CE E IUBIREA NICICÂND NU VEI ȘTII

Corabia de fum străbătea timpul

desfid omenirea să mă-nghită Olimpul

nu mai știam granița dintre noapte și zi

dar așteptam să renunți la măștile gri

mă priveam în oglinda spartă mirat

pe câmpul de luptă eram ultimul soldat

ce-și ducea viața de apoi în spinare

mă scurgeam din sângele meu înspre mare

Și nici să  înot nu mai știam, Lorelay

dar a coborât o clonă din rai

și-a izbit tenebrele timpului cu-n surâs

păsările negre au decolat și s-au dus

Și mi-ai desenat pe fereastră cerul-ecou

și ai îmbrăcat luna cu lumina chipului tău

Am văzut din nou culorile vii

dar ce e iubirea nicicând nu vei știi

Se succed prin minte sugrumante secvențe

tristețea se preumblă prin suflet în zdrențe

Mă dor umbrele căzânde-n  copaci

și golul din jur mă întreabă :ce faci ?

Și toată existența curge-n ocară

mi-e dor de ochii aprinși din lunatica fiară

și de toate poveștile noastre nespuse

de mâinile tale de privirile mele seduse

de toate întâmplările rupte din vis

mă doare văzduhul din timpul ucis

Unde e doamna în roșu cu pas de felină

ce mă-neca în tandrețea canină ?

S-a întors din sine în iarna vetustă

într-o luntre bizară cu puntea îngustă

a plecat printre nori pe un fluture gri

se-ntinde ca o viperă pustiul să știi

și nu mai cred în viața viitoare

vei găsi și acolo o scoică de mare

și vei intra în tine însăți din teamă

de iubire supremă de fluturi și dramă

Nici nu vei știi că am fost că exist

clovnul iubirii din mine-i prea trist

și sunt prea multe ziduri de piatră

de pe care un demon fericirea ne-o latră

Și simți că n-ai timp și nu vrei să mai poți

să te cațeri pe nevăzutele porți

să dărâmi zidurile să-ți reconstruiești visul

ți-e ceață în suflet iar eu sunt proscrisul

Și m-ai condamnat la uitare în lipsă

nu se mai vede luna ascunsă-n eclipsă

nu se mai văd urmele mele-n asfalt

eu nu mai sunt eu ,eu sunt celălalt

Mi se pare că m-am reîncarnat în Ulise

și-mi car corabia de vorbe proscrise

în sus și-n jos prin întunericul din mine

sunt o mie de ani de când rătăcesc către tine

și mă leagă marea în chingi de catarg

toate spaimele lumii-n retină se sparg

mi se împrăștie cioburile feței în somn

și-mi mătură sângele toți melcii pe țărm

Mă trage nisipul de picioare-ntre raci

numai tu ai putea să m-asculți însă taci

ți-a zburat îngerul sătul de așteptare

și mi-ai înecat corabia inimii în uitare

E mai simplu așa mai lumesc mai comod

să-i mai legi vieții tale încă un nod

sunt prea multe premise de neguri și chin

ți-e de-ajuns durerea provocată de-un spin

Așadar n-acuza fără drept de apel, Lorelay

că nu te-a alungat umbra mea din himericul rai

umbra ta a evadat din iubirea de vis

de frica zborului invers prin neantul promis

Ce dramatic e totul și viața-i o dramă

calc cu sfială surâsul ființei din ramă

simt absolutul cum se scurge-n uitare

iar inima mi-e o scoică înhățată de mare

Și se-ntind săgețile timpului nud

nu mai văd nu mai pipăi și nici nu te-aud

neputințe tăceri și-o pasăre carnivoră

îmi străbat ființa și-ncet mă devoră 

E sfârșitul timpului meu de bastard

s-a aprins rugul pe care secundele ard

același tren ce te-aduse și-n care azi stai

îmi calcă sufletul de ocnaș, Lorelay

Și-n ochii tăi pe care i-am iubit

ecoul umbrei mele s-a topit

iertări fără vină se îneacă-n apus

și plânge corabia pe care te-ai dus

3 decembrie 2014