N-am plecat definitiv niciodată
mi-am lăsat inima peste tot
a înghițit-o câinele enot
din existența predestinată
Și nu pot evada de patimi
luna de piatră m-apasă
încuiată în iarna geroasă
ruginită de lacrimi
Sunt fluturele plăpând
în cădere liberă prin univers
merg înainte în sens invers
traseele se sinucid în gând
Nu am plecat și n-o să plec
sulițele-mi străpung coasta
îmi duc mai departe năpasta
prin suflet viforele trec
nevăzute nesfârșite necruțătoare
ca un desfrâu al deznădejdii vechi
mi-ascult tăcerile-n urechi
și-mi defilează umbra-nșelătoare
pe străzile blocate la un capăt
cu bariere de metal încins
din mine noaptea s-a întins
și m-a închis în ea cu-n lacăt
și m-a strivit fără motiv
de toți pereții zilelor frumoase
și-mi plânge îngerul în oase
și plec și stau definitiv
25 noiembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu