Stam singur în odaie pe un potop de gânduri
și sufletu-n tăcere mi se zbătea de dor
planeta se topise și-n mine printre rânduri
plângea de deznădejde și ultimul cocor
Fereastra scârțâia de-atâta vânt strident
și mă durea decorul lovit de o cometă
curgea prin mine timpul precum un șarpe lent
și-un vânător de oameni mă prinse în macetă
Și nu-i mai acordam luminii nicio șansă
să-mi intre cu o doză substanțială-n sânge
chiar îngerul de veghe se prăbușise-n transă
parcă-mi aud tăcerea cum în celule plânge
Nu mai știam nici cifrul, nici cheia de la lacăt
pe unde am ascuns-o când am plecat din trup
mi-am traversat tristețea prin fiecare capăt
și-am vrut în două lumea cu mâinile s-o rup
Dar deodată în ușă a apărut Iisus
era ca o lumină de piatră și de carne
El m-a privit o clipă și în final mi-a spus:
-Trezește ce în tine nedrept și tragic doarme
Nu pentru întuneric și pentru suferință
pe oameni Tatăl Nostru în taină i-a croit
n-ai dreptul dezertării din propria ființă
s-atât de multe lucruri pe care le-ai iubit
Hai, scoală-te și umblă și împarte-te la îngeri
că lor le este foame de înfrunziri de om
ce trec prin existență frumoși, curați și sinceri
în care crește zilnic mirarea de atom
Încrede-te în mine, căci cine se încrede
mort de va fi vreodată pe loc va învia
și fiecare rană ce-n trupul meu se vede
e pentru lumea asta din ce în ce mai rea.
Așa mi-a zis Iisus și a plecat din vis
și cerul și-a deschis o ultimă fereastră
o cruce însângerată-i intrarea-n paradis
și cheia e ascunsă-n existența noastră
11 aprilie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu