Frunzele

Vezi cum vine toamna dintr-odată
ca un vis de noapte nesfârșit?
Vezi cum vine toamna dintr-odată
și-mi cad frunzele spre asfințit?

Vezi cum pică frunzele-n decor
ca o naștere involuntară?
Ești aici și nu...Într-adevăr
pică frunzele strivite de vioară

Vezi cum se zbate-un țipăt de cocor
iluzii pierdute încercând să ajungă?
cum aerul se sfâșie-n copaci
și se preschimbă-n frunză?...


16 octombrie 1992

Viața e un film fără happy-end

Viața e un film fără happy-end

în care jucăm roluri secundare

deși suntem convinși

că luminile rampei

sunt puse pe noi

Rolul nostru îl joacă altcineva

teama de a fi noi înșine

 prejudecățile

falsa impresie

că suntem nemuritori

Nu suntem proprii scenariști

și acceptăm
 ca regizori de umbre

să ne mute de colo colo

ca pe niște marionete

 dezarticulate

Dacă am fi noi înșine

am știi că

viața e un film fără happy-end

care rulează în retina timpului

o singură dată

10 octombrie 2015

Nici nu mai știu

Nici nu mai știu, nici nu mai știu
dacă sunt mort, dacă sunt viu
dacă-mi erai sau nu-mi erai
scara de fum ce duce-n rai

Nici nu mai vreau, nici nu mai pot
să mă condamn pentru complot
ai tot fugit fără să știi
c-o să-ți dorești întâia zi

în care tremurai de frică
că viața iarăși se complică
și evadând din iad, femeie
să te întorci în epopee

Nici nu mai știu cât e de mers
de ce-ai zburat din nou invers
pe unde-s fluturii de ghips
și cum din înger te-ai prelins

Dar știu că-n gândul meu erai
scara de fum ce duce-n rai
și dacă azi sunt mort sau viu
nici nu mai știu, nici nu mai știu


8 octombrie 2015

Tot frigul din mine e meritul tău

De-abia au plecat din priviri frunzele
urmele cocorilor desenează pe cer
marea nu și-a recuperat meduzele
și-n mine mai cântă un cuc efemer

E sezonul extatic de tragice nunți
cerbii-și ucid fanteziile
prin inimă zboară fluturi cărunți
și-n retină se-agață stafiile

Dar vă-nșelați, cumplit vă înșelați
voi îngeri ai mei de-nserare străpunși
pe scena tristeții uitări exersați
de-aplauze destrămate seduși

Polul Nord a sugrumat Polul Sud
și inima fără trup a rămas înăuntru
în ochiul meu timpul tău nud
mă împiedică de plecare să intru

A venit iarna vânătorii rapace
de suflete pierdute-n destinul amar
lumina se stinge și-n glod se preface
nu ninge cu fluturi în groapa de var

E un adagio crunt al femeii pierdute
în ceasul cu cuc izbit de pereți
eu nu ți-am mai fost și nu ți-am spus: du-te!
și nu ai motiv de plecări să mă cerți

Pentru frigul de-afară nu am nicio vină
tot frigul din mine e meritul tău
adio, iubito, se stinge-o lumină
e iarna părerii inutile de rău

O să-mi pierd urmele de aer
prin tăcerea strecurată-n fiord
și-o să-mi taie nemilos un bomfaier
amintirea sugrumată pe cord


7 octombrie 2015

Iubește-mă când ești singură și ți-e frig

Iubește-mă numai când ți-e greu
în restul timpului fii fericită
imaginează-ți că la capătul lumii
nu mai sunt eu ci demonul de ebonită

Iubește-mă numai când ți-e frig
și-n inimă îți cresc stalagmite
pune-mi mâna la gură să nu te mai strig
scoate-mi ochii ce încă țin minte

Iubește-mă numai când ești singură pe mare
traversând deșertul inimii înșelător
îngroapă-mi amintirea de sare
în Triunghiul Bermudelor

Să nu mă mai întorc niciodată
să-ți tulbur somnul, visele
Iubește-mă definitiv câteodată
să nu mă soarbă abisele

Iubește-mă numai când ești tristă
și te doare surâsul nevăzut, neuitat
în oglindă vei vedea o artistă
ce măștile pe rând le-a schimbat

Iubește-mă când de întuneric ți-e dor
ți-am fost timpul vieții frumos
iubește-mă când ți-e greu
și-ți trec ca un glonte prin os

și sar împrejur risipindu-se splențe
deși ai uitat demult cum te strig
iubește-mă cu sufletu-n zdrențe
iubește-mă când ești singură și ți-e frig


7 octombrie 2015

SCRIITORI ÎN LIBERTATE

    Spațiul contraceționar e un șuvoi de inspirație imposibil de oprit. De la Alexandr Soljenițîn încoace, cu gulagul ăla al lui destul de foarte nașpa, și până la titanii genului, Gheorghe Becali, zis Balzac din Pipera, inventatorul cărților gata scrise de singurul prozator care nu știe să citească dincolo de ”Ana are mere” și ”tu-ți morții mă-ti de hahaleră!”, și George Copos, creatorul anonim al capodoperelor de mare circulație ”Meșterul Manole și Ana Hotels ”, ori inconfundabila ”Muiorița”. 
La asta de la urmă a contribuit la greu și galeria lui Rapid, inventatoarea stilului oral preluat cu nedisimulată plăcere și nebănuită pasiune și de ”Peluza Ultra Curva Sud” a Stelei, dar numai după căderea comunismului în Divizia B și înlocuirea spectatorilor în haine kaki, cu ultrașii îmbrăcați la nudul gol. Adică cum i-au scăpat în cap mămicuțele lor după un nemeritat travaliu. Totuși, beneficiază de pieile de măgări, cu care natura  inumană i-a înzestrat cu o suspectă generozitate ca să le fie cald când afară este frig și frig când afară se topește asfaltul de atâta freamăt interior.
     Nu mai insist pe creațiile acestor genii încă în libertate, deși Copos m-a sictirit că s-a băgat și pe istorie, adică tocmai acolo unde măndel avea impresia că dă ora exactă. Dacă nu mă credeți, sunteți niște fraieri. Oricum, vă recomand, cu toată blândețea și modestia de care sunt capabil, ca lectură obligatorie, de la ăl cu țâța-n gură (dar trecut de 18 ani) și până la cel cu barba sură ( la fel, adică tot cu țâța-n gură), volumul I din „Istoria necenzurată a românilor” pe care tocmai am dat-o cu roatele-n sus înspre editură și pe urmă mai stăm de vorbă.
     Într-un târziu am înțeles și că intenția lui George Copos n-a fost de a lua premiul ”Goncur” (sau ”Goncourt”, cine mai știe, că la închisoare totul e relativ!) ci de-a ieși mai repede  la furat. Și chiar n-are nicio vină că lucrarea care stârnea sentimente de invidie prin lumea academică a cititorilor de contoare n-a fost concepută de el. Georgică doar a semnat-o ”ca vicepremierul” și nici măcar nu poate fi acuzat de plagiat, că masterandul de-a moșit-o n-a apucat s-o publice. Nici n-avea nevoie că nu furase nimic înainte. 
     Până la urmă l-am iertat pe „Domnul N-am”, dar ce ne facem fraților cu atâția scriitori în libertate? Ăștia ne iau pâinea de la gură de-o să fim nevoiți ca, asemeni lor, să le dăm în cap la oameni și să-i operăm la buzunare. Pe viu, ca Oprescu.
     Se aude că Ioan Nicolae scrie la greu să iasă de la bulău, iar Gică Popescu a băgat deja patru lucrări cu caracter științific de stă mâța-n coadă pe pervazul bibliotecii miaunând ”Sonata lunii”, de Beethoven de la Vâlcea. 
      Judecătorii - care au jurat pe ”Codul lui Da Vinci” - au citit până a adormit peluza (avocați, grefieri, spărgători de semințe, alți inamovibili), după care i-au propus la ieșire ”Premiul Nobil pentru Impostură”, că ”Premiul Pulițer pentru hașmangleală” îl luase la intrare. Cu o apărare beton, în al doisprezecelea ceas, Baciul oltean va juca libero de săptămâna viitoare, deși procurorii nu prea apreciază oamenii de știință prinși la furat. 
      Totuși, cred că ar trebui să-l lase să se desfășoare pe contraatac, fiindcă acesta, cu sportivitatea care-l caracteriza în vremuri imemoriale, a recunoscut că a marcat din ofsaid și nu va mai repeta procedeul niciodată. De fapt nici n-ar mai avea cum, că sfătuitorii lui, frații Becali - alții decât renumitul mulgător de terenuri - mai au mult de scris.
     Cu toate acestea, dincolo de răutăcismele care ne caracterizează, trebuie să apreciem rolul supereducativ al închisorilor românești, aceste veritabile oaze de liniște unde creatorii e la ei acasă. 
     Oare în ce țară de pe mapamondul lumii s-a mai pomenit să intri la mititica infractor și să ieși scriitor? Tăceți, ați lăsat capul în josul paginii...
Și mai ziceți că nu-i bine în România, prefăcuților! Păi dacă nu e bine, de ce toată lumea dinăuntru vrea afară? Și ăia de afară de ce vor tot afară? Vorba lui Hamlet din Caracal: asta-i întrebarea... 

P.S. Unii mai scrupuloși ar putea să zică, din invidie, evident, că ”Peluza Ultra Curva Sud” nu e a Stelei. Mă lăsați? Toate galeriile e curve de când cluburile sunt patronate de tot felul de guvizi, redenumiți de popor, cu atâta sensibilitate, carași cu barbă.


5 octombrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
      

Ea n-o să se întoarcă niciodată

Și niciodată nu se știe
cine-a greșit, cine-a plecat
cine-a murit în poezie
și cine cu adevărat

Femeia și bărbatul laolaltă
se strâng în cleștii veșnicei trădări
și se preschimbă într-o altă
risipă a-ndoliatelor plecări

Și dac-a dezertat cândva
de spaima unui vechi motiv
la umbra inimii chiar ea
s-a destrămat definitiv

N-o aștepta să se întoarcă
ca o cometă în decor
că dacă-i singură pe arcă
ți-a refuzat dreptul la dor

Și dacă-n noapte a plecat
smulgându-se din tine fără veste
nu te-a iubit cu-adevărat
și nu e ce-ai vrut tu: ea e ce este

Și-n viața ta predestinată
ea n-o să se întoarcă niciodată

4 octombrie 2015

Iertările

O să ne iertăm lașitățile toate
și demonii ce ne-au zdrobit ființa
și într-o zi în care se mai poate
ne vom ierta toată nechibzuința

de-a ne izbi de trenuri în mișcare
sinucigași fără motiv
și anii destrămați de disperare
vor dispărea-n neant definitiv

Suntem lumini de licurici
care sugrumă în retină noaptea
și într-o zi în care nu-s aici
să știi că m-a luat de mână, moartea

Și-atunci ai vrea cumva ca să mă ierți
pentru vânarea vântului ciudată
la tâmpla zilei palidă mă cerți
să mai întorc privirea înc-odată

Și să mă uit cu ochii tăi de jar
până-n adâncul spaimei noastre
și să mă minți că-n avatar
cântă privighetori albastre

Dar e târziu, i-așa târziu
că nu mai pot croi cutume
și nu mai știu dac-am fost viu
sau am trăit plecări postume

Și nici măcar nu-s nevoit
să iert pe cineva anume
tu știi ce mult eu te-am iubit
și m-a urât întreaga lume

Că e croită strâmb și efemer
din roci care ușor se crapă
dar va-nțelege sigur, sper
că nimeni din iertare nu mai scapă

Când noaptea se va frânge-n felinare
vom trage peste suflet marea
și-n toate risipirile amare
îmi vei ierta, definitiv, plecarea



2 octombrie 2015

Totuși, aș vrea să mă țină cineva de mână

Aș vrea să-mi trimit sufletul 

desculț

s-o ia pâș, pâș

printre bătăile inimii

dar amintirile mi-au strivit zborul

între coperțile de aer ale nopții

Aș vrea să-mi iau sufletul în palme

și să-l plimb pe toate drumurile neumblate

în căutarea liniștii pierdute

în acea zi de toamnă

când o frunză mi-a căzut din inimă

ca un adagio fatal

Sunt obosit

atât de obosit

că aș putea să mă uit definitiv

să nu-mi mai aduc aminte

niciodată de mine

Dar parcă totuși

aș vrea să mă țină cineva de mână

E imposibil

mi-am uitat până și adresele virtuale

timpul pierdut

venirile și plecările nesfârșite

Și parcă-mi pare rău

Dumnezeu îmi dădea like când era trist

Aș vrea să-mi iau sufletul de pe pervaz

și să topească zăpezile ce m-au criogenizat

în acea iarnă cumplită

în care tocmai mă pregăteam 

să-ți spun povestea definitivă, 

revăzută și adăugită

Și cu toate acestea

deși știu că este imposibil în această viață

totuși

aș vrea să mă țină cineva de mână

2 octombrie 2015

CUM SE AJUNGE ÎN CALENDARUL MIȘTO-ORTODOX...(LXVII)

     Pentru Brâncoveanu anul 1711 a fost cam nașpa. Nu că i-ar fi scăzut veniturile, nici vorbă, ci așa, în general, că nu prea i-a mai ieșit pasența duplicității, sau cum o numesc istoricii romantici, politica de echilibru și vrăjeală în formă continuată.
    În timpul confruntării dintre Petru cel Mare, ștabul rușilor, și turci își așează tabăra într-un loc strategic, la Albești, ca s-o poată șterge mai repede spre Transilvania în cazul în care cineva i-ar fi cotrobăit prin gânduri. Că el era plecat la cafteală cu turcii dar nu s-ar fi bătut nici cu rușii că faima țarului era în creștere spectaculoasă după ce-l fripsese la Poltava pe regele suedez Carol al XII-lea, un tip destul de greu de făcut la beregată. Adică, stătea bine-mersi cu nordul corpului în două luntrii, așteptând să vadă care-i cel mai tare din parcare ca să știe cui îi dă niște bani de drum, că-l cam încurcau cu distracțiile lor. Și în Valahia, de când se știe, timpul în care n-ai furat nimic e o parte irosită din viață. Și cu ocupația de bază a românilor nu te joci...
Dar spătarul Toma Cantacuzino îi dă planurile peste cap. Ia un corp de oaste și-i ajută pe ruși să cucerească Brăila. 
Victoria otomanilor din confruntarea finală de la Stănilești (iulie 1711) îl pune în dificultate, că turcii nu erau proști deloc și nu credeau în ruptul capului că spătarul dezertase de capul lui. În plus, unchiul său, și totodată tovarășul de comploturi anterioare, Constantin Cantacuzino, care vroia domnia pentru fi-su, îl pârăște la Stambul că are relații dăunătoare sănătății cu creștinii, că stă mai mult la Târgoviște decât la București, ca s-o poată șterge mai repede spre Ardeal, că din birurile apăsătoare a depus mulți bani în conturi secrete la Veneția și Viena, că, în Transilvania, a bătut medalioane de aur cu chipul său (adică o făcea pe independentul), că o are mai lungă decât a lui și câte și mai câte, că stolnicul se pricepea la delațiuni, ca orice cărturar subțire. Așa că, la 15 aprilie 1714, pe negândite, Costică este mazilit. Nimeni n-a mișcat un deget în apărarea sa de unde se vede că sfinții nu-s prea iubiți în Țara Românească decât după ce ajung moaște. Poate a contat și faptul că solidaritatea românească încă nu se inventase. Cică e un proiect european în acest sens, inițiat de Edi Nicolescu, un tip care era foarte simpatic până să-și lase barbă, os de croat prin soție.
     Turcii, ospitalieri de la țâțele mămicilor lor - că ei aveau mai multe - îl găzduiesc la Edicule, închisoarea în care Vasile Lupu făcea niște chefuri de nu mă uita, de se întrebau trecătorii dacă nu cumva au nimerit la Poarta Albă, renumitul lăcaș de creație, procreație și lăutărie. Dar și la otomani obiceiurile se mai schimbă, așa că pe Brâncoveanu l-au pus în belciuge și l-au chinuit la meserie, cam cum făceau pedeliștii cu poporul român mai alaltăieri. Călăul principal era o poznă a firii cu un singur ochi, Băsesciuc Mârlan, ajutat de un pitic importat din Twin Pix, care făcea baie în chiuvetă și dormea în savonieră, printre săpunuri de pelin și mătasea broaștei, și pe care-l chema Gemil Bocciuc.   Din start i-au tăiat lui Vodă 25% din extremitățile corpului, că erau geloși pe oamenii normali, și au încercat să-i amputeze și averea. Dar Brâncoveanu prefera să ajungă sfânt decât să se debaraseze de ochiul diavolului. Faptul că i-au bătut trestii sub unghii și i-au întors piele pe partea ailaltă l-a lăsat aproape rece. Cu mare greutate și abia după ce i-au pus ultimul șlagăr cu Nicolae Guță, celălalt rege al aurului din fundul curții, a cedat 1% din venituri, PIB-ul României pe zece ani. Când au adus-o în arenă și pe Delia împreună cu mă-sa, rupte de bete, le-a mai dat un înscris pentru un cont de 400 000 de lei aur (zic finanțiștii de club), să le ducă p-alea la dezalcolizare. Totuși, călăii au avut noroc (pentru că la turci incompetența în această nobilă profesie se pedepsea cu sugrumarea) că Doamna Marica și-a scăpat poșeta ”Dolce Cabana” pe dalele de piatră și din ea s-a ițit un inel cum nu se mai văzuse niciodată în Imperiul Otoman (repet: în Imperiul Otoman) și niscaiva podoabe de zi care valorau peste o jumătate de milion de taleri. Surse istorice credibile afirmă cu certitudine că de atunci a început Băsesciuc să vadă lumea cruciș. Totuși rămâne de apreciat putoarea, sau pudoarea, cine mai știe, turcilor care n-au cotrobăit-o și-n chiloții din colecția de primăvară-vară 1714. Dacă avea prin zonă piercinguri? Mai construiau ăia un pod peste Bosfor...
     Văzând cu cine au de-a face, turcii s-au gândit să-i organizeze o zi de naștere cum n-a avut Brâncoveanu niciodată, cu toată averea lui. Așa că, la 15 august 1714, când tocmai împlinea 60 de cotolani, i-au pregătit o petrecere în pijamale. În picioarele goale și doar în cămăși ”Versace-ultimul drum”, în prezența sultanului, a crudului vizir și a corpului diplomatic, s-a săvârșit trecerea Brâncoveanului în rândul sfinților. Mai întâi l-au lăsat fără umbrelă pe ginerele vistiernic Ienache Văcărescu, bănuit de mărirea TVA de la 19 la 24 la sută fără știrea sultanului. Apoi a tăiat alocațiile la copii. Pardon, i-a tăiat pe cei patru fii. Cică ăla mic nu prea ar fi vrut să devină sfânt dar ta-su l-ar fi îndemnat să nu refuze că avusese el grijă să cumpere și lumea cealaltă.
    -Lovește, liftă! i-ar fi aruncat puștiul printre dinți călăului , convins că lucrurile chiar stăteau după cum i-a zis ta-su. 
Sincer să fiu, nu sunt foarte convins de faza asta, singurul izvor istoric mai de doamne-ajută fiind poezia mea ”Brâncoveanu către fii” din volumul ”Elegii tricolore”, dar, câteodată, nici în mine nu mai am încredere.
     La urmă, în loc de tort, l-au executat și pe ăl bătrân care,în definitiv, a fost victima nesăbuinței sale de a-și afișa cu ostentație, bogăția. Dacă a reușit să-și cumpere un loc în rai, dracu știe, în mod sigur s-a cățărat  în calendarul mișto-ortodox. Acum nu știu dacă această escaladare se datorează contribuției bisericeasco-edilitară de necontestat sau mai marii lumii duhovnicești s-au lăsat impresionați de nașparlitatea morții sale, că prin faptele din timpul vieții nu cred. Și ar fi bine să nu credeți nici voi, ci să cercetați.
     Trupurile au fost expuse la porțile seraiului până seara, după care au fost aruncate în Bosfor. De acolo au fost pescuite de niște creștini plătiți de Doamna Maria și îngropate în insula Cholke din Marea Marmara, unde - n-o să ghiciți -  avea niște proprietăți.
      În iulie 1720, prin metode neortodoxe, atât de dragi familiei lui Costică, osemintele sunt aduse și înhumate, prin grija Doamnei Marica, la biserica ”Sf. Gheorghe Nou” din București, ctitorie de-a sa.
      La nasoala moarte a lui Brâncoveanu a contribuit mai mult decât era cazul Ștefan Cantacuzino (1714-1716), urmașul său, care i-a trimis pe Radu Dudescu, cumnatul său, și pe Barbu Știrbei, să-l pârască la Stambul, ca nu cumva să scape viu. Numai oameni de caracter în familia asta. I-a mai mituit și pe alții ca să se plângă, ba a mai scos în calea pașalelor turcești niște țărani nemulțumiți de birurile fostului domn, care, ce-i drept e drept, se pricepea la luat pielea de pe contribuabil ceva de speriat.
     Dar n-a prea avut timp să-și savureze succesul că în ianuarie 1716 a fost mazilit. Peste câteva luni, în noaptea de 6 spre 7 iunie, este sugrumat împreună cu ta-su, vestitul cărturar și potlogar Constantin Cantacuzino. Aceeași soartă o au, două zile mai târziu, unchiul său, Mihai Cantacuzino și antemergătorul Radu Dudescu. Și iată cum toți conspiratorii din 1688, care l-au trimis la doi metri sub omăt pe Șerban Cantacuzino, au mierlit-o în mod tragic. Și mai ziceți că nu există dreptate divină! Necredincioșilor...

PROMOUȘĂN
    Fraților, am dat de dracu. Vin fanarioții! Cu excepția guvernărilor din ultimii 25 de ani ăștia au fost cea mai mare pacoste căzută pe capul țării. Dacă nu mă credeți, sunteți niște fraieri cocliți....


27 septembrie 2015