LA FEREASTRĂ DESTINUL A STAT ȘI-A PRIVIT

Ne ducem prea mult, ne ducem prea mult,

prin timpul prea trist și confuz,

degeaba mai cântă sărmanul de sturz,

abia de mai pot să-l ascult

La fereastră destinul a stat și-a privit

cum trec prin tăcere postume,

de-atâtea nescrise cutume

îngerul între uși s-a strivit

Adio, îi spun inimii ninse,

să bați de acum cum știi tu,

să nu mai ții cont de se-aude un nu,

să m-arunci pe ruguri aprinse

Și de-o fi, prin imperiul de fum,

să se-ntoarcă aceeași cometă,

nemiloasă să tragi o rachetă

să rămână în urmă doar scrum...

17 aprilie 2022

PIERDUTA MEA

 În univers miroase a cafea,

afară plouă cu petale,

pe unde ești pierdută, draga mea,

de nu-mi mai ieși cu tot apusu-n cale?

Pe ce cărări te poartă gândurile?

Ce mări te-ascund în mările de-atlaz?

În mine suflă toate vânturile

și sufletul se-ntinde pe pervaz

În care munți te-ai încuiat febrilă?

Prin care timp ai rătăcit de mine?

În suflet plânge zilnic o reptilă

de-atâta dor nemărginit de tine

E atât albastru-n cer și pe pământ

c-abia de-și încropește iarba cale;

cu patimă și deznădejde cânt

și-afară plouă într-una cu petale

Degeaba-n ceașca de cafea

se-mbrățișează îngerii de negru,

pierdută ești pe veci, iubita mea,

la bietul suflet trage-un car funebru...

17 aprilie 2022

O IUBEAM PE FEMEIA ACEEA

O iubeam pe femeia aceea cu ochii de april,

O iubeam pe femeia aceea cu ochii vernil,

Iubeam mersul ei ca un cântec;

Îi iubeam și cocorii și tăcerea din pântec,

Și dorințele ei și înlunările dragi

le iubeam. Și-ntâmplările, și mirările, și durerile vagi

Nu era pe pământ o lumină mai mare,

O iubeam ca pe-o rază de soare

Tăind ascuțită zăpada;

Pentru ea am rescris ”Iliada”

Încă se aprind nopțile polare,

O iubeam pe femeia aceea cu gust de cireșe amare.

Împletiri de copaci nesfârșiți, împletiri de detalii

Au păstrat îngerii răstigniți în vitralii;

Piatra ce-a spart orizontului acel geam

N-a putut îngropa ce iubeam...

17 aprilie 2022 

DORINȚA

Afară plouă cu-ntuneric peste frunze,

Coboară nălucirile primăvăratice din pânze.

În sobă arde focul amestecat cu suflet

Și-n ceașca de cafea se tânguiește-un cântec

E despre noi, îmbrățișați în amintire,

Doi naufragiați cerșindu-și reciproc iubire.

Un rug aprins ne poartă-n vâlvătaie

Și ardem împreună cu picurii de ploaie

Dorința cotropește ce-a mai rămas din noi,

Hrăniți unul din altul redevenim strigoi.

Aripi ne cresc, și ochi mai mari, și mâini,

Din carnea noastră mușcă înfometații câini

Răpuși de sentimente, încorsetați în flori,

Suntem striviți de roua iertărilor din zori.

În timp ce orizontul albastrul și-l desface

Întregul absolut din spaimă se reface

Nu mai suntem ființe, redevenim ființă,

Suprema încleșatare hrănită-i cu dorință,

Lumina ce coboară o să ne-o-mpartă nouă

Chiar dacă-i frig în Cosmos și pe planetă plouă...

17 aprilie 2022 

ÎNGROP TOATE POEMELE ÎN MUNȚII CARPAȚI

 Nu mai înțeleg ce se întâmplă,

când am plecat din mine n-a mai rămas nimic,

nici măcar soarele ce-mi locuia în tâmplă...

Am inventat drumuri neumblate, 

drumuri lungi prin noaptea polară,

drumuri prin lumina amiezii de vară,

drumuri topite în ciocolată,

drumuri pe care nu am fost niciodată

E timpul să-mi fac o resetare,

să renunț la tot nimicul,

să trec prin oglindă

ca printr-o gaură neagră

și-n urma mea nisipurile mișcătoare 

să se întindă

”Pe curând”, 

spune ecoul aiurind

Sau poate nu, 

nu vom ieși din matrice îmbrățișați.

Adio!, 

îngrop toate poemele în munții Carpați...

15 aprilie 2022

FEMEIA DIN VIS

Nu mai era nimic de zis,

primăvara parcă înnebunise,

jefuit de mirări, pe sens interzis,

sufletul fără trup rătăcise

Desculț, înspinat, năruit,

a bătut la ușa casei părăsite

și-ntr-un somn îndelung drămuit

a cernut tot nisipul prin site

Sub o cergă de pânză albită

un înger albastru dormea,

semăna cu un ochi de iubită

rătăcit prin inima mea

Dintr-odată din nopți au căzut

fluturi de rouă pe flori,

ochii s-au deschis și-au văzut

cum aleargă îngerii-n zori

fără haine și fără petale,

mânați de doruri arzânde,

căutau prin lumină o cale,

suflete de iubire flămânde

”Femeie din visuri lumești,

de ce-mi cazi numai noaptea din stele?

Nu ți-e teamă c-ai să uiți cine ești

între două  bătăi ale inimii mele?”

15 aprilie 2022

SCUTUL ROMÂNESC

În  ierni infernale, viscole mari

cotropiseră Munții Carpați;

și sufletu-n noi, eroii uitați,

și caii de fum, și cireșii amari

Diluvii înecau pietre ascuțite,

lumina în nouri plângea,

soarele nemilos sfâșia

aruncând în orbite cuțite

Atunci au pierit în colibe

săracii cerșindu-și dreptul de-a fi,

a fost întuneric în miezul de zi

și-n biserici se-auzeau diatribe

Prin fluvii de sânge curgeau

naivi pe nedrept osândiți;

pe cruce, copii răstigniți

din pântecul mamei plângeau

Păsări de pradă  ciuguleau trupul țării,

flămânzi erau prădătorii de-afară,

pâinea ne-a fost prea adesea amară,

și mult prea departe ziua înălțării

Blestemele au tot măcinat

sufletul Patriei, gândul, ecoul;

batjocorit de nemernici, eroul

traversa un destin înspinat

Dar noi am pierit? Ne-au răpus hoardele?

Nu mai suntem candele-n vânt?

Acceptăm să trăim ca-n mormânt?

Am predat la rastel, armele?

Nu, n-am pierit. Și nici visele mari,

sfâșiate de viscole crunte,

nimic nu poate să-ngroape un munte

mânat înspre cer de stejari

În pădurile noastre-au pierit

armate străine, în scrâșnet de dinți,

martirii neamului sunt sfinți,

din jertfa lor am răsărit

Mamele ce au plâns, alți copii au născut,

mai mândri, mai frumoși și mai dârji,

câmpiile-s pline de zburdalnicii mânji,

între cer și pământ e-acel scut

ce nu va fi străpuns niciodată

oricâte stihii va-nfrunta;

Ce frumoasă ești, Țara mea,

vegheată de o stea geto-dacă!

12 aprilie 2022

 

CÂNTEC DE IUBIRE

Și dacă n-a fost ca să fie

pe această planetă de triști

să-mi fii, ce mi-ai fost, numai mie,

mă bucur că totuși exiști

Și că duci peste tot, prin idee,

sau prin lanuri aprinse de grâu,

ce-ai iubit într-un vis de femeie,

ce-ai ucis cu o piatră de râu

Albastrele păsări coborânde din soare

amesteca-vor vidul cu tine,

să nu mai știu dacă zbori și te doare

plecarea grăbită din mine

Și dacă n-a fost ca să fie,

pe această planetă de triști,

să-mi fii, ce mi-ai fost numai mie,

mi-e teamă c-ai uitat să exiști

12 aprilie 2022

CÂND MI-E DOR DE TINE

Când mi-e dor de tine 

stau cu ochii închiși 

în bătaia vântului

Dau câte o lacrimă la o parte,

poate am să te zăresc pe undeva

prin golul din jur

Fiecare lacrimă e o ușă 

pe care o deschid

cu sfială

Deschid ușile una după alta,

din ce în ce mai repede;

și totuși nu ești acolo!

Atunci iau acele ceasornicului

și le întorc în sens invers

Călătoresc prin timp 

cu viteza luminii

până ajung în locul promis

Deschid ochii surâzând

și-ntind mâna

prin fereastra timpului 

În locul degetelor mi-au crescut flori,

deasupra norilor a răsărit soarele

și-n locul inimii s-a așezat un cântec

Și-atunci mi se face dor

și-n visul meu dureros

plâng fericit...

7 aprilie 2022

APE ADÂNCI

Sufletul aleargă prin ape adânci

înșeuat la un cal de lumină

Nu se mai văd umbrele, nicăieri cerul,

orizontul se-nfige-n retină

Golit de-amintiri, de dureri viitoare,

mă afund în copilărie

La marginea lumii, printre flori de cireș,

fluturi și poezie

Dar în copilăria mea nu mai e nimeni,

toți s-au grăbit să ajungă oameni mari,

cu probleme existențiale;

realitatea mă izbește de perete

și-mi acoperă sufletul cu petale

Aprind focul de vreascuri

ținând ochii închiși;

sufletul cântă

printre mierlele din desiș

Parcă se face frig și mă dor oasele

cum doare absența prietenilor mei;

în genunchi îmi rog sufletul

să m-arunce la lei

Calul de lumină mă strânge în dinți

și-aleargă prin apele adânci 

ale copilăriei mele

până când se izbește de stânci

Deschid ochii și nu-mi mai văd stelele

nici colțul albastru de cer,

toți norii și-au deschis umbrelele

și-n suflet se face mai ger...

3 aprilie 2022