Poemul acesta pe care-l rescriu
l-am scris într-o viață în care
eram cât se poate de viu
cu mine umpleam un pustiu
din viața ta înșelătoare
Mi-era dor de la-nceput la sfârșit
mi-era frig în robirea de vară
mă hrăneam cu fluturi și mit
mi-amintesc cât de mult te-am iubit
te-am sorbit ca pe-o băutură amară
Eram iluzii legate de cer
rătăcite pe-aici prin cuvânt
legați cu șiretul mirării de ger
erai sublimă, eu-efemer
viitorul-doar o candelă-n vânt
Îngerii noștri ne trăgeau înapoi
în raiul dinainte promis
navigam blestemați prin noroi
eram în furtuna solară amândoi
ne-încuiasem magia în vis
Cheia era o cădere de plop
rătăcită ca un ciob în privire
pe unde un fluture șchiop
încerca să-și găsească un loc
hoț nesătul de iubire
Și a plouat în viața aceea
în care-n vânt m-am prefăcut
îmbrățișând ca pe-un înger femeia
răvășind-o de dor în ideea
că de mâine prezentu-i trecut
Dar poemul acesta pe care l-am scris
pe cerul albastru al nopții polare
cineva din greșeală într-o zi l-a ucis
și m-am scurs la mine în vis
unde cresc doar ciuperci nucleare
11 august 2016
vineri, 12 august 2016
În loc de final
Marile iubiri nu au final
nu poți să-ncui în inimă o lună nebună
tăcerea îmbracă rochia neagră de bal
când îngerii nu mai mor împreună
Încep rătăcirile prin universul abstract
se lărgesc golurile de aer
în preludiul ultimului act
noaptea se zbate încuiată în vaier
Secvențe episodice din timpul frumos
smulg mirării un ultim surâs de adio
uitarea coboară ca un șarpe prin os
dar nici eu și nici tu nu vom ști-o
până când un cocor travestit
va trage peste suflet cortina
niciunul dintre cei ce-au iubit
nu va stinge în cosmos lumina
Va fi ca un far la fereastră
pentru cei ce-au plecat în aval
căutând corabia noastră
ce n-a ajuns niciodată la mal
Și-n loc de un semn de aducere-aminte
va cânta la vioară, pe țărm,
îngerul meu dinainte
ca-n brațele dezertării s-adorm
Vor veni după mine corăbii tăcute
prin cerul cu ferestrele sparte
pe mările devreme pierdute
plutesc numai florile moarte
Și poate atunci dintre alge abstracte
vei întinde o mână subțire
tăcerea s-o simți cum se-mparte
când treci ca un glonț prin privire
E actul pe care-n decor hibernal,
când ningea cu păsări de pradă,
l-a scris în loc de final
inima ta desenată-n zăpadă
11 august 2016
nu poți să-ncui în inimă o lună nebună
tăcerea îmbracă rochia neagră de bal
când îngerii nu mai mor împreună
Încep rătăcirile prin universul abstract
se lărgesc golurile de aer
în preludiul ultimului act
noaptea se zbate încuiată în vaier
Secvențe episodice din timpul frumos
smulg mirării un ultim surâs de adio
uitarea coboară ca un șarpe prin os
dar nici eu și nici tu nu vom ști-o
până când un cocor travestit
va trage peste suflet cortina
niciunul dintre cei ce-au iubit
nu va stinge în cosmos lumina
Va fi ca un far la fereastră
pentru cei ce-au plecat în aval
căutând corabia noastră
ce n-a ajuns niciodată la mal
Și-n loc de un semn de aducere-aminte
va cânta la vioară, pe țărm,
îngerul meu dinainte
ca-n brațele dezertării s-adorm
Vor veni după mine corăbii tăcute
prin cerul cu ferestrele sparte
pe mările devreme pierdute
plutesc numai florile moarte
Și poate atunci dintre alge abstracte
vei întinde o mână subțire
tăcerea s-o simți cum se-mparte
când treci ca un glonț prin privire
E actul pe care-n decor hibernal,
când ningea cu păsări de pradă,
l-a scris în loc de final
inima ta desenată-n zăpadă
11 august 2016
Ori de câte ori îngerul meu mă întreabă de tine
Încă mai vorbesc despre tine
cu îngerul meu
Printre secunde
mă strecor ca un hoț de fluturi
într-un colț de suflet
într-un colț de suflet
și-ți șoptesc cu ochii închiși
tot ce vrei să auzi
din povestea noastră magică
Nici nu mai știu dacă mai ești aici
pe planeta aceasta
dar
din când în când
o pasăre firavă se zbate în vaier
și se cuibărește la pieptul meu
hrănindu-se cu lumină și aer
Uneori tresare
și atunci din inimă
singurătatea dispare
Mi se pare că îți spun poeme nescrise
poeme despre tine
le sorbi cu ochii închiși
odată cu mine
Numai noi știm de unde am venit îmbrățișați
odată cu mine
Numai noi știm de unde am venit îmbrățișați
și de ce undeva, deasupra noastră
ne căutam disperați
ca două păsări de pradă străine
ca doi pescăruși
dintr-un ochi enorm exilați
Câteodată te mai caut prin mine
călătorim prin timp până la sfârșit și încă o zi
și-ți spun:
- Ascunde-te într-o ființă din carne și oase
până când vor putrezi
visurile noastre frumoase!
Dar tu nu mai auzi restul poveștii
nici pașii târâți prin inimă, pe covor
nici gândurile mele furișate
în spatele nopții infernale de dor
Din când în când mă întreb
dacă am existat cu adevărat
și atunci ierburile tresar
și orbecăiesc
de atâta amar
de atâta amar
Și nu știu de ce
câte-o lacrimă-mi vine
câte-o lacrimă-mi vine
ori de câte ori
îngerul meu mă întreabă de tine
îngerul meu mă întreabă de tine
11 august 2016
Nu mai veni în gara din Buzău
Iubita mea de dincolo de rău
Nu mai veni în gara din Buzău
Că viața pe aici i-așa fetidă
Marfarele vor să se sinucidă
Iar pacienții din orașul negru
Sunt însoțiți de-un car de proști funebru
Pe care ciocănarii cu porthart
Îi strâng în brațe pe peronul spart
Și chiar de aș dori să fiu romantic
Să-ți cern în sufletul asfaltic
Cu flori de limba-vacii și mohor
Nu pot prin subteran să te cobor
Că ar muri îndată de rușine
Până și trenul ce te-a împins pe șine
Și a avut tupeul să oprească
În halta asta țigănească
Așa că, dacă vii, să știi ce faci
Trage semnalul într-un câmp de maci
De vrei ca glezna ta cea fină
Să nu ți-o reclădești din plastilină
Că știi și tu, și eu o știu
În gara bombardată n-o să fiu
Deși te-aș vrea la mine în oraș
Iubito, nu-s sinucigaș...
10 august 2016
Nu mai veni în gara din Buzău
Că viața pe aici i-așa fetidă
Marfarele vor să se sinucidă
Iar pacienții din orașul negru
Sunt însoțiți de-un car de proști funebru
Pe care ciocănarii cu porthart
Îi strâng în brațe pe peronul spart
Și chiar de aș dori să fiu romantic
Să-ți cern în sufletul asfaltic
Cu flori de limba-vacii și mohor
Nu pot prin subteran să te cobor
Că ar muri îndată de rușine
Până și trenul ce te-a împins pe șine
Și a avut tupeul să oprească
În halta asta țigănească
Așa că, dacă vii, să știi ce faci
Trage semnalul într-un câmp de maci
De vrei ca glezna ta cea fină
Să nu ți-o reclădești din plastilină
Că știi și tu, și eu o știu
În gara bombardată n-o să fiu
Deși te-aș vrea la mine în oraș
Iubito, nu-s sinucigaș...
10 august 2016
marți, 9 august 2016
Dinspre trecut
La ceasul marilor iubiri
când se făcuse-n mine seară
cădeau răpuși de spaima din zefiri
toți fluturii din vara ta amară
Era bizară toată atmosfera
praful de stele recădea în gol
și mi-aduna petalele, himera
surâsul meu se întindea pe kroll
Ca o fantomă-a gândurilor ninse
dinspre trecut te întorceai să-mi smulgi
din inimă mirările prelinse
pe urmă în uitare să m-alungi
E prea nedreaptă această ipoteză
a răscolirilor fără motiv
oglinda mă reflectă-n antiteză
și visul ce părea definitiv
se scurge-n sine ca un dromader
ars de pustiul propriului destin
mai plouă trist și efemer
dar plouă dinspre tine prea puțin
Și mor de sete îngerii de piatră
sorbind otrava mării din meduze
doar inima uitări mai latră
până îngheață soarele pe buze
Și ce păcat că-n golul din priviri
se-ntoarce lacomă aceeași fiară
ce s-a hrănit cu amintiri
pân-a ieșit din timp afară
9 august 2016
când se făcuse-n mine seară
cădeau răpuși de spaima din zefiri
toți fluturii din vara ta amară
Era bizară toată atmosfera
praful de stele recădea în gol
și mi-aduna petalele, himera
surâsul meu se întindea pe kroll
Ca o fantomă-a gândurilor ninse
dinspre trecut te întorceai să-mi smulgi
din inimă mirările prelinse
pe urmă în uitare să m-alungi
E prea nedreaptă această ipoteză
a răscolirilor fără motiv
oglinda mă reflectă-n antiteză
și visul ce părea definitiv
se scurge-n sine ca un dromader
ars de pustiul propriului destin
mai plouă trist și efemer
dar plouă dinspre tine prea puțin
Și mor de sete îngerii de piatră
sorbind otrava mării din meduze
doar inima uitări mai latră
până îngheață soarele pe buze
Și ce păcat că-n golul din priviri
se-ntoarce lacomă aceeași fiară
ce s-a hrănit cu amintiri
pân-a ieșit din timp afară
9 august 2016
În căutarea timpului pierdut
N-ai fost cu mine pe planeta aceea
pe care navigau corăbieri nebuni
mă tot trăgea în bezna ei ideea
c-am devenit doi saltimbanci imuni
la toate drogurile unei lumi pisate
în piua vieții de o grea povară
și toate primăverile visate
s-au sinucis în colții tăi de fiară
Și atunci de unde atâta elocință
când te invoc din nou definitiv
și-mi putrezesc răspunsuri în ființă
de ce te-am inventat fără motiv
Planeta nu știa de tine, doamnă
și nici de-o altă jumătate ruptă
din anotimpuri chiar lipsea o toamnă
și nu era în Cosmos nicio luptă
Că nu erau perechile defecte
atomii ei se odihneau cuminți
de-atâtea milioane de defecte
nici îngerii nu mai aveau părinți
Era o deznădejde generală
și nimeni nu știa de ce-i așa
pân-au căzut zăpezile în boală
și nimeni nu le-a mai putut salva
De viscolul ce-a-ntârziat să bată
legat de marginile lumii în cătușe
și-a înghețat de-așteptare-o fată
iar eu eram cu spatele la ușă
Și mi-era dor și nu știam de unde
tot vin miresele acelea-n gri
durerea neștiută mă pătrunde
mai stau pe marginea planetei înc-o zi
Și am să plec prin mine mai departe
în căutarea timpului pierdut
am auzit că nu există moarte
și poți să schimbi eroarea din trecut
Dar ce păcat că-n bezna ei, ideea
mă tot trăgea să mă sugrume iar
că tu n-ai mai venit în taina aceea
și-s singurul transfug din avatar
Și fug din mine însumi către tine
dar n-o să ne vedem curând
că nici măcar tăcerea nu mai vine
și mă aud din visul meu strigând
”Veniți aici, e loc pentru iluzii
nu-s vânători de fluturi și de flori
puneți-vă la suflete perfuzii
să nu rămâneți simpli dezertori!
Dac-o vedeți pe ea, printre petale
s-o întrebați de unde-a răsărit
și-n timpul înfloririlor fatale
aprindeți poate ultimul chibrit
S-aduceți focul și-n această eră
în care încă-i frig înrobitor
dac-o să puneți mâna pe himeră
v-o dăruiesc, chiar de-o să-mi fie dor...”
9 august 2016
pe care navigau corăbieri nebuni
mă tot trăgea în bezna ei ideea
c-am devenit doi saltimbanci imuni
la toate drogurile unei lumi pisate
în piua vieții de o grea povară
și toate primăverile visate
s-au sinucis în colții tăi de fiară
Și atunci de unde atâta elocință
când te invoc din nou definitiv
și-mi putrezesc răspunsuri în ființă
de ce te-am inventat fără motiv
Planeta nu știa de tine, doamnă
și nici de-o altă jumătate ruptă
din anotimpuri chiar lipsea o toamnă
și nu era în Cosmos nicio luptă
Că nu erau perechile defecte
atomii ei se odihneau cuminți
de-atâtea milioane de defecte
nici îngerii nu mai aveau părinți
Era o deznădejde generală
și nimeni nu știa de ce-i așa
pân-au căzut zăpezile în boală
și nimeni nu le-a mai putut salva
De viscolul ce-a-ntârziat să bată
legat de marginile lumii în cătușe
și-a înghețat de-așteptare-o fată
iar eu eram cu spatele la ușă
Și mi-era dor și nu știam de unde
tot vin miresele acelea-n gri
durerea neștiută mă pătrunde
mai stau pe marginea planetei înc-o zi
Și am să plec prin mine mai departe
în căutarea timpului pierdut
am auzit că nu există moarte
și poți să schimbi eroarea din trecut
Dar ce păcat că-n bezna ei, ideea
mă tot trăgea să mă sugrume iar
că tu n-ai mai venit în taina aceea
și-s singurul transfug din avatar
Și fug din mine însumi către tine
dar n-o să ne vedem curând
că nici măcar tăcerea nu mai vine
și mă aud din visul meu strigând
”Veniți aici, e loc pentru iluzii
nu-s vânători de fluturi și de flori
puneți-vă la suflete perfuzii
să nu rămâneți simpli dezertori!
Dac-o vedeți pe ea, printre petale
s-o întrebați de unde-a răsărit
și-n timpul înfloririlor fatale
aprindeți poate ultimul chibrit
S-aduceți focul și-n această eră
în care încă-i frig înrobitor
dac-o să puneți mâna pe himeră
v-o dăruiesc, chiar de-o să-mi fie dor...”
9 august 2016
Niciodată nu e prea târziu
Niciodată nu e prea târziu
să-ți depășești condiția de muritor
să fii pasăre, să fii emoție, să fii răsărit și apus
să fii tot ce ai fost în celelalte vieți
uneori
Niciodată nu e prea târziu
să înțelegi ce se întâmplă
dincolo de ecou
chiar dacă acolo nu ai fost niciodată
Niciodată nu e prea târziu să vezi prin zid
lucruri interzise
minuni
pe care cutume absurde
te împiedică să le privești
cu ochii larg deschiși
Niciodată nu e prea târziu
să-ți învingi spaimele
să fii propriul tău erou
în care se odihnesc caii sălbatici
mânați de destin
în noaptea aceea de neuitat în care ploua
așa de frumos
că ai fi vrut să mori înecat în brațele ei
Niciodată nu e prea târziu
să-ți urmezi visul
să-ți rupi lanțurile de ger
Niciodată nu e prea târziu
să vezi, să auzi, să-ți arunci măștile otrăvite
să fii tu însuți
jumătate om, jumătate înger
Nu mai asculta întunericul...
Niciodată nu e prea târziu
să fii fericit
9 august 2016
luni, 8 august 2016
Caii mei au murit odată cu tine
Caii negri aleargă prin mine
au părăsit pajiștile de pe tabla de șah
și-au rupt lanțurile, au sărit din destine
se ridică în urna copitelor nouri de praf
Privirile răscolesc prin trecut apucate
de un tremur nervos, de neoprit
ecourile strigă disperate
trenurile nopții în gând s-au ciocnit
E o furtună de țăndări în cer
îngerii sângerează prin timpul invers
curg precum șerpii drogați, râuri de ger
urmele luminii din suflet s-au șters
Mă prefac din fluture albastru, în fiară
sugrum fără milă tot ce-am iubit
până când demonul o să piară
din inimă otrăvită în băi de granit
Dincolo de noaptea de fum
nu mai există magie, doar suflete sparte
caii nebuni aleargă prin mine taifun
căutându-și scăparea din moarte
Dar parcă se face deodată târziu
și nu se aprinde în Cosmos lumina
de-mi găsești trupul să-mi spui de e viu
și de-i viu să-l calce drezina
Pe urmă pe-un rug de uitare și os
să-l arzi într-o ultimă rugă
de ți-e dor de omul frumos
dă drumul tăcerii din tine să fugă
Cenușa s-o legi cu lanțuri de flori
crescute-n apusuri funebre de soare
s-o sufli prin zațu-amintirii din zori
s-o încui într-o scoică din mare
Pe acolo corabia ta de demult
câteodată, în treacăt, mai umblă solară
să cânte ceva, eu poate-o ascult
ca-n ultima seară de iubire amară
Să nu te miri dacă o să auzi
caii nebuni cum aleargă prin mine
și n-are rost din nou să te-ascunzi
caii mei au murit odată cu tine...
7 august 2016
au părăsit pajiștile de pe tabla de șah
și-au rupt lanțurile, au sărit din destine
se ridică în urna copitelor nouri de praf
Privirile răscolesc prin trecut apucate
de un tremur nervos, de neoprit
ecourile strigă disperate
trenurile nopții în gând s-au ciocnit
E o furtună de țăndări în cer
îngerii sângerează prin timpul invers
curg precum șerpii drogați, râuri de ger
urmele luminii din suflet s-au șters
Mă prefac din fluture albastru, în fiară
sugrum fără milă tot ce-am iubit
până când demonul o să piară
din inimă otrăvită în băi de granit
Dincolo de noaptea de fum
nu mai există magie, doar suflete sparte
caii nebuni aleargă prin mine taifun
căutându-și scăparea din moarte
Dar parcă se face deodată târziu
și nu se aprinde în Cosmos lumina
de-mi găsești trupul să-mi spui de e viu
și de-i viu să-l calce drezina
Pe urmă pe-un rug de uitare și os
să-l arzi într-o ultimă rugă
de ți-e dor de omul frumos
dă drumul tăcerii din tine să fugă
Cenușa s-o legi cu lanțuri de flori
crescute-n apusuri funebre de soare
s-o sufli prin zațu-amintirii din zori
s-o încui într-o scoică din mare
Pe acolo corabia ta de demult
câteodată, în treacăt, mai umblă solară
să cânte ceva, eu poate-o ascult
ca-n ultima seară de iubire amară
Să nu te miri dacă o să auzi
caii nebuni cum aleargă prin mine
și n-are rost din nou să te-ascunzi
caii mei au murit odată cu tine...
7 august 2016
duminică, 7 august 2016
Desprinderea de timp
După căutări nesfârșite prin tine însuți
adevărul
te izbește de toți pereții sufletului;
te izbește de toți pereții sufletului;
n-ai găsit ce căutai
Ești mai singur ca înainte de a începe călătoria
spre lumină
prin cotloanele inimii
căutând-o pe ea
După suferințe cumplite
pe care ți le-ai provocat
pe care ți le-ai provocat
din teama de a fi fericit
singurătatea te îmbrățișează
Îi simți ghearele adânci
ascuțite
cum străpung fiecare gând
răsturnat în oglindă
După atâtea deziluzii
te vei desprinde de timp
definitiv
definitiv
alunecând în tine însuți
printre căutări nesfârșite
5 august 2016
joi, 4 august 2016
Hainele mă căutau disperate
Hainele au ieșit din scrinul vechi
miroseau a iarbă demultă, a fân
S-au scuturat de viețile
ce se agățaseră de ele
și au început să mă caute prin sân
Au răscolit întregul univers
Eu stăteam gol, pe un colț din mine
și mă priveam invers
Obosit fără motiv
priveam orizontul cu milă
Viața se obișnuise să mă calce ca o șenilă
Făceam greșeli nefirești, nesfârșite
spărgeam oglinzile în care priveam
chipuri inventate, iluzii iubite
din sângele meu dăltuite
pe colțuri strivite de geam
Hainele acelea mi-ar fi venit bine
dacă m-ar fi găsit
în ceasul din perete pe mine
Ar fi magic să ne reluăm inima
din pieptul cui o lăsasem
Hainele mă căutau disperate
prin acel cosmos
dar eu din mine plecasem
3 august 2016
Abonați-vă la:
Postări (Atom)