva de furat.
De aceea, după 1225, rămăsesem doar cu ceva cumani, conduși de Neagu Djuvara, unguri tupeiști, sași și secui numai cât să nu le ducem dorul. Nici țigani n-aveam, ce să mai lungim vorba și să ne ascundem în spatele cuvintelor meșteșugite cu tesla, eram râsul Europei. Și făceau europenii niște spirite de glumă pe seama noastră de ne învârteam bezmetici de râs ca un C.O.I.( Comitetul Olimpic Internațional) într-o căldare.
Zicea câte unul mai șugubeț:
-Auzi tu, că te văzui, pardon, îmbalotând, cică valahii e atât de proști că nu mănâncă piept de lebădă! Și dacă-i arăți o pasăre d-asta și ei e lihniți de foame, n-o sacrifică, ci plânge lângă ea ca proștii și scrie poezii...
Pereții sălilor de bal se cutremurau de râs pe seama bieților noștri străbuni.
Și tocmai în asemenea momente de relaxare a minților occidentale, pe la 1241, Batu-han, capul ras cu coadă pe spate din fruntea mongolilor, sparge cheful. Năvălește la petrecere îmbrăcat sumar și pe ritmuri orientale dinamizează activitatea dându-i destulă culoare, cu precădere roșu însângerat. Firmele de pază n-aveau curajul să-l dea afară pe Batu-han că era foarte iute, aci-l vedeai face to face și imediat ți se punea o ceață deasă pe ochii scoși că între timp îți retezase și capul cu o măiestrie neîntrecută și nici măcar egalată până la Remus Opriș.
Tătarii, că altfel colegii mei, cronicarii, n-au vrut a le zice, au ajuns la noi dinspre cnezatele rusești pe care le supuseseră din obișnuință, admirându-le totodată civilizația înfloritoare. E drept că nu mai lăsaseră piatră pe piatră de-a și exclamat Subutai, bătrânul general, privind la ce a mai rămas:
-Băi tovarășilor, e mai rău ca în Cecenia!...
Mulțimea de morți l-a uimit până și pe călugărul Vasile, care se afla pe oriunde era vorba de campanie electorală, fiindcă, după cum o să vedeți, alegerile băteau la ușă și ei habar n-aveau.
-Măi, ce dracu-i aici-zise trimisul Domnului făcându-și cruce cu limba-n cerul gurii-revoluție? Păi tătarii ăștia sunt factori de inflație, tu-i prescura mă-sii...O să ajungă o înmormântare să nu mai coste nimic, de-o să ne treacă pe toți în șomaj tehnic pentru lipsă de rentabilitate. N-o să ne mai solicite nimeni să ținem de colivă sau să cântăm ”Veșnica pomenire”. Și asta ni se trage de la Nelu Diaconescu care a creat precedentul îngropându-și partidul pe neve de nu mai știe nimeni unde să-i aprindă o lumânare...
Dar să-l lăsăm pe filosoful de ocazie de-și zice Călugărul Vasile cu reflecțiile sale pesimiste și să-i urmărim puțin pe drăgălașii de mongoli care erau, paradoxal, factori de progres.Că aveau ăștia o tactică de te lăsau cu ochii ficși în soare. Toată strategia lor economică se baza pe o îndelungată activitate desfășurată în domeniul echitației. Călăreți desăvârșiți, îți creau impresia că i-ai pus pe fugă, atrăgându-te în capcană, după care te trezeai din visul ăla frumos direct pe lumea ailaltă unde chermezele nu se comparau cu cele de pe lumea asta, mai păcătoasă dar mult mai plină de viață. Așa se face că la Rodna, Brașov, Oradea și în alte orășele ale copiilor mari, românii, sașii și ungurii au dansat în jurul focului după cum le-au cântat tătarii. Ne-o mărturisește cu mult simț de răspundere călugărul Rogerius în ”Carmen Miserabile”, că omul, deși sfânt, a fost luat de entuziasmul tătarilor ce lipsiseră de la orele de religie și dus în robie. El a pătruns atât de bine în intimitățile mongolilor încât, după ce le-a câștigat încrederea, a reușit să evadeze și să ne împărtășească nefasta lui aventură ce era să se sfârșească cu o piatră în gură, exact în vremea în care Ungaria a fost măturată de Subutai, iar restul Europei tremura ca piftia așteptându-și decesul.
Dar, cum adeseori se întâmplă în istorie, un eveniment neprevăzut îi va schimba cursul...
Înainte de asta trebuie să știi, iubite cetitorule, că niște tătari nervoși l-au scărmănat pe Seneslau, iar un alt voievod valah tot de la sud de Carpați, care nu știa să scrie și nu i-am putut admira semnătura olografă, le-a administra ”săgetătorilor incomparabile” conduși de Cadan și Buri o cafteală soră bună cu moartea.
Dar nu din cauza asta s-au întors tătarii din drumul lor spre inima Europei, ci pentru că venise luna decembrie și la ei era revoluție.
La mongolii ăștia, căpeteniile trăiau mult și bine că vorba aceea, nu trăiau din sacul lor. Cu toate acestea , până la urmă dădeau și ei colțul ceea ce se întâmplă și cu Ogodai(1226-1241)care-și încheie socotelile cu lumea pe care o mai lăsase în viață, așa cum o lăsase(ciungă, oloagă, chioară, fără nas, urechi, ori altă protuberanță a corpului) exact în decembrie, luna tradițională a loviturilor de stat pe fundal de mișcare populară. Din cauza decesului prematur, generalii mongoli, împrăștiați pe aproape tot globul, au considerat că-i cazul să încerce și ei Marea Galbenă cu degetul în speranța că vor fi unși în fruntea bucatelor. După cinci ani de tranziție în care de imperiul lor era gata să se aleagă praful, în frunte a fost ales, în ciuda sondajelor de opinie efectuate direct pe trupurile adversarilor, un nașparliu de-l strigau, la mișto, Muiuk, deși în acte scria clar: Guiuk(1246)
În aceste circumstanțe, Batu-han și Subutai nu s-au mai întors în Europa că iscoadele i-au prevenit că nu mai au la ce, ” în afară de țara valahilor nu mai e mare lucru de furat”. Așa se face că Subutai a mai omorât o mulțime de chinezi, mici dar ușor de transportat în valize, după care le-a luat prime-time-ul tuturor cu ultima ispravă.
La îndemnul sfetnicului său, neprețuitul călugăr șaolin Va-si-le, Subutai a dat un exemplu de moralitate cum numai la unii țărăniști, gen Ion Diaconescu, mai găsești. Ei bine, cel mai vestit general al acelui secol, comparabil în istorie cu Napoleon, Petru cel Mare, ori cu colonelul Truțulescu, le-a cerut voie ștabilor să se retragă din activitatea de zi cu zi:
-Că m-au obosit peste măsură dezbaterile parlamenatre la care, din obișnuință, nu precupețesc nici cel mai mic efort, nicio picătură de energie și dorm câte șapte-opt ore neîntrerupt, de nu mă mai pot odihni acasă și fumez țigară de la țigară ca bietul Coposu, care e drept că fuma mai mult dar era șmecher, nu trăgea în piept. Eu nu vreau să pat ca el și mâine-poimâine să mă solicite soldații să conduc iar țara. Că-s bătrân și, după cum zicea și nevastă-mea, de-acu încolo geaba e voință dacă nu e putirință
Primind încuviințarea tuturor, Subutai s-a retras în yurta sa sărăcăcioasă de pe malul fluviului Tula, până când Scaraoțchi s-a hotărât și l-a solicitat să-i fie sfetnic, așezându-l de-a dreapta sa. Să mă ierte șaolinul Va-si-le că spun adevărul, dar locul protejatului său acolo era. Păi Subutai ăsta, care a câștigat 65 de bătălii și a supus 32 de popoare, a produs un dezastru mai mare decât Fondul Monetar Internațional.
Dar tătarii nu ne-au adus numai belele ci ne-au și scăpat de ele! În acest sens, trebuie să amintim de înclinația lor bolnăvicioasă de a ne răpi doamnele, care, aflând de la știri ora viitoarei năvăliri, tocmai în momentele alea nepotrivite își făceau de lucru prin grădină, sau pur și simplu uitau intenționat porțile deschise. Așa se face că în ambele variante pierderile de memorie se încheiau cu excursii de plăcere în Bugeac, unde-și înființaseră golanii ăștia un hogeac de-i ziceau ” Coarda de Aur” sau cam așa ceva, cine mai știe, că unii cronicari, din aceeași făină cu mine nu prea dau importanță instituțiilor ci evenimentelor.
De asemenea, hoțomanii ne scăpau și de supraproducția de grâu, că ministrul Tureșan nu s-a putut abține și le-a zis-o de la obraz la emisiune ”Ceața satului”:
-Vă felicit! Că eu tot nu știam ce să fac cu atâta pustiu de grâu. Voi sunteți un excelent mecanism de reglare a pieței. Să-i transmiteți ministrului vostru de resort, Criță Făniță, să nu mai fure grâul, că-l dau de bunăvoie.
Deși n-a fost foarte explicit, Tureșan a dat de înțeles că piața pe care o reglează tătarii e ”Piața 24 Ianuarie” , de-i zic cârcotașii ”săracă”, știți care, aia față-n față cu spatele gării.
Dar cel mai mult și mai mult ne-au ajutat gălbejiții prin faptul că ne-au scăpat de vitele cu două și cu patru picioare. Astfel se explică oprirea ofensivei maghiare,constituirea statelor medievale românești și plecarea cu burse a mai multor gloabe din mass-media ori cultura de țânțari . Din păcate nu ne-au ușurat de toate vitele că tătarii aveau auzul fin și nu le-a scăpat remarca unuia de-al nostru potrivit căruia ”în politică numai boul e consecvent”.
Și atunci ce și-au zis tătarii: ”Hai să li-l lăsăm lor p-ăsta, poate le ține de foame...”
Bibliografie
La emisiunea ”Viața Falimentară” au fost invitați reprezentanții tătarilor din politica românească, Ciuciumara, care a apreciat politica financiară a năvălitorilor ca fiind benefică, că ”mai bine să moară acum o mie de mii decât mai târziu douăzeci, treizeci de bătrânețe”, și Remeș, care a considerat inexact raționamentul colegului de coaliție, iar cifrele debitate ca fiind mai scandaloase decât niște caltaboși expirați. Că n-ar fi vorba de mii, ci de milioane. Și dacă s-ar continua just reforma tătară, în tot ce are mai profund termenul ăsta, după cei douăzeci și trei de milioane de valahi n-ar mai trebui să moară niciunul.
Promoușăn
Știți cum s-au format, în realitate, statele medievale românești? Nu știți? Vai de capul vostru! Tot eu să vă spun...
20 februarie 2000
Așa că după ce Ștefan cel Sfânt a făcut prostia de i-a creștinat, maghiarii, neținând cont că prin venele șefului lor curgea sânge de valah, s-au tot luptat ca nănacii cu nepoții lui Glad, îndeosebi cu Ahtum din Banat, pe care n-au reușit să-l învingă decât (cum altfel?) prin viclenie și, normal la români, trădare. Ahtum a fost ucis și fiii iepelor din pustă i-au luat cu ocazia asta țărișoara și , poate nu vă vine să credeți, chiar viața. ”Că-ziceau boanghenii-dacă tot l-am omorât, n-are ce să mai facă cu ea...”
Dar, din fericire, istoria noastră e repetabilă și cum se dădea de-a dura un cap mai acătării de român, cum se ridica altul la fel de pietros, că am fost tari la scăfârlie de când ne știm, la noi baza constituind-o doaga și podoaba capilară, creierul neavând cine știe ce întrebuințare. Așa a apărut unul Jula (Gyula) care s-a gândit ce s-a gândit și a concluzionat că s-ar opune și el expansionismului fino-ugric îmbrăcat la repezeală în haina catolicismului. Cu toate că și viteazul Jula a căzut și și-a rupt sula, stăpânirea vecinilor de la Apus avea să fie amânată din motive de pecenegi, care n-aveau cine știe ce calități, dar băteau bine.
Așa că prin secolele XII-XIII, tot Etno TV avea cea mai mare audiență în Transilvania. Și cum învârteau românii o horă d-aia de plângeau opincile sub călcâie, într-o seară de prin anul 1211, încep să se ițească investițiile străine sub forma unor cavaleri teutoni, care se vor adăuga celor mai vechi, denumite generic grupuri săsești și secuiești. Din păcate pentru ei, teutonii se vor stabili la Brașov unde n-au rezistat presiunii exercitate de gașca lui Radu Vasile. Că străinii, nemaiîntâlnindu-se cu așa ceva, au fost fascinați de morala și buna credință a acestor jucători de leapșa pe furate și au considerat că-i cazul să o ia razna spre alte zări, unde au auzit din surse sigure că ar mai fi rămas ceva de furat.
De aceea, după 1225, rămăsesem doar cu ceva cumani, conduși de Neagu Djuvara, unguri tupeiști, sași și secui numai cât să nu le ducem dorul. Nici țigani n-aveam, ce să mai lungim vorba și să ne ascundem în spatele cuvintelor meșteșugite cu tesla, eram râsul Europei. Și făceau europenii niște spirite de glumă pe seama noastră de ne învârteam bezmetici de râs ca un C.O.I.( Comitetul Olimpic Internațional) într-o căldare.
Zicea câte unul mai șugubeț:
-Auzi tu, că te văzui, pardon, îmbalotând, cică valahii e atât de proști că nu mănâncă piept de lebădă! Și dacă-i arăți o pasăre d-asta și ei e lihniți de foame, n-o sacrifică, ci plânge lângă ea ca proștii și scrie poezii...
Pereții sălilor de bal se cutremurau de râs pe seama bieților noștri străbuni.
Și tocmai în asemenea momente de relaxare a minților occidentale, pe la 1241, Batu-han, capul ras cu coadă pe spate din fruntea mongolilor, sparge cheful. Năvălește la petrecere îmbrăcat sumar și pe ritmuri orientale dinamizează activitatea dându-i destulă culoare, cu precădere roșu însângerat. Firmele de pază n-aveau curajul să-l dea afară pe Batu-han că era foarte iute, aci-l vedeai face to face și imediat ți se punea o ceață deasă pe ochii scoși că între timp îți retezase și capul cu o măiestrie neîntrecută și nici măcar egalată până la Remus Opriș.
Tătarii, că altfel colegii mei, cronicarii, n-au vrut a le zice, au ajuns la noi dinspre cnezatele rusești pe care le supuseseră din obișnuință, admirându-le totodată civilizația înfloritoare. E drept că nu mai lăsaseră piatră pe piatră de-a și exclamat Subutai, bătrânul general, privind la ce a mai rămas:
-Băi tovarășilor, e mai rău ca în Cecenia!...
Mulțimea de morți l-a uimit până și pe călugărul Vasile, care se afla pe oriunde era vorba de campanie electorală, fiindcă, după cum o să vedeți, alegerile băteau la ușă și ei habar n-aveau.
-Măi, ce dracu-i aici-zise trimisul Domnului făcându-și cruce cu limba-n cerul gurii-revoluție? Păi tătarii ăștia sunt factori de inflație, tu-i prescura mă-sii...O să ajungă o înmormântare să nu mai coste nimic, de-o să ne treacă pe toți în șomaj tehnic pentru lipsă de rentabilitate. N-o să ne mai solicite nimeni să ținem de colivă sau să cântăm ”Veșnica pomenire”. Și asta ni se trage de la Nelu Diaconescu care a creat precedentul îngropându-și partidul pe neve de nu mai știe nimeni unde să-i aprindă o lumânare...
Dar să-l lăsăm pe filosoful de ocazie de-și zice Călugărul Vasile cu reflecțiile sale pesimiste și să-i urmărim puțin pe drăgălașii de mongoli care erau, paradoxal, factori de progres.Că aveau ăștia o tactică de te lăsau cu ochii ficși în soare. Toată strategia lor economică se baza pe o îndelungată activitate desfășurată în domeniul echitației. Călăreți desăvârșiți, îți creau impresia că i-ai pus pe fugă, atrăgându-te în capcană, după care te trezeai din visul ăla frumos direct pe lumea ailaltă unde chermezele nu se comparau cu cele de pe lumea asta, mai păcătoasă dar mult mai plină de viață. Așa se face că la Rodna, Brașov, Oradea și în alte orășele ale copiilor mari, românii, sașii și ungurii au dansat în jurul focului după cum le-au cântat tătarii. Ne-o mărturisește cu mult simț de răspundere călugărul Rogerius în ”Carmen Miserabile”, că omul, deși sfânt, a fost luat de entuziasmul tătarilor ce lipsiseră de la orele de religie și dus în robie. El a pătruns atât de bine în intimitățile mongolilor încât, după ce le-a câștigat încrederea, a reușit să evadeze și să ne împărtășească nefasta lui aventură ce era să se sfârșească cu o piatră în gură, exact în vremea în care Ungaria a fost măturată de Subutai, iar restul Europei tremura ca piftia așteptându-și decesul.
Dar, cum adeseori se întâmplă în istorie, un eveniment neprevăzut îi va schimba cursul...
Înainte de asta trebuie să știi, iubite cetitorule, că niște tătari nervoși l-au scărmănat pe Seneslau, iar un alt voievod valah tot de la sud de Carpați, care nu știa să scrie și nu i-am putut admira semnătura olografă, le-a administra ”săgetătorilor incomparabile” conduși de Cadan și Buri o cafteală soră bună cu moartea.
Dar nu din cauza asta s-au întors tătarii din drumul lor spre inima Europei, ci pentru că venise luna decembrie și la ei era revoluție.
La mongolii ăștia, căpeteniile trăiau mult și bine că vorba aceea, nu trăiau din sacul lor. Cu toate acestea , până la urmă dădeau și ei colțul ceea ce se întâmplă și cu Ogodai(1226-1241)care-și încheie socotelile cu lumea pe care o mai lăsase în viață, așa cum o lăsase(ciungă, oloagă, chioară, fără nas, urechi, ori altă protuberanță a corpului) exact în decembrie, luna tradițională a loviturilor de stat pe fundal de mișcare populară. Din cauza decesului prematur, generalii mongoli, împrăștiați pe aproape tot globul, au considerat că-i cazul să încerce și ei Marea Galbenă cu degetul în speranța că vor fi unși în fruntea bucatelor. După cinci ani de tranziție în care de imperiul lor era gata să se aleagă praful, în frunte a fost ales, în ciuda sondajelor de opinie efectuate direct pe trupurile adversarilor, un nașparliu de-l strigau, la mișto, Muiuk, deși în acte scria clar: Guiuk(1246)
În aceste circumstanțe, Batu-han și Subutai nu s-au mai întors în Europa că iscoadele i-au prevenit că nu mai au la ce, ” în afară de țara valahilor nu mai e mare lucru de furat”. Așa se face că Subutai a mai omorât o mulțime de chinezi, mici dar ușor de transportat în valize, după care le-a luat prime-time-ul tuturor cu ultima ispravă.
La îndemnul sfetnicului său, neprețuitul călugăr șaolin Va-si-le, Subutai a dat un exemplu de moralitate cum numai la unii țărăniști, gen Ion Diaconescu, mai găsești. Ei bine, cel mai vestit general al acelui secol, comparabil în istorie cu Napoleon, Petru cel Mare, ori cu colonelul Truțulescu, le-a cerut voie ștabilor să se retragă din activitatea de zi cu zi:
-Că m-au obosit peste măsură dezbaterile parlamenatre la care, din obișnuință, nu precupețesc nici cel mai mic efort, nicio picătură de energie și dorm câte șapte-opt ore neîntrerupt, de nu mă mai pot odihni acasă și fumez țigară de la țigară ca bietul Coposu, care e drept că fuma mai mult dar era șmecher, nu trăgea în piept. Eu nu vreau să pat ca el și mâine-poimâine să mă solicite soldații să conduc iar țara. Că-s bătrân și, după cum zicea și nevastă-mea, de-acu încolo geaba e voință dacă nu e putirință
Primind încuviințarea tuturor, Subutai s-a retras în yurta sa sărăcăcioasă de pe malul fluviului Tula, până când Scaraoțchi s-a hotărât și l-a solicitat să-i fie sfetnic, așezându-l de-a dreapta sa. Să mă ierte șaolinul Va-si-le că spun adevărul, dar locul protejatului său acolo era. Păi Subutai ăsta, care a câștigat 65 de bătălii și a supus 32 de popoare, a produs un dezastru mai mare decât Fondul Monetar Internațional.
Dar tătarii nu ne-au adus numai belele ci ne-au și scăpat de ele! În acest sens, trebuie să amintim de înclinația lor bolnăvicioasă de a ne răpi doamnele, care, aflând de la știri ora viitoarei năvăliri, tocmai în momentele alea nepotrivite își făceau de lucru prin grădină, sau pur și simplu uitau intenționat porțile deschise. Așa se face că în ambele variante pierderile de memorie se încheiau cu excursii de plăcere în Bugeac, unde-și înființaseră golanii ăștia un hogeac de-i ziceau ” Coarda de Aur” sau cam așa ceva, cine mai știe, că unii cronicari, din aceeași făină cu mine nu prea dau importanță instituțiilor ci evenimentelor.
De asemenea, hoțomanii ne scăpau și de supraproducția de grâu, că ministrul Tureșan nu s-a putut abține și le-a zis-o de la obraz la emisiune ”Ceața satului”:
-Vă felicit! Că eu tot nu știam ce să fac cu atâta pustiu de grâu. Voi sunteți un excelent mecanism de reglare a pieței. Să-i transmiteți ministrului vostru de resort, Criță Făniță, să nu mai fure grâul, că-l dau de bunăvoie.
Deși n-a fost foarte explicit, Tureșan a dat de înțeles că piața pe care o reglează tătarii e ”Piața 24 Ianuarie” , de-i zic cârcotașii ”săracă”, știți care, aia față-n față cu spatele gării.
Dar cel mai mult și mai mult ne-au ajutat gălbejiții prin faptul că ne-au scăpat de vitele cu două și cu patru picioare. Astfel se explică oprirea ofensivei maghiare,constituirea statelor medievale românești și plecarea cu burse a mai multor gloabe din mass-media ori cultura de țânțari . Din păcate nu ne-au ușurat de toate vitele că tătarii aveau auzul fin și nu le-a scăpat remarca unuia de-al nostru potrivit căruia ”în politică numai boul e consecvent”.
Și atunci ce și-au zis tătarii: ”Hai să li-l lăsăm lor p-ăsta, poate le ține de foame...”
Bibliografie
La emisiunea ”Viața Falimentară” au fost invitați reprezentanții tătarilor din politica românească, Ciuciumara, care a apreciat politica financiară a năvălitorilor ca fiind benefică, că ”mai bine să moară acum o mie de mii decât mai târziu douăzeci, treizeci de bătrânețe”, și Remeș, care a considerat inexact raționamentul colegului de coaliție, iar cifrele debitate ca fiind mai scandaloase decât niște caltaboși expirați. Că n-ar fi vorba de mii, ci de milioane. Și dacă s-ar continua just reforma tătară, în tot ce are mai profund termenul ăsta, după cei douăzeci și trei de milioane de valahi n-ar mai trebui să moară niciunul.
Promoușăn
Știți cum s-au format, în realitate, statele medievale românești? Nu știți? Vai de capul vostru! Tot eu să vă spun...
20 februarie 2000
TOT AȘTEPTÂNDU-TE PE TINE
Iubito, m-ai uitat la Polul Nord
și stau de unul singur pe banchiză
și fac de două ori pe zi atac de cord
privindu-te-n oglinda indiviză
Urșii polari mi se strecoară-n sânge
și patinează emigrări de gheață
noaptea polară în corset mă strânge
sunt ultimul explorator în viață
Și-am tras perdeaua cerului de-un colț
toți norii au năvălit din așteptare
înfipt în spațiul cosmic cu un bolț
sunt condamnat în lipsă la uitare
De atâtea înserări și recidive
de-atâtea gloanțe ce-au trecut prin trup
aud cum plâng tăcerile tardive
și-n două amintirile se rup
Că eu, Titanic scufundat în sine
îmi sparg de cerul gri oglinda
tot așteptându-te pe tine
să mă transporți în Atlantida
4 iulie 2015
și stau de unul singur pe banchiză
și fac de două ori pe zi atac de cord
privindu-te-n oglinda indiviză
Urșii polari mi se strecoară-n sânge
și patinează emigrări de gheață
noaptea polară în corset mă strânge
sunt ultimul explorator în viață
Și-am tras perdeaua cerului de-un colț
toți norii au năvălit din așteptare
înfipt în spațiul cosmic cu un bolț
sunt condamnat în lipsă la uitare
De atâtea înserări și recidive
de-atâtea gloanțe ce-au trecut prin trup
aud cum plâng tăcerile tardive
și-n două amintirile se rup
Că eu, Titanic scufundat în sine
îmi sparg de cerul gri oglinda
tot așteptându-te pe tine
să mă transporți în Atlantida
4 iulie 2015
joi, 2 iulie 2015
CUM A DAT COLȚUL GELU ROMÂNUL(XI )
Măgăreanu, calul lui Gelu, își căuta cuvintele prin iarba luncii Someșului. Arhaisme, regionalisme, locuțiuni. Gândea că o să-l dea gata pe Gelu Voievod cu morala ce avea să-l izbească drept în inimă. Nu era convins că mai era prea mult loc pe acolo că săgețile, deși intraseră prin spate, se hlizeau prin pieptar. Și cum el nu se pricepea cine știe ce la medicina generală încerca să facă literatură doar-doar l-o salva pe stăpân, că ăstuia-i plăceau poveștirile adevărate ceva de speriat. Când tocmai găsise vreo două neologisme potrivite și le rumega îndelung ( obicei nemaiîntâlnit la cai ) în ideea să le facă mai accesibile voievodului, auzi chemarea acestuia:
- Măgăreanu? Măgăreanu? Fă-te-ncoa!
Purcese agale că tot nu mai era nicio grabă
-Măi, uite de ce te-am deranjat... Știi că, în general, noi românii, ne împăcăm bine cu animalele, indiferent de sex, origine și naționalitate, ca să zic așa, și din cauza asta ultimele momente plăcute de pe pământ ni le petrecem cu ele. Și tot lor le încredințăm dorințele finale. Uite ce îți ordon, pardon, ce te rog, că după fața aia lungă înțeleg că asta-i formula democratică ce-ți vine mai bine: mergi la Coșbuc și povestește-i ce-am pățit. Amintește-i lui Gixi că este poetul de curte preferat și aș dori să lase posterității un poem care să ateste că n-am făcut umbră pământului de pomană. Că o să vină vremea în care vreun cap pătrat n-o să mai ia în considerare faptul că m-am luat de gât cu fiii pustei care n-aveau unde-și duce Ciocciolinele la păscut ciup...ciup... ciupercuțele decât pe moșia mea. Cu istoricii din vremea lui Milică orice este posibil și ar fi păcat să se aștearnă uitarea peste faptele ce le-am săvârșit și să nu se știe câți vagabonzi de-ăștia am trimis în împărăția lui Belzebut...
-Stăpâne, ai zis cap pătrat? Ori te-ai referit la Sorin Mitu? De unde-l știi pe tizul meu?
- Cum, mă, tizul tău? Ce, te cheamă Sorin?
-Nu, mă cheamă Măgăreanu.
-La ce te cheamă? Ha, ha...1-0 pentru mine, te-am păcălit. Dar să știi că înglobezi o grămadă mare de subtilitate între urechile alea, nenică. Îți promit că dacă n-o mierlesc te trimit la facultate să te faci scriitor, cam așa cam ca Mircea Dinescu, că și ăla e tot tra-la-la ca tine. Dar să nu deviem de la subiect: Mitu ăsta a scris un manual de istorie a românilor...
- Fugi de aici, că mă faci 2 la 0. Păi ce, eu-s atât de prost să cred că românilor le scriu istoria toți măgarii!
- Crezi, nu crezi, așa este. Românilor, de când cu reforma lui Marga, toți zăpăciții le descriu trecutul după cum îi taie capul. Uite, par exampl, că tot suntem țară francofonă, Mitu a șters cu buretele toate luptele mele cu ungurii și nu înțeleg de ce...
-Nu știi de ce, nu știi de ce, of, of...se cunoaște că scriitorii tăi de curte nu e informați. Acu, că tot dai colțu, pot să-ți mai dau un sfat că vorba aia, te-am învățat până te-am prostit: nu mai pune la suflet toate nimicurile că-ți cauzează la diabet. Și-o să-ți mai fac un serviciu suplimentar, dar pentru asta mă treci în testament. O să-ți spicuiesc câte ceva din biografia lui sclifositu de Sorin. S-a născut pe malul gârlei unde mă-sa spăla niște lână. Din grabă sau din nepricepere l-a scăpat cu dovleacul pe o sigă alunecoasă. A bătrână n-a dat importanță evenimentului , dar, mai târziu, crescând, a început să-i fiarbă sângele de ardelean în vene atât de tare încât și-a propus să-i călărească pe unguri. Știi ce-a făcut?
-Și-a cumpărat cal din Ungaria?
-Nț. S-a însurat c-o unguroaică. Și-acum știi și tu cum sunt unguroaicele...
-Știu, sunt bune.
-Se lasă ce se lasă călărite prin toate colțurile lumii după care odată întorc foaia și cer răsplata. Asta a lui Mitu i-a cerut să intre în rândul celebrităților scriind o carte, probabil pe asta de zici c-ai citit-o, deși parcă nu-mi vine a crede că ai făcut personal efortul ăsta.
-Hai, mă, că exagerezi, biensur, cu tolomacul ăsta din Cluj. Ești șovin. Ce dacă este unguroaică, omul, ca să mă exprim elegant, își face treaba cu ea. Și dacă fata i-a cerut să scrie o carte, e foarte bine și n-ar trebui să-ți amintesc asta tocmai ție, tip cultivat: cine are carte, are parte de necazuri! Că a ieșit ce-a ieșit nu e vina cotoarbei, că tu ai zis că tipul e alunecos din cauza bubiței din copilărie.
-Ai dreptate, stăpâne!
-Vezi, bă gloabă, c-ai ajuns la vorba mea. Nu te supăra că mai fac câte-un spirit de glumă cu tine, oricum sunt pe ducă...
-Aiurezi, barosane, nu ești pe ducă, scuză-mă că te iau la pertu că toată viața m-ai călărit din toate pozițiile și pe toate coclaurile, dar nu mai suport europenismul de paradă de care nu te mai lepezi nici în ceasul al doisprezecelea. Păi, măi fratele meu, că tot veni vorba de gloabe, nevasta lui Mitu stă la Budapesta cu hoașca a bătrână!
-Fugi de-aici, s-au despărțit?
-Of, Gelule, pe cât ești de viteaz, pe atât ești de tălâmbă...Îți filează lampa mai greu decât lui Băsescu, ministrul celor șapte cărări. Nu s-au despărțit, minunatule, acolo locuiește. Și de acolo i-au dictat lui Sorin-baci manualul.
-Fugi de-aici! Mă, tu ești nebun!
-Nebun ești tu! Eu sunt cal. Și după cum vezi, cunoaștem mai multe despre manualul de istorie decât voi, conducătorii, care, pe deasupra, vă mai dați și în bărci cu cultura voastră...
-Haide, nu te întinde prea tare la discuții că n-am închis decât un ochi și s-ar putea să mă supăr. Nu fii măgar și zi-mi și mie cum de știi atâtea despre unguri. Dar fă-o repede că mă încurcă săgețile astea din spate.
-Vai de capul tău, nici pe asta n-o știi! Păi maghiarii, cum le mai zice lor, vorbesc limba cailor.
-Cum, mă, cunosc limba voastră?
-N-o cunosc, asta-i limba maternă.
-Asta explică multe. Auzi ce surpriză mi-ai făcut chiar acum, în clipele finale. Cred că d-aia se zice că omul învață până moare.
Ultimele cuvinte, Gelu le spusese mai mult pentru sine.
-Măgărene, mai am o rugăminte la tine: apucă-te și fă-mi o groapă. Până termini sunt gata și eu, numai bine mă răcesc.
-Nu mă mai face să mă râd, c-această clipă e solemnă, trebuie să fiu serios. Cum să te îngrop, Gelule, românule, n-a făcut-o Mitu destul?
-Termină cu măgăriile și fă ce ți-am spus. Și cred c-a venit momentul să-mi îndeplindești ultima dorință.
-Ce dorință?
-Vezi că în diplomatul de la șa, cel cu cifru, am un compact disc cu Nicolae Furdui-Iancu. Pune-l că vreau să mai aud o dată ”Noi suntem români”...
-Cum zici că-l cheamă? Nicolae Furdui-Iancu ? N-am auzit de el...
-Ah, gloabă afurisită, tu nu numai că vorbești limba lor, ci ești chiar ungur. Și-mi spunea mie nevastă-mea, săraca: ai grijă, Geluțule, că trădările vin chiar de sub noi....
Bibliografie
La emisiunea ” Profesiunea mea, lătura”, au dezbătut tragicul eveniment Marko Belea și Gixi Coșbuc. ” Decesul lui Gelu a survenit- a găvărit Marko- pe motiv de nerespectare a drepturilor minorităților” ” Care minorități, mă, nu ți-e rușine, că la lupta aia ați avut mai mulți ostași decât Gelu!” ” Eu nu mă refeream la confruntarea respectivă- a sărit de pe fix reprezentantul năvălitorilor-ci la situația noastră, a maghiarilor. Che chind am venit în Transilvania, românii erau deja o mulțime. Și vii dumneata și mă contrazici că noi n-am fost minoritari de la început?” ”Nu te contrazice nimeni, măi mumia lui Lenin, sunt curios numai să aflu de ce ne tot băgați pe noi, românii, în belea...” ” De fraieri” ”Asta o știam, dar de ce n-o recunoașteți mai des? Că, dacă ați proceda așa, în fiecare zi ar fi 1 Decembrie ...”
Promoușăn
Ați auzit de tătari? Sigur ați auzit, că-i plină politica românească de ei. Țineți-vă bine de ce aveți fiecare că intră-n scenă să vă scape de surplusul de speranță. Atenție la butelii!
15 februarie 2000
- Măgăreanu? Măgăreanu? Fă-te-ncoa!
Purcese agale că tot nu mai era nicio grabă
-Măi, uite de ce te-am deranjat... Știi că, în general, noi românii, ne împăcăm bine cu animalele, indiferent de sex, origine și naționalitate, ca să zic așa, și din cauza asta ultimele momente plăcute de pe pământ ni le petrecem cu ele. Și tot lor le încredințăm dorințele finale. Uite ce îți ordon, pardon, ce te rog, că după fața aia lungă înțeleg că asta-i formula democratică ce-ți vine mai bine: mergi la Coșbuc și povestește-i ce-am pățit. Amintește-i lui Gixi că este poetul de curte preferat și aș dori să lase posterității un poem care să ateste că n-am făcut umbră pământului de pomană. Că o să vină vremea în care vreun cap pătrat n-o să mai ia în considerare faptul că m-am luat de gât cu fiii pustei care n-aveau unde-și duce Ciocciolinele la păscut ciup...ciup... ciupercuțele decât pe moșia mea. Cu istoricii din vremea lui Milică orice este posibil și ar fi păcat să se aștearnă uitarea peste faptele ce le-am săvârșit și să nu se știe câți vagabonzi de-ăștia am trimis în împărăția lui Belzebut...
-Stăpâne, ai zis cap pătrat? Ori te-ai referit la Sorin Mitu? De unde-l știi pe tizul meu?
- Cum, mă, tizul tău? Ce, te cheamă Sorin?
-Nu, mă cheamă Măgăreanu.
-La ce te cheamă? Ha, ha...1-0 pentru mine, te-am păcălit. Dar să știi că înglobezi o grămadă mare de subtilitate între urechile alea, nenică. Îți promit că dacă n-o mierlesc te trimit la facultate să te faci scriitor, cam așa cam ca Mircea Dinescu, că și ăla e tot tra-la-la ca tine. Dar să nu deviem de la subiect: Mitu ăsta a scris un manual de istorie a românilor...
- Fugi de aici, că mă faci 2 la 0. Păi ce, eu-s atât de prost să cred că românilor le scriu istoria toți măgarii!
- Crezi, nu crezi, așa este. Românilor, de când cu reforma lui Marga, toți zăpăciții le descriu trecutul după cum îi taie capul. Uite, par exampl, că tot suntem țară francofonă, Mitu a șters cu buretele toate luptele mele cu ungurii și nu înțeleg de ce...
-Nu știi de ce, nu știi de ce, of, of...se cunoaște că scriitorii tăi de curte nu e informați. Acu, că tot dai colțu, pot să-ți mai dau un sfat că vorba aia, te-am învățat până te-am prostit: nu mai pune la suflet toate nimicurile că-ți cauzează la diabet. Și-o să-ți mai fac un serviciu suplimentar, dar pentru asta mă treci în testament. O să-ți spicuiesc câte ceva din biografia lui sclifositu de Sorin. S-a născut pe malul gârlei unde mă-sa spăla niște lână. Din grabă sau din nepricepere l-a scăpat cu dovleacul pe o sigă alunecoasă. A bătrână n-a dat importanță evenimentului , dar, mai târziu, crescând, a început să-i fiarbă sângele de ardelean în vene atât de tare încât și-a propus să-i călărească pe unguri. Știi ce-a făcut?
-Și-a cumpărat cal din Ungaria?
-Nț. S-a însurat c-o unguroaică. Și-acum știi și tu cum sunt unguroaicele...
-Știu, sunt bune.
-Se lasă ce se lasă călărite prin toate colțurile lumii după care odată întorc foaia și cer răsplata. Asta a lui Mitu i-a cerut să intre în rândul celebrităților scriind o carte, probabil pe asta de zici c-ai citit-o, deși parcă nu-mi vine a crede că ai făcut personal efortul ăsta.
-Hai, mă, că exagerezi, biensur, cu tolomacul ăsta din Cluj. Ești șovin. Ce dacă este unguroaică, omul, ca să mă exprim elegant, își face treaba cu ea. Și dacă fata i-a cerut să scrie o carte, e foarte bine și n-ar trebui să-ți amintesc asta tocmai ție, tip cultivat: cine are carte, are parte de necazuri! Că a ieșit ce-a ieșit nu e vina cotoarbei, că tu ai zis că tipul e alunecos din cauza bubiței din copilărie.
-Ai dreptate, stăpâne!
-Vezi, bă gloabă, c-ai ajuns la vorba mea. Nu te supăra că mai fac câte-un spirit de glumă cu tine, oricum sunt pe ducă...
-Aiurezi, barosane, nu ești pe ducă, scuză-mă că te iau la pertu că toată viața m-ai călărit din toate pozițiile și pe toate coclaurile, dar nu mai suport europenismul de paradă de care nu te mai lepezi nici în ceasul al doisprezecelea. Păi, măi fratele meu, că tot veni vorba de gloabe, nevasta lui Mitu stă la Budapesta cu hoașca a bătrână!
-Fugi de-aici, s-au despărțit?
-Of, Gelule, pe cât ești de viteaz, pe atât ești de tălâmbă...Îți filează lampa mai greu decât lui Băsescu, ministrul celor șapte cărări. Nu s-au despărțit, minunatule, acolo locuiește. Și de acolo i-au dictat lui Sorin-baci manualul.
-Fugi de-aici! Mă, tu ești nebun!
-Nebun ești tu! Eu sunt cal. Și după cum vezi, cunoaștem mai multe despre manualul de istorie decât voi, conducătorii, care, pe deasupra, vă mai dați și în bărci cu cultura voastră...
-Haide, nu te întinde prea tare la discuții că n-am închis decât un ochi și s-ar putea să mă supăr. Nu fii măgar și zi-mi și mie cum de știi atâtea despre unguri. Dar fă-o repede că mă încurcă săgețile astea din spate.
-Vai de capul tău, nici pe asta n-o știi! Păi maghiarii, cum le mai zice lor, vorbesc limba cailor.
-Cum, mă, cunosc limba voastră?
-N-o cunosc, asta-i limba maternă.
-Asta explică multe. Auzi ce surpriză mi-ai făcut chiar acum, în clipele finale. Cred că d-aia se zice că omul învață până moare.
Ultimele cuvinte, Gelu le spusese mai mult pentru sine.
-Măgărene, mai am o rugăminte la tine: apucă-te și fă-mi o groapă. Până termini sunt gata și eu, numai bine mă răcesc.
-Nu mă mai face să mă râd, c-această clipă e solemnă, trebuie să fiu serios. Cum să te îngrop, Gelule, românule, n-a făcut-o Mitu destul?
-Termină cu măgăriile și fă ce ți-am spus. Și cred c-a venit momentul să-mi îndeplindești ultima dorință.
-Ce dorință?
-Vezi că în diplomatul de la șa, cel cu cifru, am un compact disc cu Nicolae Furdui-Iancu. Pune-l că vreau să mai aud o dată ”Noi suntem români”...
-Cum zici că-l cheamă? Nicolae Furdui-Iancu ? N-am auzit de el...
-Ah, gloabă afurisită, tu nu numai că vorbești limba lor, ci ești chiar ungur. Și-mi spunea mie nevastă-mea, săraca: ai grijă, Geluțule, că trădările vin chiar de sub noi....
Bibliografie
La emisiunea ” Profesiunea mea, lătura”, au dezbătut tragicul eveniment Marko Belea și Gixi Coșbuc. ” Decesul lui Gelu a survenit- a găvărit Marko- pe motiv de nerespectare a drepturilor minorităților” ” Care minorități, mă, nu ți-e rușine, că la lupta aia ați avut mai mulți ostași decât Gelu!” ” Eu nu mă refeream la confruntarea respectivă- a sărit de pe fix reprezentantul năvălitorilor-ci la situația noastră, a maghiarilor. Che chind am venit în Transilvania, românii erau deja o mulțime. Și vii dumneata și mă contrazici că noi n-am fost minoritari de la început?” ”Nu te contrazice nimeni, măi mumia lui Lenin, sunt curios numai să aflu de ce ne tot băgați pe noi, românii, în belea...” ” De fraieri” ”Asta o știam, dar de ce n-o recunoașteți mai des? Că, dacă ați proceda așa, în fiecare zi ar fi 1 Decembrie ...”
Promoușăn
Ați auzit de tătari? Sigur ați auzit, că-i plină politica românească de ei. Țineți-vă bine de ce aveți fiecare că intră-n scenă să vă scape de surplusul de speranță. Atenție la butelii!
15 februarie 2000
miercuri, 1 iulie 2015
ȘI TOTUȘI, ERAI ATÂT DE FRUMOASĂ
Văzduhul era patul tău de flori
dar eu nu-l vedeam, eram orb
a trecut vântul cu inima-n gheare
și sufletul croncănea ca un corb
Și totuși, erai atât de frumoasă
că nu vedeam nimic împrejur
decât umbra ta mătăsoasă
ce mă-ndemna la tristeți și sperjur
Am deschis brațele-aripi
și ca un arc spre tine le-am întins
dar ai fugit prin mine
și te caut de-atunci, dinadins
Și nu vroiai să fii regăsită
sunt atâtea prăpăstii și stânci
că nu mai știu cum să mă cațăr
să ies la lumină din ochii-ți adânci
Și totuși, erai așa de frumoasă
că secunda ca un arc s-a întins
și s-a izbit de-o săgeată pietroasă
trasă din inima ta, dinadins
30 iunie 2015
dar eu nu-l vedeam, eram orb
a trecut vântul cu inima-n gheare
și sufletul croncănea ca un corb
Și totuși, erai atât de frumoasă
că nu vedeam nimic împrejur
decât umbra ta mătăsoasă
ce mă-ndemna la tristeți și sperjur
Am deschis brațele-aripi
și ca un arc spre tine le-am întins
dar ai fugit prin mine
și te caut de-atunci, dinadins
Și nu vroiai să fii regăsită
sunt atâtea prăpăstii și stânci
că nu mai știu cum să mă cațăr
să ies la lumină din ochii-ți adânci
Și totuși, erai așa de frumoasă
că secunda ca un arc s-a întins
și s-a izbit de-o săgeată pietroasă
trasă din inima ta, dinadins
30 iunie 2015
HAITE DE LUPI
Nu sunt ca lupii ce atacă-n haită
și m-ar ucide că nu sunt ca ei
i-aud în noaptea adâncă cum se vaită
în criză absolută de idei
N-o să fiu niciodată tovarășul lor
călăuză prin prăpastia adâncă
la loc comanda, clovnilor
pe voi nu vă doare patria ruptă
ce stă răstignită pe hărți
implorând să se-ntoarcă trecutul
inima se zbate pe bolți
prin care trece, ca o lacrimă, Prutul
Pe voi nu vă doare de omul de rând
că n-are căldură, lumină, mâncare
înfigeți colții de fiară, lătrând
voi sunteți marea teroare
Voi sunteți candidații la ocnă
în trupul vostru regină-i trufia
dar într-o zi din țara asta bocnă
se va trezi, ca un pumnal, mândria
Și n-o să mai aveți sălașuri-grote
în care să v-ascundeți, boli nocturne,
cât poate acest popor să mai suporte
pe mafioții care ies din urne?
Haite de lupi de-aicea, dinăuntru
v-ați combinat cu haitele de afară
cu sabia în voi aș vrea să intru
c-ați sabotat și ați dat foc la țară
Eu nu-s ca voi, cadavre ambulante
ce vă plimbați eczemele prin parc
și tot urlați la știrile șocante...
Fiți pregătiți: am o săgeată-n arc...
30 iunie 2015
și m-ar ucide că nu sunt ca ei
i-aud în noaptea adâncă cum se vaită
în criză absolută de idei
N-o să fiu niciodată tovarășul lor
călăuză prin prăpastia adâncă
la loc comanda, clovnilor
pe voi nu vă doare patria ruptă
ce stă răstignită pe hărți
implorând să se-ntoarcă trecutul
inima se zbate pe bolți
prin care trece, ca o lacrimă, Prutul
Pe voi nu vă doare de omul de rând
că n-are căldură, lumină, mâncare
înfigeți colții de fiară, lătrând
voi sunteți marea teroare
Voi sunteți candidații la ocnă
în trupul vostru regină-i trufia
dar într-o zi din țara asta bocnă
se va trezi, ca un pumnal, mândria
Și n-o să mai aveți sălașuri-grote
în care să v-ascundeți, boli nocturne,
cât poate acest popor să mai suporte
pe mafioții care ies din urne?
Haite de lupi de-aicea, dinăuntru
v-ați combinat cu haitele de afară
cu sabia în voi aș vrea să intru
c-ați sabotat și ați dat foc la țară
Eu nu-s ca voi, cadavre ambulante
ce vă plimbați eczemele prin parc
și tot urlați la știrile șocante...
Fiți pregătiți: am o săgeată-n arc...
30 iunie 2015
Abonați-vă la:
Postări (Atom)