DACĂ EXISTĂ-N INIMĂ O CRUCE

Dacă există undeva o cruce
la care trecătorii se închină,
e drumul care poate duce
din întuneric spre lumină

Dacă există undeva un înger
de care adeseori ți-e dor,
e loc și pentru tine-n raiul sincer,
acolo visele nu mor

Dacă există undeva un loc
în care-ai vrea să fii numai cu ea,
nu renunța la tainele de foc
și-aprinde-n noaptea inimii o stea

Nici n-ai să știi când aripile-ți cresc
și din neant în suflet te vor duce,
vei înțelege raiul pământesc
dacă există-n inimă o cruce...

14 septembrie 2019

ÎN TINE LOCUIESC DOUĂ FEMEI

În tine locuiesc două femei;
una își amintește de mine toamna,
când plouă
cu frunze-mprăștiate
dinspre viață spre moarte

Poate și iarna,
când o lacrimă ninge
dinspre moarte spre viață;
negăsind răspunsuri,
aerul dintre noi
de durere îngheață

Primăvara, 
din obișnuință,
mă uită prin munții inimii,
sub o piatră de moară,
cântec strivit de vioară

Vara nu-și mai amintește nimic,
e prea mult soare 
în golul din jur,
și de atâta mare-ncuiată-n sperjur
întunericul doare


Cealaltă femeie 
e atât de ocupată cu viața ei 
încât nu m-ar recunoaște
dintre umbrele lui Grey

După care, 
presată pe suflet de timp,
mă va-ncuia în labirint.

Câteodată, una dintre femei, 
întreabă-n oglindă de mine:
”Ce mai face?”
Îi răspunde cealaltă:
”A murit, dar e bine..” 

10-11 septembrie 2019

PE RUGUL FRUNZELOR DE TOAMNĂ

Țintit pe-un pat de frunze ca un mort,
aștept ce n-o să vină niciodată,
demult, în viața-antedatată,
eram în ochi nopților un ort

În mine toamna s-a întors firesc
dintr-un exil întâmplător și tragic,
se-ncuie-n amintire timpul magic
și-n dezacorduri frunzele plesnesc

La noapte voi fi vânt înrobitor,
voi bate la fereastra casei tale,
tu vei dormi în patul moale,
iar eu voi plânge mistuit de dor

În zori te vei trezi înfierbântată
și nu vei înțelege ce s-a scris
alăturea de tine,-n vis,
pe suflet, cu o cretă colorată

Vei merge ziua-ntreagă prin uitare
de parcă toamna s-a-ncuiat în tine,
și vor zbura din vechile ruine
aceleași păsări călătoare

Țintit pe-o cruce veche de arțar,
aștept să cad din mine însumi, doamnă,
și ard pe rugul frunzelor de toamnă,
și mă înec în fumul lor amar..

8 septembrie 2019

NU TE MAI STRIG

Nu te mai strig, doar sângele mai strigă
bolnav de suferința ta,
întreaga existență mă intrigă
și-ncepe înserarea să mă frigă
de parcă nici n-aș exista

Nu te mai chem, doar umbra te mai cheamă,
mă bântuie pereții dați cu var,
mă copleșesc dar nu mi-e teamă,
îmi cade-o lacrimă din geană
și mă îneacă în amar

Nu te mai strig și nu-ți mai cer clemență,
las timpul să îmi fie ghilotină,
n-o să mai fac aceeași imprudență,
amurgul se îngroapă în demență
tot căutându-și propria lumină

E imposibil să schimbăm destinul
după atâtea drame fără rost,
se va sfârși de bunăvoie chinul,
răstoarnă pe morminte vinul,
nimic n-o să mai fie cum a fost

Nu te mai caut, risipirea-ngroapă
tot ce n-a vrut să fie un întreg,
ecou-n suflet deznădejde sapă,
eu sunt o plută lâncezind pe-o apă,
din visul meu de toate te dezleg

Nu te mai strig, e inutil demersul,
se-ncuie amintire sub zăvor,
m-asasinează zilnic universul,
pe șine ude se aude mersul
acelui tren din care mă cobor 

De-acum vom fi doar semne de mirare
ce câteodată, poate, mai intrigă,
un țărm pierdut de propria sa mare,
și, îngropându-mă-n uitare,
nu te mai strig, doar sufletul mai strigă...

8 septembrie 2019

ÎN SEARA CÂND NE-AM DESPĂRȚIT

În seara când ne-am despărțit
plângeam și eu, plângeai și tu,
plângea și minus infinit,
dar nimeni nu s-a-mpotrivit,
pe DA îl luase-n brațe NU

Miresele dansau sub stele,
copacii vomitau granit,
un șarpe se-ntinsese pe podele
alunecând din temerile mele,
da-n seara când ne-am despărțit
eu și mai tare te-am iubit

Nu ți-am mai spus niciun cuvânt, 
nu mai știam cum să vorbesc cu tine,
mă îngropasem în pământ,
doar sufletul plângea în vânt,
în mine se zbăteau ruine,
în seara ideală pentru crime

De-atunci nu ne-am mai întâlnit;
cărările fugeau prin noapte,
dar eu în mine te-am iubit
ca-n seara când ne-am despărțit
convins că nu există moarte

Mai mult de-atât nu te-am iubit,
frumoasa mea, pierduta mea,
că n-ar fi fost nicicum posibil
și n-aș fi fost nicicând credibil,
ca-n seara când ne-am despărțit

Și de atâta gravă renunțare
plângea chiar minus infinit
cerând pentru o clipă îndurare,
dar îngerul albastru a murit...

7 septembrie 2019

OTRAVĂ-NMIRESMATĂ

Din tot ce-am fost și n-am putut să fiu,
ți-am dăruit cu ochii-nchiși lumina,
și am simțit că-n suflet e-un loc viu
în care poți să reînvii, străina

Și-am aruncat cu rouă-n ochii tăi
să crească florile ce se vor naște,
și m-am rugat la sfinți și dumnezei
să nu întorci privirea când vei recunoaște

că ți-a căzut pe drumul către casă
un înger îngropat în propriul lut,
și te-ai făcut pe dată mai frumoasă
decât ai fost vreodată în trecut

Și-am rupt fâșii din carnea mea fierbinte
să-ți vindec trupul înecat în febră,
și tu, cea mai frumoasă și cuminte,
ai renunțat pe veci să fii integră

Și-am tot săpat în suflet gropi adânci
să evadăm definitiv din hume,
și-am tot sperat că n-o să mai arunci
în visul meu cu dezertări de brume

Căci eu ți-am fost tot ce-am putut să-ți fiu,
otravă-nmiresmată și ecou,
și când murisem, ți-am fost viu,
dar, vai, m-am înșelat din nou...

6 septembrie 2019

OPRIȚI MINCIUNA, NU MAI MOARĂ NIMENI...

Ne pleacă militarii către moarte
pe frontul fără-nvingători,
trupul de suflet se desparte, 
și nu se mai întoarce dintre nori

Sunt victime perfecte ale sărăciei,
nu pacea-i mână-n tragicul demers,
nu fac niciu serviciu României,
războiul e un joc pervers

Pentru un pumn de euro murdari
își lasă-n lacrimi îngerii-copii,
noi nu suntem sămânță de barbari, 
noi n-am trăit vreodată-n colivii

Vor fi uciși banal și derizoriu
de autohtoni înveninați de boală,
și vor primi un titlu iluzoriu 
care din moarte sigur nu-i mai scoală

La capul lor vor plânge politrucii
cu lacrimi mari de crocodili flămânzi,
i-or asculta, crucindu-se, năucii,
numai copiii morților, plăpânzi,

n-or înțelege ce-i cu tinicheaua
ce-atârnă de sicriul tricolor,
de ce tăticu-și părăsește steaua,
de ce nu mai privește-n ochii lor!

De ce îi spun erou acestui biet soldat
ce a luptat în cauze străine
și n-a răspuns când îngeru-a strigat,
fiind martor la durere și la crime

Se merită ca pentr-o haină nouă
și o mașină mai fițoasă,
să-ți lași copiii-ndurerați în rouă
să nu te mai întorci vreodată-acasă? 

În urma lor aceeași ipocriți
ce n-au deschis în viața lor o carte,
vor provoca o criză de părinți
tot îndreptându-i silnic către moarte

Și alții, pentru-n leu în plus,
vor merge precum mieii la tăiere,
teatrul post-mortem e inclus,
minciuna ține loc de înviere

Și mâine nu au cui se plânge
orfanii risipiți în patru zări,
și-aceste infernale bălți de sânge
ce-au înghițit nisipul altor mări

vor întreba: ce caută acolo?
de ce sufocă alt pământ?
de  ce-au trecut mai repede dincolo?
de ce sunt candele în vânt?

O să răspundă câte-un demnitar,
că sunt eroi și apără o țară,
paharul putred de cleștar
e plin de-o băutură amară

Minciuni sfruntate se vor perinda
pe ordine de zi falsificate,
ce tare doare, țara mea, 
aceste sacrificii vinovate!

Și parcă nu-i de-ajuns că ne mințim
c-am fi de pază, noi, democrației,
în catastiful morții ne-înmulțim
și-această jertfă nu-i a României

Soldații noștri mercenari
acceptă-n mod absurd să moară.
Opriți măcelul! Nu suntem barbari,
să nu pierim alăturea de țară

Atât vă spun, că mă cuprinde sila
de această impostură generală,
nici Dumnezeu, chiar de-și arată mila,
nu ne va scoate din sinistra boală

ce a cuprins întreaga Națiune,
ne definește trist ipocrizia,
de trebuie ca să pierim din lume,
să ne jertfim doar pentru România;

nu pentru bani, nu pentru impostori,
ce-au supt bugete și-au distrus destine,
să ne opunem pegrei, fraților!
Opriți minciuna! Nu mai moară nimeni...


6 septembrie 2019

AMPRENTELE ZĂPEZII

Tăcerea a încuiat uși 
ce nu se vor deschide niciodată

Sufletul a închis ferestrele
pe care desenam flori brumate,
copaci înfloriți, 
case deasupra cărora dansa fumul 
luând forma chipului tău

Îngerii au aruncat cu pietre
ca-ntr-un joc al adolescenței

Am călcat printre cioburi,
desculț,
copil orfan de sentimente

Simt și acum sângele 
scurgându-se din talpă,
picătură cu picătură,
până la ultimul surâs 

În urmă 
se așterne zăpada 
spulberată din ființă

Nimeni nu va ști
de unde a venit înserarea;
văzduhul nu va păstra nicio urmă

Doar pe pervazul inimii sfâșiate
se vor vedea amprentele zăpezii

4 septembrie 2019

ORELE

Orele stau la rând așteptând
să se scurgă din timpul fecund,
să rămână din ele secunde
mai repezi, durute, plăpânde

Îngerii stau la rând lăcrimând
sub un cer niciodată curând,
să rămână din ei numai nu
și eu uneori, alteori numai tu...

4 septembrie 2019

ÎNGROPAREA ÎN NEANT

M-am îngropat adânc în mine
să nu mă mai găsească îngerul niciodată
Am turnat peste trup asfalt, 
munți de întuneric, 
să nu mai pătrundă nicio rază, 
niciun dor, nicio lacrimă

Închis în carapacea suferinței
pot să sângerez în voie,
fără cuvinte, fără tânguiri,
fără speranțe deșarte

Nu mă mai căutați, 
n-am semnal,
și, 
oricum,
bateria sufletului e descărcată

M-am îngropat atât de adânc în mine
încât munților le e frică 
să se uite în jos

Până și îngerul,
privind acest corset înspăimântător,
a dat târcoale o vreme
și a zburat

Lăsați-mă așa, fiecare suflet 
locuiește în propria-i închisoare
de unde rareori evadează
îngropându-se în neant...

3 septembrie 2019