ZĂVOR DE PIN

Voi scrie pe suflet cu cerneală de pin
tot ce-a fost mult și a părut puțin
în amurgul niciodată întreg,
cuvintele din lanțuri le dezleg

Vor alerga prin magii îngropate,
călătorind dinspre viață spre moarte,
vor sfărâma în colți uitările, oasele,
în care au stat ascunse frumoasele

desfrunziri ale inimii de bazalt, 
prăbușite din cerul incredibil de înalt
Vântul nu va înțelege ochii înlăcrimați,
plouă peste suflet cu munții Carpați

Clipele se agață disperate de oră,
întunericul suferind suferințe devoră,
scrisorile se-mprăștie alandala prin sânge,
universul cometele-și plânge

Ferestrele timpului de retină se sparg,
marea se-agață strigând de catarg,
de-atâtea cataclisme uităm să ne iubim
și ne-ncuiem lumina sub un zăvor de pin...

7 ianuarie 2020

NUMAI SOARE NU VOI MAI FI

Eu am să plec,
dar n-am să mor niciodată,
voi bântui ca un dor
dintr-o poveste ce se sfârșește
cu ”a fost odată ”...

Voi rămâne-n retina ochiului plângând,
în memoria Patriei,
în sufletul norilor,
dinlăuntrul pietrei curgând

Mă vor zdrobi copitele cailor sălbatici,
lupii mă vor sfâșia în colții lor,
vor curge bucăți din carnea mea
pe ruguri aprinse,
dar n-am să mor 

Chiar și cei fără memorie se vor întreba:
oare cine este?
parcă am văzut undeva această umbră,
parcă am auzit undeva acest ecou
ce se izbește ca o pasăre de ferestre

Voi zdrențui toate drumurile neumblate,
dar n-am să mor chiar dacă nimeni 
nu-mi va elibera
o nouă carte de identitate

Voi fi vântul împrăștiat
prin rănile dureroase,
voi fi viscolul izbindu-se-n munți,
voi fi izvorul sfâșiat 
de  stânci colțuroase
pe care plâng copiii desculți

Numai soare nu voi mai fi,
bântuind așa, ca un corb,
prin trupuri necunoscute
care, 
undeva, cândva,
s-au ascuns în hainele mele
de orb

3-4 ianuarie 2020

Moliile

De când m-am întors pe pământ
am avut o molie-n suflet
Mi-a ros copilăria, adolescența,
tinerețea năvalnică...
Sună paradoxal partea asta, dar,
dacă știți să citiți printre rânduri
ca fluturii Cap de Mort,
ați înțelege

Odată cu trecerea anilor
moliile s-au înmulțit
și rod împreună sufletul
care se face din ce în ce mai mic

Cât de curând
vor trebui să se roadă între ele...

3 ianuarie 2020

POEM ARUNCAT ÎN NISIP

Am scris acel poem de dragoste umplând golul din jur.
Apoi, smulgându-mi curcubeiele din suflet, 
am așteptat să te naști, ca un fur
am intrat în războiul sufletelor complet dezarmat,
nu eram pregătit să văd sânge,
încă aud universul prin mine cum plânge

Pe frontul fără învingători 
ți-am scris acel poem de dragoste
așteptând să cobori din visurile mele;
până la urmă ai coborât, reușind să te naști,
și-am mers împreună, de mână, spre stele

Poemul meu de dragoste sublimă avea chip;
l-ai citit cu ochii mari și l-ai aruncat în nisip

Au trecut peste el turme nemiloase de cai,
tu, ca un înger căzut, le mânai;
pietrele s-au izbit de suflet fără motiv
și l-au zdrobit definitiv

Golul din jur s-a făcut orizont
și-n poemul de dragoste și război
ce-n retină ca pe-o lumină îl port,
ai turnat ipocrizie și noroi

Îmi cos amintirile de inimă cu sârmă ghimpată
nimeni să nu mi le mai poată smulge vreodată
Încă  aud cuvintele false care s-au spus,
și-mi car îngerii de nisip prin apus

E posibil câteodată să sânger
așteptând să se nască alt înger,
la fel ca-n poemul de dragoste rescris pentru tine
la facerea lumii, printre ruine,
pe aripile vântului,
cu cerneala sufletului...

31 decembrie 2019

POATE NU AI SĂ MĂ UIȚI DE TOT

Să nu mă uiți niciodată de tot,
să-ți stau în surâs ca o floare,
în suflet să-ți stau ca un glonț,
pasăre-spin care-ți cântă și moare

Ai putea să mă uiți și-ar fi păcat, 
am navigat pe-o mare furtunoasă,
am zburat prin același cer sângeriu,
ți-am fost mirare, mi-ai fost frumoasă

E imposibil să mă-ntorc din hume,
e mult prea cinic marele complot,
ce-am spus din suflet, altfel nu voi spune,
și poate nu ai să mă uiți de tot

Chiar de nu vei mai vedea vulturu-n zbor,
chiar dacă prin retină nu-ți voi mai trece,
va fi undeva, în suflet, un dor,
ucis de-o lumină incredibil de rece...

30 decembrie 2019

UNDE SUNT AI NOȘTRI?

De sărbători se-ntorc acasă
pribegii risipiți prin lume,
a putrezit fața de masă,
retina se preface în fărâme

Dar unde-i tata-nveșmântat în brumă
și unde-i mama răsărind din vară?
i-apasă reci pereți de humă
și-ncepe amintirea să te doară

Nu mai este nimeni, prietenii-au plecat,
către zări absente înșelând destinul,
drumurile ninse parcă te-au uitat,
apa e sălcie, viața-i ca pelinul

Plânge amintirea exilată-n neguri,
scârțâie-n zăpadă, stinsă, teleguța,
faci privirea roată, de durere tremuri:
unde-i blândul tată? unde e măicuța?

30 decembrie 2019

ARIPI RUPTE

Aveai aripile rupte, 
ți le-am lipit de nori
cu lacrimile mele
și-ai învățat să zbori

Lumina palidă a durerii 
nu ți le-au topit,
ploile nu ți le-au putrezit,
iarna nu ți le-au înghețat,
dar tu, simțind în suflet cerul,
le-ai abandonat

Au trecut peste ele fiare sălbatice
amestecându-le 
cu țărâna, cu noroaiele,
pe-acolo m-am pierdut,
căutându-le


Le-am găsit sfărâmate,
le-am șters de-ntuneric 
și le-am lipit 
de visul himeric

Încă sânger
așteptând să dezgrop 
un fluture 
ca să-i lipesc aripile de înger...

29 decembrie 2019

VOM PUNE IAR PE HARTĂ ROMÂNIA

Minciuna-i prima lege, virtute-i sărăcia,
înlăuntrul țării noastre s-a instalat sevrajul,
ca o mireasă moartă e astăzi România,
pe cei mai slabi de îngeri i-a părăsit curajul

Atâtea deziluzii au dezbinat poporul,
războiul dintre oameni a devenit mai crunt,
pe scena făr*delegii e neschimbat decorul,
supremei indolențe nu-i pune nimeni punct

Prea repede și tragic, grotesc și indecent,
uităm cine am fost, cine-am putea să fim,
ne facem iad perpetuu din raiul pământesc
și nici lui Dumnezeu nu-i spunem că-l iubim

E banul prima lege-n vremuri de ocară,
pe-altarul necredinței sunt suferințe atroce,
întreaga existență ne pare o povară
și s-a-ncuibat în suflet un egoism feroce

Indiferența cruntă ne-a transformat în fiare,
e-o criză absolută de oameni educați,
puțina demnitate-i călcată în picioare
și plâng de neputință toți brazii din Carpați

Copiii încă speră să crească-n libertate,
să nu mai pribegească departe de hotară,
să se întoarcă-n cronici fărâma de dreptate,
mai mult ca niciodată ne trebuie o țară

Sunt toate alandala, pe scara de valori
nu urcă merituoșii căci treptele sunt rupte,
a putrezit și lemnul călcat de vechi trișori,
cine-ar putea cu pegra jegoasă să mai lupte?

Sunt întrebări bizare când lașitatea crește
ca drojdia în turta uitată pe cuptor,
puiuțul de român destinul și-l cerșește
că noi am fost și suntem un neam nemuritor

Așa că nu vă pierdeți azi bruma de curaj
ce v-a rămas în suflet din vremuri neuitate,
obrazul cel curat e marele etaj
la care vom ajunge trăind cu demnitate

Cât încă bate-n noapte un clopot dinspre frați,
cât încă înfruntăm cu patimă stihia,
vom retrezi la viață toți îngerii uitați
și-om pune iar pe hartă România...

29 decembrie 2019 

O ULTIMĂ NINSOARE

Și n-aș vrea nimeni să mă poată apăra
de marile opinii ale iernii,
să-mi sune sufletu-n vecernii
și să mă viscolească gura ta

Să n-am nevoie să mai stau ascuns
în omul de zăpadă apocaliptic,
și când ecoul va suna eliptic
să nu mai am nevoie de răspuns

Să cadă, când amurgul se demască,
din universul tău meteoriți,
și sub zăpada primă răstigniți
să așteptăm magia să renască

Chiar dacă-n lume s-a făcut târziu
și noaptea s-a-ncuibat în fiecare,
e imposibil să nu știu
să-ți dăruiesc o ultimă ninsoare

Să poți schia prin carnea mea
de câte ori te-apasă universul,
și-am să te apăr și-mpotriva ta
chiar dacă-i inutil demersul...

27 decembrie 2019

REFUZ SĂ ȚIN OCHII ÎNCHIȘI

Când lacrimile-mi joacă în privire
alerg prin ploaie, nimeni să nu vadă
un înger ce s-a-ntors din Intifadă,
reconectat cu forța la iubire

Când sângele coboară alte trepte
decât era obișnuit să coloreze,
dau șansă iernii să elibereze
din sine viscole nedrepte

Când prin țesuturi rătăcesc confuzii
și-n vechi ecouri plâng melancolii,
încui cu-n lacăt visele târzii
de curcubeu redecorând iluzii

Când dinspre mine în pământ cobor,
ros de durerea marilor proscriși,
refuz să țin ochii închiși
să nu îmi fie și mai dor...

27 decembrie 2019