ULTIMA ELEGIE

Sunt bolnav. Mă doare o rană

călcată în copite de cai fugind.

Inima, mai mare ca trupul,

lovind în timpan

cu seara mi-a dispărut simultan.

Sunt bolnav.

Făcut să fiu pradă cuvintelor alese

să dau culoare

mişcătoarelor stări ale durerii

îmi rup dantura în părul serii

Unde mă sfârşesc eu începi tu

nimic nu rămâne din mine mai mult

decât o întâmplare suspendată

Sunt bolnav şi nu sunt vinovat

că trăiesc într-o lume

întruna schimbată

Mâinile mele sunt îndrăgostite

ochiul meu ochiul tău iubeşte,

mirosul tău agăţat de aer mă ameţeşte.

Din colţul inimii,

nici mai devreme, nici mai târziu

venind dinspre copaci

o melodie ciudată mă împresoară

E o durere, un fel de tristeţe,

un gol străbătut de o dorinţă imprecisă

un fel de iubire ucisă

Umbra ei viitoare îşi va aminti

că mă iubise

când luptând cu tăcerea

privirea-i contempla nemărginirea.

Pasu-i de domnişoară

o duce sus, lângă cer, orbitoare,

inima mea, pasăre amară,

bolnavă e de vini imaginare

Părul negru mi-a îmbolnăvit vederea

mi-a alungat din trup nefrumosul

şi a adus durerea.

Nu spun că a fost un noroc

că te -am cunoscut

a fost numai o minune,

nimic mai mult

Sunt bolnav. Ea a plecat

pentru că începuse să plece...

Încercând să mor fără să pot

mi-am lipit tâmpla

de inima rece,

până când

în tâmple şi-n frunte

mi se înfigeau, sunând

întâmplări, amintiri, întâmplări,

speranţe şi vise, veniri şi plecări

15 ianuarie 1992, sub influenţa lui Nichita

I am ill.
A wound hurts me,
trampled by hooves of fleeing horses.
My heart, larger than my body,
beats against the eardrum
and vanished with the evening — simultaneously.
I am ill.
Made to fall prey to chosen words,
to give color
to the shifting states of pain,
I break my teeth in the hair of the dusk.
Where I end, you begin —
nothing remains of me
but a suspended happening.
I am ill, and not guilty
for living in a world
constantly changed.
My hands are in love,
my eye loves your eye,
your scent clinging to the air makes me dizzy.
From the corner of my heart,
neither too early nor too late,
coming from the trees,
a strange melody surrounds me.
It is a pain, a kind of sadness,
a void pierced by a vague longing,
a kind of love — killed.
Her future shadow will remember
that she once loved me,
when fighting silence,
her gaze contemplated infinity.
Her maiden’s step
carries her high, near the blinding sky,
my heart, a bitter bird,
is sick with imaginary guilt.
Her black hair has sickened my sight,
drove the ugliness from my body,
and brought pain.
I don’t say it was luck
that I met you —
it was just a miracle,
nothing more.
I am ill. She left
because she had started leaving…
Trying to die without being able,
I pressed my temple
to the cold heart,
until,
in my temples and forehead,
were driving in, ringing,
events, memories, events,
hopes and dreams, comings and goings.