PRIN GOLUL NUMIT UNIVERS

Când m-ai renegat, în acea zi blestemată,

cerul s-a prăbușit cu sufletul meu laolaltă

Drumul dinspre tine, pavat cu pretexte copilărești,

s-a topit precum cafeaua amară în cești

Durerea sfâșietoare a coborât din gând,

de jur împrejur numai îngeri plângând

Ai mimat tristețea adâncă,  

încă mă izbesc cuvintele carnivore în tâmplă:

”Călătoria noastră se sfârșește aici,

Dumnezeu aprinde în cer licurici!”

Mi-am întors privirea  sinucisă,

inima se zbătea îngropată în clisă

”De ce-ai vrut să mă-ngropi în apus?”

Golul din jur n-a răspuns.

M-am prăbușit în prăpăstii adânci,

căderea a fost o înălțare atunci

Scara spre cer putrezise instantaneu,

în golul din jur eram numai eu

Am văzut îngerii înlăcrimați cum dispar,

am băut și cucuta lor din pahar

Când ai renegat iubirea curată,

sufletul s-a prăbușit dintr-odată,

L-a călcat în picioare o lună nebună

și l-a aruncat în țărână

Mi-am luat în brațe trupul golit de sânge,

încă se-aude ecoul cum plânge

Timpul frumos a luat-o-n sens invers

prin golul numit univers...

19 martie 2021

 

 

CARPETĂ VECHE

De ce 

cele mai frumoase ciuperci 

sunt otrăvitoare?

De ce 

dragostea sinceră doare?

De ce, 

în grădini,

nu există trandafiri fără spini?

Tăcere.

Nu există iubire fără durere...

17 martie 2021

MI-E SUFLETUL UN CÂMP MINAT DE FLORI...

Mi-e sufletul un câmp cu flori albastre

pe care pasc toții mieii vieții noastre,

se-adapă-n râuri coborând din sânge, 

desculț prin rouă, universul plânge

Unde-i copilul alergând spre soare

mânat de vise aprinse și-ntâmplare?

Unde-i speranța ce-mi întindea o mână

când inima mi se zbătea-n țărână?

S-au dus precum bătăile de ceas,

nimic din înălțare n-a rămas,

corăbii trec cărând în suflet sare

din viețile trecute în viața viitoare

Mi-e sufletul un câmp de maci proscriși,

pe-acolo îngeri de zăpadă sinuciși

au învățat să zboare înapoi în cer,

și dintr-odată s-a făcut mai ger

Trec tinere domnițe prin retină

cerșind eternității doar lumină,

străfulgerări de iris, dezlănțuiri de cai

pe scara nesfârșită ce cobora din rai

Mi-e sufletul un vultur cu-aripile deschise,

pe unde-i luptătorul neobosit din vise?

Săgeata de pe urmă străbate prin ninsoare

ducând viitorimii o ultimă scrisoare

Să-i stea de veghe când îi va fi mai greu,

s-atâția nouri negri ascunși în curcubeu

La marginea cetății, pe-o lacrimă-n ruine,

cresc flori de iasomie și sulfine

N-o să semneze nimeni nici foaia de parcurs,

nici umărul pe care arcașul vechi a plâns,

în loc de autografe, aproape de mormânt,

o floare de zăpadă s-o împrăștia în vânt

Mi-e sufletul un câmp minat de flori

în care plouă zilnic cu plecări

Și trec desculț neascultând aprozii

ce colorează asfințitul cu explozii...

17 martie 2021

 

MI-E SUFLETUL UN HOIT DE CÂINE...

 Mi-e sufletul un hoit de câine

care cerșește altui suflet pâine

Vin lupii să se-nfrupte din relicve,

doar gânduri blestemate strigă-n tigve

Blesteamă corbii sângele ce-a curs,

din gheare noaptea sufletul l-a smuls

L-a încuiat de teama altui mâine

și latră în oglindă același câine...

14 martie 2021

IUBITO-I PRIMĂVARĂ...

Iubito-i primăvară, curg în sânge

râuri de păsări ce-au migrat cândva,

de-atâta frumusețe timpul plânge

și tu-nflorești în amintirea mea

Mă îndeamnă dimineața din fereastră,

să nu mai stau în suflet, sub ninsori,

se face nesfârșirea mai albastră

și plouă dinspre tine cu cocori

Retina colorează un alt soare  

ce curge-n mine până la zenit, 

regretă despărțirea cel ce moare 

și a uitat pe cine a iubit

Deja în cosmos guguștucii cântă

într-un sublim, reinventat demers,

e-o invitație perpetuă la nuntă

și ninge cu petale-n univers

Iubito, ochii albaștri ai poienii

ne îndeamnă la plecări spre infinit,

se-ntorc toți călțuneii din bejenii

și-aduc în suflet timpul fericit

E inutil să-ți mai descriu peisaje,

e înflorirea dreptul de a fi,

dau la o parte marile bandaje

și poate-ntr-un final voi înfrunzi

Și-o să foșnesc în fiecare noapte,

la geamul tău, fără să știi că sunt,

când ai să dai perdeaua la o parte

vor plânge toporașii sub pământ

Iubito-i primăvară, curg în sânge

râuri de fluturi coborâți din stea,

l-aud pe Dumnezeu cum plânge

umblând desculț prin amintirea mea...

14 martie 2021

FERESTRE...

 Am spart toate ferestrele din ziduri

și-au fugit îngerii speriați,

pe poteci spinoase, prin riduri

țesute de munții Carpați

Arborii creșteau cu vârful în jos,

golind de iluzii pământul,

curgeau prin omul frumos

și pietrele de moară, și vântul

Soarele amiezii întreba uneori,

învelit în ploile-curcubeu,

cum de cresc milioane de flori

îngropate în sufletul meu!

Doar ecoul îi răspundea,

ținând în mână o floare albastră:

”De aici, din inima mea,

zboară îngerii pe fereastră...”

13 martie 2021

ELEGIE PENTRU BĂTRÂNII ORFANI

În țara-n care se prăsesc cocori

bătrânii gliei strămoșești

sunt obligați de infractori

să bea cucuta ultimă din cești

Acei ce-au construit o țară

din țăndări, putregaiuri și noroi,

își cară-n cârcă pietrele de moară

cerșindu-și ziua de apoi

Cu pensii mici, cu boli flămânde

ce mușcă trupul răstignit pe cruce,

ei ar pleca de-aici oriunde,

dar vântul serii nu-i mai poate duce

Mi-e milă de-acești îngeri osândiți

ce-n lacrimi își cerșesc amara pâine,

prea bunii, enigmaticii părinți

ce-au construit cu încredere un mâine

din care-au fost excluși instantaneu

de virușii ce s-au proptit în sânge,

se-aude câteodată Dumnezeu

la capătul pământului cum plânge

Pe scena vieții tragicii actori

se-ascund în visuri de copii,

suntem la mâna unor infractori

ce greu îi este acestei Românii

din care au pierit, sacrificați, haiducii

și au crescut bezmetic securiștii,

noi, ultimii orfani ai crucii,

ne minunăm de câte fac siniștrii

și nu aprindem niciun rug în piață

pe care putregaiul nou să ardă,

cine a spus că asta este viață

avea în piept o inimă bastardă...

Nu-i prea târziu să ne trezim din moarte,

să tragem cu săgețile în nori,

să trecem râul care ne desparte

de ziduri să-i strivim pe infractori

Copiii să se-audă zumzăind,

să râdă primăvara în privire,

e timpul să ne izbăvim

și-n loc de ură, să croim iubire...

12 martie 2021

NU TOATE COPILĂRIILE SUNT LA FEL

 Sărăcia a mușcat  din oameni

până când au rămas fără inimă.

Golul din jur s-a mutat înăuntru

Desculții calcă pe cioburi de suflet 

căutându-și identitatea

În această societate bolnavă de narcisism

copiii adorm visând o coajă de pâine 

În această societate dezumanizantă

ipocrizia e lege, neomenia e o stare de spirit

Nu toate copilăriile sunt la fel.

Unele nici nu mai sunt copilării; 

sunt uriașe semne de întrebare

agățate de zborul păsărilor călătoare

Oamenii și-au pierdut busola

și nu se mai descurcă 

fără vechile mijloace de orientare:

răsăritul soarelui, surâsul stelelor, 

foșnetul frunzelor

Vremelnicia a acaparat ordinea de zi.

Prin zgura sufletului trec șerpi colorați

căutând victime colaterale

Copiii sunt atât de speriați

încât nu mai vor să ajungă oameni mari

Cât încă mai pot, se ascund în fluturi,

în bulgări de lumină călătorind prin

noaptea adâncă a vieții noastre

E un miracol că nu și-au pierdut inocența

în această lume a trocului, 

a înverșunării virtuale,

a lipsei acute de iubire

”Nu toate copilăriile sunt la fel ”, 

îmi șoptea îngerul rănit

într-o vreme când, 

neavând nimic, aveam totul

Îmi strâng în brațe copilăria

traversând deșertul inimii

însetat până la lacrimi

Invoc prin ferestrele sparte ale timpului:

”Veniți de luați copilărie! E gratis!”

Tăcere. 

Ecoul s-a ascuns în amintiri dureroase...

8 martie 2021

ÎN INIMĂ S-A PRĂPĂDIT O FLOARE

Îmi închid poarta inimii. Doare prea tare

această primăvară strecurată pe furiș,

zadarnic cântă păsările în frunziș,

zadarnic cad cometele din soare

Cerșesc la poarta sufletului norii,

toți călțuneii s-au trezit sub scuturi,

se-aprinde înserarea-n gânduri

și plânge-un pescăruș pe țărmul mării

Iluzia-n țărână se preface,

cotrobăie prin zațul zilei corbii,

spre orizont privesc întunecarea orbii,

tot soarele în lacrimi se desface 

Curg prin retină întâmplări de sare,

sub cicatrice se-ntrunesc plecări,

zadarnic cântă cârduri de cocori,

în inimă s-a prăpădit o floare...

5 martie 2021

ÎN ȚARA PĂRĂSITĂ

Se-ntorc din depărtări albastre

acele păsări care au plecat

când iarna nesfârșită a vieții noastre

a-ntins peste lumină un macat

Ies ghioceii de sub bruma rece

când mierlele îndrăznesc să cânte,

trăsuri de îngeri or să se înece

sub argintiul norilor din tâmple

Va fi în suflet iarăși primăvară,

vor înflori toți cornii din Carpați,

din amintire visele coboară,

deschideți ușa cerului, cântați!

Cântați până se sparg ferestre

în timpul ce s-a scurs printre străini!

să se întoarcă vulturii pe creste,

cântați și poate n-o să mai murim

Poate vor prinde viață casele de lut

în care nu mai locuiește nimeni,

călătoriți cu sufletu-n trecut,

erați așa de mândri și de tineri

când ați plecat după himere-n lume,

că nu mai sufereați neomenia,

voi ați cântat zăltaților în strune

și-ați sărăcit, plecând, și România

Cât doare țara asta părăsită!

cum plâng de disperare cerbii!

neghina n-a trecut demult prin sită

și crește ca un ghimpe firul ierbii

Căsuțele-s golite de părinți,

ei s-au mutat de dorul vostru-n cer,

tot raiul s-a umplut de sfinți

și-n satele uitate-i tot mai ger

Pe lângă garduri putrezite cresc

aceleași flori ieșite din zăpadă

pe care neamul românesc

demult plecat, nu poate să le vadă

Pustii sunt ulițele zi de zi,

doar noaptea le cutreieră un câine,

și tot mai rare glasuri de copii

ne dau speranța că va fi și-un mâine

Doar păsările călătoare n-au uitat

să-și rânduiască cuiburile-n frunze,

și s-au întors de unde au plecat

ca-n vechile uleiuri de pe pânze

Carpații-or adormi ușor

sub cântece de leagăn nelumești,

și-n somnul lor sfâșietor, și îngerilor le e dor,

de raiul casei părintești...

1 martie 2021