RUGĂ PENTRU ȚARA MEA

Doamne, dă putere acestui neam

sufocat de liftele scârboase,

și coboară-ți stelele la geam

să se-ntoarcă zilele frumoase

Astăzi parcă l-a lovit damblaua

de acceptă toată suferința,

nedreptatea, lașitatea și licheaua;

Doamne, adu-ne înapoi Credința!

Că nu suntem neam de slugi umile

și putem să ne luptăm cu Fiara,

demnitatea e amprenta zilei

ce ridică din cenușă țara

Scapă-ne de ipocriți și ură,

scapă-ne de liftele spurcate,

dă-ne unitatea de măsură,

vieții noastre minimă dreptate!

Doamne, e prea multă deznădejde,

nedreptatea-i legea absolută,

doar minciuni sfruntate și primejdii,

s-a umplut paharul de cucută

Patrioții au parte de ocară,

la tribună curvele transpiră,

ce ne facem noi cu această țară

unde doar se minte și conspiră?

Dă-ne. Doamne, dreptul de a lua

sabia și-a curăța neantul,

să se facă bine Țara mea,

să-nflorească în statui bazaltul!

Și iubire dă-i  acestui neam

rătăcit prin nopțile polare,

să mai fim o dată cum eram,

luminoși ca razele de soare

30 noiembrie 2022

FERICIȚI ACEI CE-N VIAȚĂ PATRIEI I-AU FOST LUMINĂ

 Nimeni nu poate să spună cât mai suntem pe pământ,

câte steaguri tricolore ridica-vom pe redute,

nici dacă cenușa noastră răspândindu-se în vânt

va fi dâră pentru pașii faptelor nemaivăzute

Însă nu-i nicio îndoială, cât mai suntem oameni vii,

cât o lacrimă de rouă va vărsa-n țărână țara,

vom lupta precum străjerii cruciadelor târzii

s-alungăm din suflet iarna, să întoarcem primăvara

Vom cădea în lupte grele, n-om avea la cap o cruce,

ne va căuta prin cronici viitorul indecis,

trupul prefăcut în iarbă printre fluturi se va duce

ca să-i fie moartea viață, iară viața numai vis

Nicio jertfă nu-i degeaba, nicio luptă nu-i puțină,

vai de aceia ce nu cred în dreptatea țării lor!

Dureroasă e cărarea care duce spre lumină,

fericiți sunt cei ce-aleargă înaintea tuturor

Pentru ei cântă acei îngeri, pentru ei e nuntă-n cer,

pentru ei sunt ghioceii strânși în mantia albastră,

nimeni nu se mai ascunde în vremelnicul ungher

ce-a țesut doar deznădejde și tristețe-n țara noastră

Fericiți acei ce-n viață Patriei i-au fost lumină,

fericiți acei ce-n lupte i-au zdrobit pe trădători,

fericiți acei ce țării îi sunt hrană-n rădăcină,

fericiți acei ce țării îi sunt fii nemuritori!

30 noiembrie 2022

CE TRISTĂ-I ȚARA

 

Cucuta fierbe-n nori de fum,
la mine-n suflet viscolește crunt,
ce tristă-i țara mea acum
și mă întreb dacă-n realitate sunt

adevărate aceste zbateri false,
acest convoi al sufletelor mici,
dacă le pasă inimilor arse
ce se întâmplă-ntr-adevăr aici

E-o deznădejde indecent mascată
de manipulatori tocmiți să râdă,
întreaga emisferă e drogată,
societatea-i putredă și hâdă

Nu mai există sentimentul magic
al unității dintre frați, 
trăim doar în registrul tragic
conduși de-acești descreierați

Întreaga clasă socială-i stinsă,
nu se aprinde nicăieri vreun bec,
stă mâna pe trăgaci întinsă
și înaintăm spre cer cu pași de melc

Pe tron stau odioșii care latră
lozinci împrumutate de la ruși,
ne-îngroapă existența-n munți de piatră
și Europei plângem pe la uși

Popor fixat pe crucea-ntemeierii
ne-am smuls din cuie devenind nomad,
nu se mai știe ceasul reînvierii
și toate relele pe capul nostru cad

Goniți prin țări străine după muncă,
le suntem slugi vulgarilor patroni,
se taie-n suflet rana mai adâncă,
suntem nucleul părăsit de-atomi

Și-n vreme ce copiii mor acasă
de dorul bunilor părinți,
în țara mea, din toate mai frumoasă,
îmi ies ca un nebun din minți

Că nu se poate s-acceptăm pe veci
batjocura ce din străini ne vine,
Siberiile astea mult prea reci
își fac sălaș cu furie în mine

Să ne trezim, nu e târziu de tot,
să smulgem iedera otrăvitoare,
să scoatem țara din complot, 
să facem România Mare!

Să ardem putregaiul ce-a crescut
până la grindă și ne tot sufocă,
mai bine să pierim acum sub scut
decât să acceptăm iar starea ce-o invocă

toți ticăloșii ce s-au perindat
pe la palatele imense-ale rușinii,
destinul românesc e-antedatat,
o știu de două mii de ani creștinii

Să facem săbii, să le ascuțim,
și să pornim spre noi cu demnitate,
tu, Românie, știi cât te iubim,
din jugul umilinței te vom scoate

Paharul ultim de otravă-amară
de trebuie în locul tău îl beau,
să înflorești din nou, să-ți fie vară,
și ca un rob în brațe-ntins să-ți stau

E libertate! strigă-n piețe hoții,
și-n toată țara lămpile sunt stinse,
doar în palate cântă mafioții;
și-i singur Dumnezeu pe drumuri ninse...


27 noiembrie 2018/27 noiembrie 2022

ÎN LOC SĂ PIERIM ÎN IUBIRI ILUZORII

În loc de final mai bine murim,

oricum n-a rămas pe planetă mai nimeni,

am putea protesta, să trăim,

și să fim la-nceput și mai tineri

Și cine mai știe ce-ar putea să mai fie

dacă între noi va-nflori curcubeu,

măselariță, nuferi albi, apă vie

turnată-n neștire din sufletul meu

Magie de-ar fi s-ar putea să aflăm

de-am privi înapoi în oglindă,

pe-un fotoliu de alge să stăm

și marea o mână de scoici să ne-întindă

Și-n loc să pierim în iubiri iluzorii,

mai bine am strânge apusul în suflet,

să plece în cosmos cocorii

și noi să ne întoarcem în cântec...

25 noiembrie 2022

NE VOM ÎNTÂLNI PE UN COLȚ DE LUNĂ

 

Timpul mă picură prin fereastră,

mi-e pustiu cu mine și aș pleca

în caleașca de îngeri albastră,

răsturnată-n ceașca de cafea

Noaptea cade ca o răzbunare,

sufletul îmi plânge când mă cerți,

m-aș ascunde în prima ninsoare,

în suflet să-ți cad, să mă ierți

Și când uit de tine și-i pustiu în clipă,

și-n oglinda ninsă a gândului mă ceri,

ochii tăi de fiară pururea rănită,

caută-n absență visele de ieri

Iar prin trupul rece, îmbrăcat în humă,

trece o fantomă-a timpului apus,

ne vom întâlni pe un colț de lună

ca să-ți spun, iubito, tot ce nu s-a spus

11 noiembrie 1993/25 noiembrie 2022

O, ȚARA MEA, DE CE INIMA-ȚI PLÂNGE....

 

O, Țara mea, de ce inima-ți plânge?
Ce parte-a hărții tale doare?
Cumplit e viscolul ce strigă-n sânge

când rătăcești alăturea de soare

Ce se întâmplă-n spațiul mioritic
de ard mocnit tristețile de om?
În veacu-acesta apocaliptic
s-a sinucis întâiul cromozom

Cum s-a-ntâmplat această tragedie?
Ce s-a schimbat în gena noastră dacă
de nu mai curge-n suflet apă vie
și nu mai poate corul robilor să tacă!

Nu, nu se poate să rămâi bolnavă, 
să zaci pe patul rânced de spital,
această maladie-i mult prea gravă,
dar vom lupta cu virusul mortal

Eu sunt aici, aici sunt toți ai noștri,
ne înfloresc în suflet Românii, 
de noi se tem, ca de o rugă, monștri,
noi te iubim, tu nu ai cum pieri...

Noi vom desface lacătele urii,
vom alunga, cu crucea, ticăloșii,
va răsări alt soare-n cerul  gurii
și vor surâde printre noi strămoșii

Nu-ți fie teamă, Patrie sublimă,
toți șobolanii vor pleca, pe rând,
a-ți vinde țara-i cea mai mare crimă, 
sentințele s-or pronunța curând

Și nu vor fi nici achitări, nici acte
să scuze marile erori,
ne vom ghida, desigur, după fapte,
n-o să rămânem nimănui datori

Așa că nu mai plânge, Țară rară,
suntem aici să te-apărăm de răi,
și până se va face primăvară,
vom șterge lacrima din ochii tăi...


24 noiembrie 2018/25 noiembrie 2022

DIN CURCUBEU COBOAR-O DOMNIȘOARĂ

Distanțele între pașii mei tot cresc

Și-mi sângerează sufletu-n atele,

Și plouă peste lume nefiresc

Ca-n filmul nevăzut al vieții mele

Dac-aș putea, aș desena pe cer

Trasee care-și strigă călătorii,

De atâta cosmos efemer

Se sparg de colțul sufletului norii

E-o lume plină de absențe mari,

Din viscol n-a rămas decât trufia,

În zorii zilei se sfârșesc amari

Pașii desculți ce și-au plătit simbria

Și plouă cu acorduri de vioară

În loc de aripi mi-au crescut atele,

Din curcubeu coboar-o domnișoară

Și-n ultima secvență a vieții mele...

24 noiembrie 2022

PLOUĂ ÎNCONTINUU CU MINE-N DEȘERT

Umbrele-mi beau apă din suflet.

Sunt atât de însetate de parcă locuiesc în deșert.

Noroc că-n sufletul meu plouă fără milă

cu cocoașe uriașe de cămilă

Înfloresc cactușii unul după altul

sfidând sfârșitul lumii,

sufletul, căutându-și bazaltul,

se leagănă-n funii

Mă desprind de trup, 

de jur împrejur niciun înger,

umbrele mă sfâșie-n colții de lup

până sânger

Le e foame, atât de foame încât

mă ridic dintre umbre și cânt

Norii asistă mirați la tristul concert

și plouă încontinuu cu mine-n deșert...

18 noiembrie 2022

UMBRELE NOASTRE BEAU APĂ DIN URME

Mi-e dor să vorbim uneori

evadând din pagini de carte,

să vorbim despre lucruri banale,

despre dragostea mea, despre dragostea ta, 

despre viață și moarte

După care să urmeze o lungă tăcere,

fiare sălbatice prin inimă scurme,

văzduhul cerșește o mângâiere,

umbrele noastre beau apă din urme

Norii se îmbrățișează pe pânză

până amuțesc păsările călătoare,

în cenușa timpului se zbate o frunză

coborâtă din soare

Dar nu vorbim deloc,

prin sânge ninge cu tăceri,

o, cât aș vrea ca azi să piară

însingurările de ieri!...

18 noiembrie 2022

TOȚI AVEM NEVOIE DE PUȚINĂ DRAGOSTE

Toți avem nevoie de puțină dragoste

în fiecare clipă a vieții noastre,

și când trăim și când murim,

și când suntem tineri și ni se pare

că avem toată viața înaintea noastră,

și când nu mai suntem și ni se pare că avem

toată moartea înaintea noastră

Toți avem nevoie de puțină dragoste

și când ni se pare că suntem niște oameni importanți

fără de care nu s-ar mai învârti pământul,

și când ni se pare că suntem neînsemnați

și că nu contăm dacă suntem sau nu suntem

Toți avem nevoie de puțină dragoste

oricând, oriunde, chiar și atunci când ni se pare

că toată lumea ne iubește dar noi ne simțim,

paradoxal, atât de singuri

Indiferent cine am fi, cine credem că suntem,

indiferent de unde venim și încotro ne ducem,

cu toții avem nevoie de puțină dragoste

pentru a putea merge mai departe....

Cu dragoste, Adi Sfinteș...

16 noiembrie 2022