ZIDUL

Când lumina mă-nhăța cu disperare

și viața avea un gust dulce-perfid

sătulă de albastru și de soare

ai ridicat în inimă un zid

Era un zid imens, din pietre de moară

în care se îngropaseră necunoscute umbre

cocori sfâșiați din tăceri se coboară

în toate diminețile sumbre

Am spart oglinda de cer dinadins

nu credeam că există asemenea ziduri

văzduhul spre mine s-a întins

și-n frunte mi-a înfipt niște dibluri

L-am izbit cu sufletul-berbece

am vrut cu disperare să-l sparg

dar mâna ta dezgolită și rece

mi-a împins corabia vieții în larg

M-am ridicat pe zid în picioare

dar n-am văzut dincolo de chip

decât o fată morgana pierdută-ntr-o mare

de pietre Swarovski și de nisip

M-am întors cu armele mele bizare

zidul să-l dărâm încercând

dar privirile tale întâmplătoare

dintr-un timp de bazalt fumegând

au înălțat alte ziduri de spaimă și fier

prin care să nu mai pătrundă lumina

iar visul meu din secvența de cer

să-l taie în două drezina

Stau la marginea nopții și aștept

să străpungi întunericul c-o unealtă

sângele se strecoară prin tine prea lent

și umbra din zid mă izbește c-o daltă

23 aprilie 2015