DUMNEZEU A TRECUT CA UN GLONȚ PRIN RETINĂ

Trec zilele precum gloanțele prin retină,
din cerul gri a evadat Dumnezeu,
la capătul nevăzutului curcubeu
îngerul cerșește zadarnic lumină

Mâine nici nu există, e mult prea departe,
nu l-am putea atinge nici dac-ar fi ieri,
în viața birocratică prizonieri
ne îndreptăm însingurați spre moarte

Anotimpurile se amestecă lent,
curge uitarea ca un drog prin țesuturi,
e liniște absolută sub scuturi,
în urma vieții tale vei fi permanent

Zadarnic aprind uneori o lumină
deasupra curcubeului meu,
din cer a evadat chiar Dumnezeu
și-a trecut ca un glonț prin retină...

18 octombrie 2019

NU NE PREDĂM ACESTEI TOAMNE CRUDE

Nu ne predăm acestei toamne crude
ce smulge vara din surâsul prim,
și s-ar putea de spaimă să murim
tot căutând prin sufletele nude

Acestor păsări ce sfidează timpul
și-n alte țări cu soare vor fugi,
nu ne predăm, chiar le-am putea iubi
când s-or întoarce ocolind Olimpul

Nici brumelor ce-acoperă lumina
îmbrățișate de-nserări sticloase,
nu ne predăm femeilor frumoase,
ne vom căra în veșnicie vina

De vor striga din nevăzut cocorii, 
ecoul le-o răspunde-n asfințit,
și tot ce-n lumea asta am iubit
va face front comun cu detractorii

Vom merge mai departe prin țesuturi
tot căutând cărarea către vară,
zăvoarele privirii or să doară
de nu ne punem inimile scuturi

De-o plânge umbra nimeni n-o aude,
copacii s-au ascuns în dezertări,
chiar dacă suntem veșnic muritori
nu ne predăm acestei toamne crude

17 octombrie 2019

Mi-e dor, mi-e dor de Colțișor

Cățelul bun cu suflet de copil
mă-ntâmpina jucându-se ștrengar,
stângaci și tandru, mototol și-abil,
a fost răpus de propriul avatar

Așa de bun și de frumos era
că n-ar ajunge râuri de cerneală
să-l povestesc, să-i dau din viața mea
un leac să-l readucă după boală

Nu știu de ce copiii mor,
pisoi fiind, căței cu dinți de lapte,
cine-i cerșește-n cerul următor?
că sigur au o viață după moarte

Și-acolo unde-s îngerii căței
primește-i Doamne și pe-ai mei,
că nu mai pot de grija lor:
mi-e dor, mi-e dor de Colțișor....

17 octombrie 2019 

MIRAJ

Nu, acele întâmplări n-au existat niciodată,
ar fi fost prea frumos să fie adevărat,
mi-amintesc numai luna pătrată
bântuită de căderea-n păcat

Naufragiasem din viața cealaltă,
într-un petec albastru de cer,
deveniseși cât mine de înaltă,
umbră lipită de-un suflet stingher

Ne-a privit fascinat Dumnezeu
cum devenim întâia culoare,
fiecare la un capăt de curcubeu
fugind din uitare-n mirare

A rămas fixată-n retină luna pătrată
bântuită de căderea-n păcat;
nu, acele întâmplări n-au existat niciodată,
ar fi fost prea frumos să fie adevărat...

12 octombrie 2019

ADIO, TOAMNĂ VECHE

Adio, toamnă veche, te-ai stins pe-un pat de frunze
pe care l-am aprins să lumineze-n jur,
de-atâtea ipoteze înmuiate în sperjur
păianjenii uitării țes ultimele pânze

Coboară din țesuturi corăbii de bazalt,
un șarpe delirează încolăcit în sânge,
orchestra destrămată sub țărmuri sterpe plânge
și-n clipă rătăcește doar veacul celălalt

Aș vrea să ningă mult, cu frunze clandestine,
să nu mai putrezească în suflet pasul tău,
să nu se mai audă părerile de rău,
să-ngroape desfrunzirea cetățile-n ruine

Vin oameni de zăpadă la cina cea de taină,
așteaptă-n pragul ușii corabia de sare,
copacii se încuie în brumă cu zăvoare 
și se aud cocorii înlănțuiți de spaimă

Adio, toamnă veche, uitată-n calendare,
plâng oamenii sihaștri striviți de nostalgii,
și s-ar putea odată tot lapidând să știi
de ce îți cad în suflet doar frunzele amare...

12 octombrie 2019 

AZI NOAPTE AM VISAT FEMEI FRUMOASE

Azi noapte am visat femei frumoase,
vroiau să mă oprească puțin
din drumurile dureroase
și-n suflet o secundă să le țin

Unele, mai îndrăznețe, m-au sărutat pe obraz!
Doamne! m-am mirat, ce se întâmplă?
De unde vin îngerii aceștia
desenându-mi ferestre pe tâmplă?

Copacii se dădeau la o parte,
treceam printre ei vinovat
de toate frunzele ce-au căzut
când îngerul a strigat

Nu m-am oprit, am mers înainte,
amurgul mă aștepta să-mi spună ceva;
durea sărutarea aceea fierbinte
că nu era a ta, draga mea...

11 octombrie 2019

VA PLÂNGE DUMNEZEU PE DRUMURI NINSE

Și zise Dumnezeu privind la îngeri:
”Ar fi mai bine ca-n acest tablou,
după atâtea vise și înfrângeri
să se întoarcă umbra din ecou!”

Pe vechiul drum de țară, printre pietre,
pe unde pași de rege n-au călcat,
au coborât din visuri violete
și timpul netrăit s-a comprimat

Săgețile au trecut din soare în retină,
din șarpele-ndoielii n-a mai rămas nimic,
cânta chiar Dumnezeu la violină
și vechi scrisori săriseră din plic

Și-n ziua retrăită, scursă-n sânge,
noi clopote băteau pe mânăstiri,
aud și-acum trecutul meu cum plânge
cu lacrimi invadate de zefiri

Și te aud, când noaptea stă să-nceapă,
cum rugi aprinse Domnului înalți,
s-alunge acea ispită, să mă-ngroape
alăturea de ultimii atlanți

Și te-ai rugat cu-atâta dăruire,
punând la îndoială suferința,
că Dumnezeu, pe sine să se mire,
a-ntors din nou, definitiv, sentința

Mai liniștită-n clipă, mulțumită
c-ai mai bifat o foaie de parcurs,
n-ai înțeles de ce ai fost iubită
și nu există cale de recurs

Continui să te miri că nu coboară
din cerul gri același înger trist,
și s-ar putea ca uneori să doară
păcatul că pe lume mai exist

Și că plătesc mereu nesăbuința
de-a naviga prin întâmplări demulte,
îți las de suflet ție biruința
și-n loc de elocință: puncte...puncte...

Și nu ne-om mai vedea vreodată,
spre Atlantida este mult de mers,
povestea de iubire adevărată
a fost, desigur, ultimul demers

Nici Dumnezeu n-ar îndrăzni s-aprindă
un rug pe care-am ars îmbrățișați,
din ruga ta toți norii or să ningă
și-o să sufoce îngerii damnați

Se poate prin cenușa amintirii
să scormonești când plouă și ți-e greu,
vei vrea să tragi obloanele iubirii
de la fereastra sufletului meu

Dar în zadar din mine vor țâșni
neputincioase mâini întinse;
nici eu, nici tu, nu vom mai fi,
va plânge Dumnezeu pe drumuri ninse...

5 octombrie 2019

ALBATROS MURIND

Când plânge Dumnezeu pe drumuri ninse
coboară din retină amintiri,
toți cei învinși, zdrobiți de neînvinse,
nu-și mai găsesc în inimă zidiri

Și-atât de tare doare infinitul
că nu mai știi cărările invers,
clepsidra a-nghițit de tot nisipul,
ești singur și-i târziu în univers

Numai amurgul rezemat de stele
s-a strecurat prin frunzele căzând,
și-n lacrima ce curge printre ele 
nu a văzut un albatros murind 

Nu a văzut că-n colțul meu de cer
luminile înălțării au fost stinse,
și s-a făcut în suflet tot mai ger
și plânge Dumnezeu pe drumuri ninse

5 octombrie 2019

LA ULTIMA CINĂ DE TAINĂ

Făptura ta de alge și de nori
s-a-ntins în carnea mea să mă digere,
vom fi pe lume două emisfere
din care se hrănesc plecări

Nu mai rămâne între noi vreun loc
prin care să se scurgă-n hău otrava,
când îngerii vor dezgropa epava
nici amintiri nu vor găsi deloc

Zăpada se va-ntinde ca un drog
nicio petală nu va crește-n sânge,
doar clopotul din inimă va plânge
la căpătâiul visului olog

O să mă scol din groapa mea de var
și-am să m-așez la cina cea de taină,
în locul tău voi așeza o haină
și-mi voi turna uitare în pahar...

3 octombrie 2019

ȘI-N SUFLET PICĂ FRUNZA...

Iubirile de toamnă ostracizate-n vise,
cu sânge-s scrijelite pe ușile închise,
nici amintirea primă nu mai păstrează gânduri
de vânturi spulberate, împachetate-n scânduri

Din nevăzut coboară pe scări de oase ninse
aceiași îngeri stranii din visurile stinse,
își caută perechea printre copacii goi,
nu și-o găsesc fugindă pe scările din noi

Cărările demulte se-ntind din ochi spre tâmple,
întreaga emisferă c-o lacrimă se umple,
corăbii trec absente spre ultimul lor țărm
și-n noaptea fără capăt toți îngerii adorm

În carnea mea făptura-ți de zee nenăscută
se-ntinde ca un șarpe pe-o frunză de cucută,
păianjenul uitării își țese-n suflet pânza
și cântă-n gol orchestra, și-n suflet pică frunza...

3 octombrie 2019