Pe cerul albastru al nopții polare

Poemul acesta pe care-l rescriu
l-am scris într-o viață în care
eram cât se poate de viu
cu mine umpleam un pustiu
din viața ta înșelătoare

Mi-era dor de la-nceput la sfârșit
mi-era frig în robirea de vară
mă hrăneam cu fluturi și mit
mi-amintesc cât de mult te-am iubit
te-am sorbit ca pe-o băutură amară

Eram iluzii legate de cer
rătăcite pe-aici prin cuvânt
legați cu șiretul mirării de ger
erai sublimă, eu-efemer
viitorul-doar o candelă-n vânt

Îngerii noștri ne trăgeau înapoi
în raiul dinainte promis
navigam blestemați prin noroi
eram în furtuna solară amândoi
ne-încuiasem magia în vis

Cheia era o cădere de plop
rătăcită ca un ciob în privire
pe unde un fluture șchiop
încerca să-și găsească un loc
hoț nesătul de iubire

Și a plouat în viața aceea
în care-n vânt m-am prefăcut
îmbrățișând ca pe-un înger femeia
răvășind-o de dor în ideea
că de mâine prezentu-i trecut

Dar poemul acesta pe care l-am scris
pe cerul albastru al nopții polare
cineva din greșeală într-o zi l-a ucis
și m-am scurs la mine în vis
unde cresc doar ciuperci nucleare


11 august 2016

În loc de final

Marile iubiri nu au final
nu poți să-ncui în inimă o lună nebună
tăcerea îmbracă rochia neagră de bal
când îngerii nu mai mor împreună

Încep rătăcirile prin universul abstract
se lărgesc golurile de aer
în preludiul ultimului act
noaptea se zbate încuiată în vaier

Secvențe episodice din timpul frumos
smulg mirării un ultim surâs de adio
uitarea coboară ca un șarpe prin os
dar nici eu și nici tu nu vom ști-o

până când un cocor travestit
va trage peste suflet cortina
niciunul dintre cei ce-au iubit
nu va stinge în cosmos lumina

Va fi ca un far la fereastră
pentru cei ce-au plecat în aval
căutând corabia noastră
ce n-a ajuns niciodată la mal

Și-n loc de un semn de aducere-aminte
va cânta la vioară, pe țărm,
îngerul meu dinainte
ca-n brațele dezertării s-adorm

Vor veni după mine corăbii tăcute
prin cerul cu ferestrele sparte
pe mările devreme pierdute
plutesc numai florile moarte

Și poate atunci dintre alge abstracte
vei întinde o mână subțire
tăcerea s-o simți cum se-mparte
când treci ca un glonț prin privire

E actul pe care-n decor hibernal,
când ningea cu păsări de pradă,
l-a scris în loc de final
inima ta desenată-n zăpadă


11 august 2016

Ori de câte ori îngerul meu mă întreabă de tine

Încă mai vorbesc despre tine

cu îngerul meu

Printre secunde

mă strecor ca un hoț de fluturi
 într-un colț de suflet

 și-ți șoptesc cu ochii închiși

tot ce vrei să auzi

din povestea noastră magică

Nici nu mai știu dacă mai ești aici

pe planeta aceasta

dar 

din când în când 

o pasăre firavă se zbate în vaier 

și se cuibărește la pieptul meu

hrănindu-se cu lumină și aer

Uneori tresare

și atunci din inimă

singurătatea dispare

Mi se pare că îți spun poeme nescrise 

poeme despre tine

le sorbi cu ochii închiși
odată cu mine 

Numai noi știm de unde am venit îmbrățișați

și de ce undeva, deasupra noastră

ne căutam disperați

ca două păsări de pradă străine

ca doi pescăruși

dintr-un ochi enorm exilați

Câteodată te mai caut prin mine

călătorim prin timp până la sfârșit și încă o zi

și-ți spun: 

- Ascunde-te într-o ființă din carne și oase

până când vor putrezi

visurile noastre frumoase! 

 Dar tu nu mai auzi restul poveștii

nici pașii târâți prin inimă, pe covor

nici gândurile mele furișate

în spatele nopții infernale de dor

Din când în când mă întreb 

dacă am existat cu adevărat

și atunci ierburile tresar

și orbecăiesc 
de atâta amar

Și nu știu de ce 
câte-o lacrimă-mi vine 

ori de câte ori 
îngerul meu mă întreabă de tine

11 august 2016

Nu mai veni în gara din Buzău

Iubita mea de dincolo de rău
Nu mai veni în gara din Buzău
Că viața pe aici i-așa fetidă
Marfarele vor să se sinucidă

Iar pacienții din orașul negru
Sunt însoțiți de-un car de proști funebru
Pe care ciocănarii cu porthart
Îi strâng în brațe pe peronul spart

Și chiar de aș dori să fiu romantic
Să-ți cern în sufletul asfaltic
Cu flori de limba-vacii și mohor
Nu pot prin subteran să te cobor

Că ar muri îndată de rușine
Până și trenul ce te-a împins pe șine
Și a avut tupeul să oprească
În halta asta țigănească

Așa că, dacă vii, să știi ce faci
Trage semnalul într-un câmp de maci
De vrei ca glezna ta  cea fină
Să nu ți-o reclădești din plastilină

Că știi și tu, și eu o știu
În gara bombardată n-o să fiu
Deși te-aș vrea la mine în oraș
Iubito, nu-s sinucigaș...


10 august 2016

Dinspre trecut

La ceasul marilor iubiri
când se făcuse-n mine seară
cădeau răpuși de spaima din zefiri
toți fluturii din vara ta amară

Era bizară toată atmosfera
praful de stele recădea în gol
și mi-aduna petalele, himera
surâsul meu se întindea pe kroll

Ca o fantomă-a gândurilor ninse
dinspre trecut te întorceai să-mi smulgi
din inimă mirările prelinse
pe urmă în uitare să m-alungi

E prea nedreaptă această ipoteză
a răscolirilor fără motiv
oglinda mă reflectă-n antiteză
și visul ce părea definitiv

se scurge-n sine ca un dromader
ars de pustiul propriului destin
mai plouă trist și efemer
dar plouă dinspre tine prea puțin

Și mor de sete îngerii de piatră
sorbind otrava mării din meduze
doar inima uitări mai latră
până îngheață soarele pe buze

Și ce păcat că-n golul din priviri
se-ntoarce lacomă aceeași fiară
ce s-a hrănit cu amintiri
pân-a ieșit din timp afară


9 august 2016

În căutarea timpului pierdut

N-ai fost cu mine pe planeta aceea
pe care navigau corăbieri nebuni
mă tot trăgea în bezna ei ideea
c-am devenit doi saltimbanci imuni

la toate drogurile unei lumi pisate
în piua vieții de o grea povară
și toate primăverile visate
s-au sinucis în colții tăi de fiară

Și atunci de unde atâta elocință
când te invoc din nou definitiv
și-mi putrezesc răspunsuri în ființă
de ce te-am inventat fără motiv

Planeta nu știa de tine, doamnă
și nici de-o altă jumătate ruptă
din anotimpuri chiar lipsea o toamnă
și nu era în Cosmos nicio luptă

Că nu erau perechile defecte
atomii ei se odihneau cuminți
de-atâtea milioane de defecte
nici îngerii nu mai aveau părinți

Era o deznădejde generală
și nimeni nu știa de ce-i așa
pân-au căzut zăpezile în boală
și nimeni nu le-a mai putut salva

De viscolul ce-a-ntârziat să bată
legat de marginile lumii în cătușe
și-a înghețat de-așteptare-o fată
iar eu eram cu spatele la ușă

Și mi-era dor și nu știam de unde
tot vin miresele acelea-n gri
durerea neștiută mă pătrunde
mai stau pe marginea planetei înc-o zi

Și am să plec prin mine mai departe
în căutarea timpului pierdut
am auzit că nu există moarte
și poți să schimbi eroarea din trecut

Dar ce păcat că-n bezna ei, ideea
mă tot trăgea să mă sugrume iar
că tu n-ai mai venit în taina aceea
și-s singurul transfug din avatar

Și fug din mine însumi către tine
dar n-o să ne vedem curând
că nici măcar tăcerea nu mai vine
și mă aud din visul meu strigând

”Veniți aici, e loc pentru iluzii
nu-s vânători de fluturi și de flori
puneți-vă la suflete perfuzii
să nu rămâneți simpli dezertori!

Dac-o vedeți pe ea, printre petale
s-o întrebați de unde-a răsărit
și-n timpul înfloririlor fatale
aprindeți poate ultimul chibrit

S-aduceți focul și-n această eră
în care încă-i frig înrobitor
dac-o să puneți mâna pe himeră
v-o dăruiesc, chiar de-o să-mi fie dor...”


9 august 2016 

Niciodată nu e prea târziu

Niciodată nu e prea târziu 

să-ți depășești condiția de muritor

să fii pasăre, să fii emoție, să fii răsărit și apus

să fii tot ce ai fost în celelalte vieți

uneori

Niciodată nu e prea târziu 

să înțelegi ce se întâmplă

dincolo de ecou

chiar dacă acolo nu ai fost niciodată

Niciodată nu e prea târziu să vezi prin zid

lucruri interzise

minuni 

pe care cutume absurde

te împiedică să le privești

cu ochii larg deschiși

Niciodată nu e prea târziu

să-ți învingi spaimele

să fii propriul tău erou

în care se odihnesc caii sălbatici 

mânați de destin

în noaptea aceea de neuitat în care ploua

așa de frumos

că ai fi vrut să mori înecat în brațele ei

Niciodată nu e prea târziu

să-ți urmezi visul

să-ți rupi lanțurile de ger

Niciodată nu e prea târziu 

să vezi, să auzi, să-ți arunci măștile otrăvite

să fii tu însuți

jumătate om, jumătate înger

Nu mai asculta întunericul...

Niciodată nu e prea târziu 

să fii fericit

9 august 2016

Caii mei au murit odată cu tine

Caii negri aleargă prin mine
au părăsit pajiștile de pe tabla de șah
și-au rupt lanțurile, au sărit din destine
se ridică în urna copitelor nouri de praf

Privirile răscolesc prin trecut apucate
de un tremur nervos, de neoprit
ecourile strigă disperate
trenurile nopții în gând s-au ciocnit

E o furtună de țăndări în cer
îngerii sângerează prin timpul invers
curg precum șerpii drogați, râuri de ger
urmele luminii din suflet s-au șters

Mă prefac din fluture albastru, în fiară
sugrum fără milă tot ce-am iubit
până când demonul o să piară
din inimă otrăvită în băi de granit

Dincolo de noaptea de fum
nu mai există magie, doar suflete sparte
caii nebuni aleargă prin mine taifun
căutându-și scăparea din moarte

Dar parcă se face deodată târziu
și nu se aprinde în Cosmos lumina
de-mi găsești trupul să-mi spui de e viu
și de-i viu să-l calce drezina

Pe urmă pe-un rug de uitare și os
să-l arzi într-o ultimă rugă
de ți-e dor de omul frumos
dă drumul tăcerii din tine să fugă

Cenușa s-o legi cu lanțuri de flori
crescute-n apusuri funebre de soare
s-o sufli prin zațu-amintirii din zori
s-o încui într-o scoică din mare

Pe acolo corabia ta de demult
câteodată, în treacăt, mai umblă solară
să cânte ceva, eu poate-o ascult
ca-n ultima seară de iubire amară

Să nu te miri dacă o să auzi
caii nebuni cum aleargă prin mine
și n-are rost din nou să te-ascunzi
caii mei au murit odată cu tine...


7 august 2016

Desprinderea de timp

După căutări nesfârșite prin tine însuți

adevărul 
te izbește de toți pereții sufletului;

n-ai găsit ce căutai

Ești mai singur ca înainte de a începe călătoria

spre lumină

prin cotloanele inimii

căutând-o pe ea

După suferințe cumplite
 pe care ți le-ai provocat 

din teama de a fi fericit

singurătatea te îmbrățișează

Îi simți ghearele adânci

ascuțite

cum străpung fiecare gând

răsturnat în oglindă

După atâtea deziluzii

te vei desprinde de timp 
definitiv

alunecând în tine însuți

printre căutări nesfârșite

5 august 2016

Hainele mă căutau disperate

Hainele au ieșit din scrinul vechi

miroseau a iarbă demultă, a fân

S-au scuturat de viețile 

ce se agățaseră de ele

și au început să mă caute prin sân

Au răscolit întregul univers

Eu stăteam gol, pe un colț din mine

și mă priveam invers

Obosit fără motiv 

priveam orizontul cu milă

Viața se obișnuise să mă calce ca o șenilă

Făceam greșeli nefirești, nesfârșite

spărgeam oglinzile în care priveam

 chipuri inventate, iluzii iubite 

din sângele meu dăltuite

pe colțuri strivite de geam

Hainele acelea mi-ar fi venit bine

dacă m-ar fi găsit 

în ceasul din perete pe mine

Ar fi magic să ne reluăm inima 

din pieptul cui o lăsasem

Hainele mă căutau disperate

 prin acel cosmos

dar eu din mine plecasem

3 august 2016