NE STRIVIM PENTRU ULTIMA OARĂ

Buzele tale sângerânde
se prăbușesc în freamăt
peste chemarea mea
Ovale, zornăie ca un șirag
de mărgele și zale

Ne strivim pentru ultima oară
sfărâmând macii
și peste noi
se clatină bolnavi, copacii

Aberații norocoase și goale
mâinile tale 
se amestecă în părul meu ud
Foșnind întâmplător,
glasurile noastre nu se aud
tac îmbrățișate în gânduri,
cutreieră timpul și marea,
și toate culorile rânduri...

23 martie 1993
poezie înregistrată

ATÂT DE AMARĂ-I IUBIREA

Nu pot înțelege de ce
atât de amară-i iubirea...
Atât de mult am vrut să nu greșim,
să rămânem pentru totdeauna poveste,
dulce să ne fie răstignirea;
cum plânge acum amintirea...

Cât de mult ne-am iubit, 
cât de mult!
Nesfârșită mirare-i risipa...
Cât de mult ne-am iubit, 
cât de mult!
Ce mare minune e clipa!

Inima plânge. Acum știu 
că un vis e sfârșit dinainte
Tristă-mi zâmbește luna,
o lacrimă îi încurcă privirea;
atât de amară-i iubirea!

Un vis e sfârșit dinainte, 
cum plânge amintirea-n cuvinte...

22 februarie 1993
poezie înregistrată

DESCULȚI

Un ciob ți-a sângerat izvorul
și-a curs din el atât pelin
că n-am știut, iubita mea,
la ce icoană să mă-nchin

A fost, desigur, o minune
c-am traversat deșertul către tine,
strigat de fetele morgane:
-Oprește-te la noi, străine!

Dar de atâta soare-n suflet,
la umbra pașilor înalți
eu te voiam numai pe tine
să te ajut să te descalți... 

23 martie 1993/5 aprilie 2020

ÎN LIPSA IUBIRII

Nu se întâmplă vreun atac de cord,
nu cade nicio lacrimă de fericire,
sufletul nu mai știe cine este
de atâta strivire

Nu-l mai soarbe ca un șarpe mirarea, 
văzduhul prin trahee coboară,
se va-ntinde nesfârșită uitarea
atât de amară 

În golul din jur se splențuie veacul,
tremură spaimele-n grâu,
oglinda întoarsă e leacul
acestui desfrâu

Numai părul nopții violet
răsfirat peste luna albastră
își va aminti câteodată
de dragostea noastră...

3 februarie 1993/5 aprilie 2020

O LACRIMĂ DE ÎNGER

Ți-a sângerat piciorul când ai plecat desculță
peste frunzișul palid ce-acoperise cioburi,
erai definitivă în drama ta vetustă,
iar eu mă rătăcisem, tot navigând prin crovuri

Izvorul suferinței curgea ca o pedeapsă,
fereastra dinspre suflet se încuiase-n nori,
te așteptam flămând să te întorci acasă,
dar ce păcăt, iubito, că nu mai știi să zbori!

Bolnavii de lumină cutreieră pământul,
de-atâta căutare au pofte de flămânzi,
furtuna de zăpadă îmbrățișează gândul,
nu-i nimeni să-ți sărute-n neștire ochii blânzi

Din pasărea de ceară ce a zburat spre soare
să caute speranța, s-o-ntoarcă înapoi,
a mai rămas doar zborul ce încă mă mai doare
și-o lacrimă de înger ce cade între noi...

23 martie 1993/4 aprilie 2020

NU-MI PARE RĂU CĂ PLECI

Nu-mi pare rău că pleci
știam că se va întâmpla,
în unda buzei tale reci
cânta demult o cucuvea

Nu-mi pare rău că pleci, 
n-ai loc în poezie,
pe strada cu sens unic
umblai ca o stafie

Nu-mi pare rău că pleci;
în visul nesfârșit
doar unul dintre noi
aievea a iubit...

17 februarie 1993/4 aprilie 2020

RĂTĂCIRE

Am uitat să mai fiu
de când ești departe,
poate încă sunt viu
pe-o copertă de carte

Buzele mi-au crăpat
de întuneric, de sete,
cine ești am uitat
printre verbe concrete

Sângerează un spin
odihnindu-se-n trup,
de atâta venin
dinții nopții se rup

Ce-ai văzut unde ești,
lângă schitul trăsnit,
sunt păcate lumești
ce destine-au strivit

Caii albi se adapă
din căldarea de var, 
timpul gropile-și sapă
pentru-n alt avatar

Amintirea rămâne
sfâșiindu-se-n stea,
dacă scap din genune,
voi pleca, draga mea...

4 februarie 1993/4 aprilie 2020

POATE

Dacă o să te privesc în ochi
vei auzi inima mea cum se zbate?
Vor lumina în noapte visele?
Poate

De voi merge prin iarbă desculț,
cu talpa piciorului strivită de flori,
ți-ar fi dor de-acel drum
pe care te-ai rătăcit uneori?

De-ar crește din mine un copac
cu o mie de brațe sub frunze,
te-ai odihni la umbra lui
sorbind mirarea de pe buze?

Dacă mă rătăcesc prin ninsori
dând la o parte păsările naufragiate,
ai să poți reînvăța zborul?
Poate...

1 februarie 1993/4 aprilie 2020

Lacătul

Sunt singur în această lume,
așa am fost de la-nceput,
numai tăcerea mă striga pe nume
înainte de-a mă fi născut

Voi duce crucea ce-mi va sta de veghe
când sufletul spre stele va pleca,
și nimeni nu va înțelege
de ce-aprind rugul chiar cu mâna mea

Va fi târziu să le răspund,
batjocorit de propriile vise,
mă voi ascunde într-un gând
în care toate ușile-s închise

Doar vântul va striga din trupul meu
mutat definitiv pe Marte,
îi va răspunde, poate, Dumnezeu,
că-s doar un lacăt ruginit pe-o carte...

4 aprilie 2020

În timp ce moartea curge din televizor

În timp ce moartea curge din televizor,
o prelungire-a marilor dezastre,
de firul de lumină ne e dor;
e încă viață-n trupurile noastre 

Hai să întoarcem brazda de pământ,
să-mprăștiem sămânța bună,
să fim doar candele în vânt,
în ceasurile grele împreună

Să punem punct disputei dintre riduri,
să înțelegem ce e important,
să nu ne mai ascundem după ziduri
turnate peste timpul de bazalt

Au fost atâtea clipe minunate
pe care le-am zdrobit indiferenți,
culorile apusului desfigurate
se scurg pe lângă îngerii inerți

Lucruri mărunte, scoase din context,
ne-au strangulat destinul fără milă,
am dat cu viața noastră test,
călcați fără-ncetare de-o șenilă

Era atât de simplu să iubim
și să-i iertăm pe marii vinovați,
am fi știut, desigur, să murim
ca să renaștem liberi în Carpați

Dar am trăit absurdul după reguli,
ne-am agățat de cer ca niște furi,
zadarnic latră sufletul prin neguri,
la marginea căderii în sperjur

Trăim această viață ca pe-o pradă,
ne tot mințim c-ar mai urma ceva,
dar îngerii nu vor să ne mai vadă,
în trupuri de zăpadă vom pleca

N-o să se întoarcă nimeni înapoi,
s-o ia de la-nceput pe-aceleași rute,
va crește întunericul în noi
și nimeni n-o să fie să ne-ajute

Se va-îneca o lacrimă în riduri,
spre cer strigă zadarnic mâini întinse,
din sufletul încorsetat în ziduri
vor curge nesfârșite ruguri stinse...

3-4 aprilie 2020