MÂINE NU VA MAI RĂSĂRI SOARELE

Mâine nu va mai răsări soarele,
doar un cerc însângerat va sugruma amurgul,
vor arde în flăcări nevăzute izvoarele
scurgându-se-n cheaguri din burguri

Ne vom teme să ieșim din carapace,
străzile vor fi șerpi lungi, fără vlagă,
la apelul disperărilor întunericul tace,
nicio himeră nu va rămâne întreagă

Mâine nu va mai răsări soarele,
marea l-a încuiat în adâncuri,
de teama întunericului, căprioarele
vor păși prin sânge, pe vârfuri

Numai corbii vor sparge tăcerea să vadă
ce se ascunde dincolo de cele ce sunt,
vor fugi șchiopătând îngerii de zăpadă
ducând  cenușa mea risipită de vânt...

31 august 2019

TE-AM IUBIT CA UN ERETIC

Nu mai sunt perle în mare, n-am ce să culeg plângând,
rătăcesc prin mine însumi ca un tragic răzvrătit,
nu mai sunt flori de zăpadă din lumină dezertând,
calc desculț prin cioburi smulse dintr-un minus infinit

Nu mai sunt vise surprinse de sublima întâmplare,
noaptea neagră-i străbătută de cocorii ce-au trecut,
pe corabia de fluturi silnic scufundată-n mare,
încă îmi mai caut umbra ce-n ecouri s-a pierdut

Trec prin sânge cărăușii, vechii negustori de sare,
drumurile își aruncă călătorii în crevase,
azi întreaga odisee parcă și mai tare doare,
plânge-n sine desfrunzirea, țipătul se zbate-n oase

Mi se pare că zadarnic cade toamna din retină,
toți copacii-au putrezit în tristețile din mine,
sufletul încă se zbate căutând acea lumină,
însă soarele albastru te-a sorbit numai pe tine

Suferind de-această boală, dintre toate cea mai gravă,
inima ostracizată se îngroapă în asfalt,
chiar nectarul buzei tale se transformă în otravă
și-adormim sorbind paharul ce-l turnase celălalt

În sevraj destinul searbăd și mai tare ne lovește,
fiecare glas de clopot e-o poveste despre moarte,
înspre ziduri incolore întunericul descrește
și ne-mpinge sadic clipa c-o durere mai departe

Și privind înfrigurat peste zările absente,
căutând cu disperare urma oamenilor triști,
ca un orb de tragedie cotropit de boli latente
întreb golul dimprejur dac-ai fost și mai exiști

C-aș vrea să împart cu tine partea mea de suferință,
să se facă echitabil împărțirile la doi,
te-am iubit ca un eretic, cu durere și credință,
dar n-a fost de-ajuns, iubito, să rămânem amândoi...

31 august 2019

Elegia plecării rândunicilor

Pe stâlpii de înaltă tensiune

trei rândunici cu ochii mici

încearcă puii să-și adune

și să o taie de aici

Că seara s-a făcut cam rece

și fulgii s-au zburlit de tot,

până la urmă o să plece

pentru o iarnă, nu de tot

Dar mai așteaptă între cleme,

că ziua-i caldă și frumoasă,

n-ar vrea, o clipă mai devreme,

să plece-n alte țări, de-acasă

E greu să te desprinzi de-aici, 

e-așa frumoasă desfrunzirea

din ochii triști de rândunici

ce își ascund în orizont privirea...

27 august 2014/ 31 august 2019

M-ALUNG DIN VISUL NICIODATĂ AL MEU

Nu mai locuiesc în visul meu,
spaimele merg alăturea de mine,
ploi nesfârșite, fără curcubeu,
pe drumul imposibil spre tine

Mortul a plecat să se plimbe pe Marte
și-a lăsat doar umbra să plutească în gol,
aproapele meu e departe;  
dureri răscolite, nămol

Inutile sunt zilele, noaptea-i povară,
sfâșie cu ghearele ecoul, retina,
mă soarbe aceeași băutură amară,
și-n mine se-ncuie cu-n lacăt lumina

Ferestrele se trântesc de gândul diform
(ce-ar fi fost de-aș fi fost Dumnezeu!)
crește-n retină un monstru enorm
și m-alung din visul niciodată al meu

30 august 2019

CÂND AI VENIT, PLECÂND, IUBITO...

De unde ai acest surâs 
ce-ascunde-n el o taină risipită?
de ce toți îngerii au plâns
când ai venit, plecând, iubito?

De unde ai, străino, ochi de soare
care sufocă fiecare clipă?
de ce atâtea stele căzătoare
îmi sfâșie și singura aripă?

De unde ai, pierduto, acest vânt
ce-n suflet bate adesea iarnă?
de ce-mi miroase sângele-a pământ?
de ce pământu-n suflet se răstoarnă?

De unde vii cu-acest surâs
ce-ascunde-n el un gând de ebonită?
de ce toți îngerii au plâns
când ai venit, plecând, iubito?

27 august 2019

ÎNTRE NOI VOR FI ÎNTOTDEAUNA OPRELIȘTI

Între noi vor fi întotdeauna opreliști,
zborul păsărilor, infinitul,
gândurile sfărâmate,
răsăritul, amiaza, asfințitul

Munții inimii vor fi între noi,
cerbii însetați secând izvoarele,
sufletul chinuit macerând fără milă
plumbul ziarelor, soarele

Orele se vor pune stavilă, zilele,
verile indiene, iernile polare,
toate narcisele și zambilele,
fructele inimii dulci-amare

Da, între noi vor fi întotdeauna opreliști,
viscole rătăcite pe creste;
numai ochii orbilor n-or să vadă
că-ntre noi va fi întotdeauna poveste...

25 august 2019

CÂND STELELE DIN MINE VOR CĂDEA

Rămâi ce ești, ce-ai fost întotdeauna,
nimic mai mult, dacă ți-am fost puțin,
când s-o așterne peste suflet bruma,
aș  vrea de mână să te țin

Până atunci, tot navigând pe mare
spre insule-ngropate în smarald,
va răsări-ntre noi același soare
sub care vieți îndepărtate ard

La miezul nopții, coborând din vise,
mă vor seduce îngerii plecați,
pe-un colț de suflet, cu zăpadă scrise,
vor plânge între noi munții Carpați

Și dacă vrei de mână să mă ții
când stelele din mine vor cădea,
e imposibil să mai știi
că ai plecat, uitând, iubita mea...

25 august 2019

Pinguinii

Pe țărmul Mării Negre, travestiți,
trăiau un pinguin și-o pinguină,
aveau și trei copii rebrenduiți
și se plimbau pe țărm c-o limuzină

Vecinii lor erau doi urși polari
înveșmântați în pături gri de ger,
le mai băteau în țeavă doi homari
când chefuiau prea tare-n frigider

Localnicii-i omagiau de zor
și-i ofereau ofrandă la turiști;
”Atenție deplină, domnilor:
aici nu mai există oameni triști!

Priviți-i cum dansează împreună 
o pinguină și un urs polar,
e o poveste de amor nebună,
sub cerul nopții nefiresc de clar!

Vă vindem, dacă vreți, povestea-ntreagă,
pe cărți poștale, ghiduri, jucării,
când el îi spune pinguinei: ”dragă”,
se nasc, pe loc, în lume, poezii...”

Devoalați de negustorii antici
au dispărut, mutându-se la pol,
toți pinguinii dinadins romantici
și a rămas congelatorul gol...

25 august 2019 

PE ȚĂRMURILE ACESTEA AM TRECUT CÂNDVA

Pe țărmurile acestea am trecut cândva,
războiul Troiei tocmai începuse,
nu te născuseși încă, draga mea,
doar umbra ta prin trupul meu trecuse

Era o zi albastră ca cicoarea
crescută-n ascunzișul unor stele,
și-mi ascultai, întâmplător, chemarea,
din viitorul desfrunzirii mele

Pe ușa inocenței pășeau îngeri
tot așteptând în taină să te naști,
din odiseea oamenilor sinceri
pe mine, dezgropându-mă, să mă renaști

S-au încleștat alături nopți și zile
până când marea porțile și-a-nchis,
și a trecut prin trupul meu Ahile
și-am adormit cu ochiu-ntredeschis

Au picurat adormitor priveliști,
tot orizontul se înecase-n vise,
corabia de fum strivea opreliști
și marea se-ncuiase în Ulise

24 august 2019

TOT CE VISĂM CU LITERE DE FUM

Tot ce visăm, tot ce simțim acum,
s-a scris demult pe cer cu litere de fum

Și dacă-n taină zborul de fluturi te-a robit,
e pentru că aievea, femeie, te-am iubit

Când coborând din vise mă vezi în pragul ușii,
pe-un țărm uitat de mare țipa-vor pescărușii

Nisipul Mării Moarte va înghiți tiparul
și-n cer, de pragul lunii, se va zdrobi paharul

Va curge-n cioburi noaptea din ochii mei închiși,
oricărei reîntoarceri devreme interziși

Numai în munții noștri, ascunsă-ntre cuvinte,
va plânge stins zăpada ce ne va ține minte

Un vifor ce ne-a smuls din patima dintâi,
va dezveli tot golul în care-o să rămâi

Iar cartea pentru îngeri, despachetată-n drum,
s-a scris demult pe apă cu litere de fum...

23-24 august 2019