Ipocrizie

Oamenii te dau la o parte
apoi spun că ai renunțat la ei.
Răsfățați ai sorții
cred că totul le este permis
Ipocrizia este înscrisă în fișa postului

Sunt duplicitari, li se pare firesc
să-ți smulgă inima, s-o arunce în țărână,
s-o joace-n picioare 
apoi să te acuze că ai renunțat la ei

Nu, n-ai renunțat la ei.
Ai renunțat la iluziile pierdute,
ai spart oglinda murdară
pe care o ștergeai în fiecare zi
din dorința de a vedea pe altcineva

Abia când sufletul ți-a fost împins
să calce desculț pe cioburi
ai înțeles adevărul.

A fost un bun prilej pentru cei ce te-au strivit 
ca pe un gândac de bucătărie,
pentru cei ce ți-au întors spatele
când tu le coborai în suflet curcubeie
să nu le vezi cruzimea din privire,
ca mai târziu
să poată plânge cu lacrimi de crocodil
că ai renunțat la ei...

30 aprilie 2020

Elegia școlii părăsite

Abecedare-n lacrimi, fereastra școlii plânge,
zadarnic infinitul ne strigă prin perdea,
pe fiecare scaun e-un înger ce se frânge,
în inima pustie răsună-o cucuvea

Pe coridorul lung trec umbre fără număr, 
golul din jur răsună sub pașii nevăzuți,
chiar Dumnezeu, de milă, îmi plânge pe un umăr,
de spaima unui virus redevenirăm muți

Trec prin cetatea goală mergând spre mine însumi
pe calea de întuneric ce duce înapoi,
vechi îngeri de zăpadă se redeșteaptă-n plânsu-mi
și frigul se-ncuibează definitiv în noi

Catedrele-s în lacrimi, pe tablă gândul plânge,
sunt condamnați în lipsă constructorii de poduri,
o moarte bănuită s-a rătăcit în sânge
și sufletele noastre desculțe-s printre cioburi...

28 aprilie 2020

DE LA RĂSĂRITUL LA APUSUL SOARELUI

Uitasem ce se întâmplă-n viața noastră
până a venit vestea că moartea
ne bate la ușă
c-o insistență demnă de o cauză mai bună
Dintr-odată am descoperit
că nu mai dereticasem de multă vreme prin suflet
că amânasem cu zeci de ani
să fim fericiți
Alergătura zilnică dinspre noi
spre țintele banale
care ne macină timpul
intrat în metastază
mi s-a părut atât de inutilă
încât m-am oprit să privesc soarele
Am redescoperit că viața înseamnă
să te bucuri de lucrurile simple,
că e mult mai important să te îmbraci
cu cea mai veche cămașă 
și să umbli bezmetic printre copaci, 
pe dealuri înalte, prin munții inimii, 
să zâmbești luminii și să faci avioane de hârtie
pe care să le arunci în copilărie

E un miracol 
că nu ne-am pierdut umanitatea,
deși am fost îndrumați de atâtea ori să o facem,
și că putem descoperi
că suntem copii toată viața,
chiar dacă din când în când 
ni se schimbă jucăriile

Poate, dacă învingem destinul nostru mortal,
virusul acesta care ne-a învățat 
să ne punem întrebări cu răspunsuri incluse,
o să fim copii
de la răsăritul până la apusul soarelui.

21 aprilie 2020

STRĂINUL OCROTIND COPACI..

Îmi tremură în sânge spaima rea
ca o copilă ce-a fugit de-acasă,
pe unde ești pierdută, draga mea?
sunt numai eu cu fluturii la masă

Peste-o secundă-n care ai să taci
o să rescriu pe suflet vechi poeme,
eu sunt străinul ocrotind copaci,
nu mă cunoști, deci, încă, nu te teme!

Dacă ți-e dor de îngerul din carte
pe care l-ai ucis premeditat,
îl vei vedea, desigur, după moarte,
s-a spart oglinda-n care te-ai uitat

Se poate să îți fie dor fără motiv,
să-ți bată inima semnale de alarmă,
să nu te temi, e-același laitmotiv
ce îngerii luminii îi dezarmă

Și s-ar putea, când plouă mult afară
cu flori de tei, lipsite de stamine,
întreaga existență să te doară
și să îți fie, totuși, dor de mine...

21 aprilie 2020

MI-E INIMA O EXPOZIȚIE FUTURISTĂ

Într-o altă viață am fost fluture;
ține-te bine, iubito, amintirile 
se dezbracă în Piața Centrală...
Îți desenez cu acuarelele cerului
surâsul dintre noi,
cântecul inimii umple golul din jur
O, cât de mult am iubit acele clipe
pe care le-ai îngropat în sperjur!

Să fii cuminte! Drumul către mâine
e plin de primejdii, de fiare sălbatice,
de confuzii;
mi-amintesc toate nopțile-n care
mă îngropai în iluzii

Nu mai folosește la nimic faptul 
că ești mai frumoasă
ca un gând nerostit, 
ca o umbră misterioasă
călătorind spre infinit

Toate înălțările din abis 
spre lumină 
m-au strivit 
când ai aruncat în neant
rochiile tale de hermină

O, norul acela din inimă 
cum l-aș împrăștia
să răsară soarele tău
și în inima mea!

Numai umbra ta nevăzută,
lătrată de stele
poate veni negreșit 
pe urmele mele,
să le sărute
când nisipul le umple,
sau când sufletul plouă
din cerul așezat ca o vară pe tâmple
de mâinile tale scăldate în rouă

Cum ar muri atunci 
singurătatea dintre cuvinte
și-ai putea să-nflorești 
la mine-n povești!

Cât te-am iubit! Cât te-am iubit!
strigă-n mine plusul infinit

Dansează, te rog, pentru ultima oară,
coboară din seară suspin de vioară...
Mi-e inima o expoziție futuristă
din care curg elegii
inspirate de-o dragoste tristă

Nebunii cuminți desenează închisori
cu zăbrelele lipite de nori

Frumusețea se izbește de zid
ca un glonț, ca un tren ce-a sărit
de pe linia moartă,
sufletu-n sine până la capătul lumii te poartă
N-a mai rămas nimic din apusul acela trucat,
numai sângele se mai zbate-n păcat

Alunecă pe ora ca un vifor trecând
amintirile viitoare putrezite în gând
Și-acolo ești la fel de frumoasă
ca-n ziua-n care prin mine a trecut
umbra aceea melodioasă 
folosită drept scut

Încă îmi tulburi somnul de recrut...
Vrei să tac, iubito? Bine, am tăcut...

21 aprilie 2020

Alături de Iisus

Pe Iisus l-au încuiat în biserici,
femeile mironosițe plâng în case, 
omenirea-i condusă de demoni isterici,
curge otrava ca un șarpe prin oase

De boli inventate se cutremură lumea,
libertatea devine pretext de-nchisoare,
în suflet se cască flămândă genunea 
și se amână viața viitoare

Înflorește în sine sporadic atomul, 
din credință a rămas numai șpanul,
ne întrebăm disperați: ce e omul?
ne ducem în cârcă plângând bolovanul

Ne sperie moartea ce curge grăbit
din tuburi catodice sparte,
ne-amintim ce-a rămas de iubit,
de ce-am vrea să fim vii mai departe

Bat clopotele-n dezacorduri triste,
credința creștină s-a mutat în muzee,
omul se teme să mai existe
sugrumat de psihoza ascunsă-n corneie

Inima s-a-nchis cu-n lacăt de ceară
până când soarele s-o întoarce înapoi
curg nopțile prin iarbă amară
ce crește ca o cocă în noi

Dumnezeu e în jur, nu se teme de viruși,
niciun lacăt nu-l poate opri
să-nflorească-n buchetul de iriși,
pe Fiul Său să-l putem însoți

pe Drumul Golgotei ce încă-l așteaptă
să-l strângă în cuie ruginite de fier;
de Paște lumina ne-îndreaptă
pe calea săvârșită în cer

Să privim curajoși către Cruce
când Iisus paharul și-l bea,
cel ce-alăturea i se duce,
chiar și mort, mâine-n zori va-nvia...

18 aprilie 2020

PRIVIRI

Nu am privire periferică,
sunt un biet muritor, nu un zeu,
mă uit în ochii tăi, nu-mi ascund
temerile de leu

Tu ai privirea ușoară,
ești mai presus de înțelegerea mea,
îmi ocolești albastrul ochilor,
ascunzi întotdeauna ceva

O să ajungem până la urmă
piese dezasamblate de muzeu,
că tu n-ai știut să rămâi
în sufletul meu...

27 august 2005/16 aprilie 2020

COPERTĂ DE INIMĂ TRISTĂ

Sunt liber ca pasărea cerului,
am scris cuvinte care există,
degeaba mă strigi pe alt nume,
sunt o copertă de inimă tristă

Ar fi o jignire pentru limba română
să primesc o sentință cu suspendare,
când privesc în oglinzile sparte
sângele cerșește îndurare

Țipă mierla desculță prin rouă,
caii liberi visează concursuri de trap,
noroaie plumburii îmi strâng genunchii
și-n golul din jur nu încap

Ecoul mă-ntreabă de mai cred în minuni,
cărările fug în direcții opuse,
din pianul inimii, dezacordat,
curg lașitățile noastre, Iisuse

Strungarii cuvintelor mă blesteamă,
sunt timid și de spaimă n-aud,
emigrez dinspre mine spre tine,
Polul Nord sărutând Polul Sud

Am redus planeta la minim,
din volum au rămas cinci poeme,
se-aude acum numai cucul
repetând ce-am cântat mai devreme

Mă uit la-ntâmplările stinse,
ca un om de zăpadă mă mir,
vino, iubito, să vezi
cum ninge și-n acest cimitir!...

26 august 2005/6 aprilie 2020

ÎNSINGURARE

Privesc amurgul prin perdea,
norii împrumută soarelui umbra deasă,
dispar amintirile, draga mea,
n-o să mai fii niciodată la fel de frumoasă

Îngerii noștri din suflet dispar,
tribut plătit efemerului,
mi-e gustul de tine amar
când pun virgule cerului

Aripile mi-atârnă lângă sicriu,
frunzele nu le-aud cum se cară,
să te chem la priveghi e târziu,
neuitata mea domnișoară

E târziu să-ți mai spun noapte bună,
în savană mor ultimii lei,
dulcea mea cu privirea de humă,
sunt ultimul vânător de idei

Va trece peste mine trenul,
nicăieri nu-i prevăzută vreo haltă,
în inimă se-ncuie refrenul,
bilet compostat pentru lumea cealaltă

Zadarnice-s chemările de îngeri,
cărăm în minte valuri de noroi,
de n-am fost în iluzii sinceri
nu ne putem întoarce înapoi

Privesc himerele prin perdea,
norii împrumută inimii umbra deasă,
dispar amintirile, draga mea,
numai tu rămâi la fel de frumoasă...

16 iulie 2005/16 aprilie 2020

Amurgul mă privește sprijinit pe suflet

Amurgul mă privește sprijinit pe suflet,
păsări de pradă prin iris zboară,
din înserări făptura ta coboară
să-mi fii refrenul ultimului cântec

Nădejdi zdrobite înmuguresc sub piatră
un nufăr înflorește în nămol, 
din sânge curg iluzii de carmol 
și n-aud viitorul cum mă latră

Plutesc pe nori de fum înșelători,
prin trup îmi trec corăbiile ninse,
se frâng îmbrățișate mâini întinse
și ne iubim de două mii de ori

Până la capăt ne sufocă spaima
de-a fi perechea ultimă, absolută,
adolescența soarbe paharul de cucută
și din cuierul putred zadarnic strigă haina

Amurgul mă privește sprjinit pe suflet,
din amintiri tăcerea pe scări de fum coboară,
pe unde ești, frumoasă și tristă domnișoară,
să-mi fi refrenul magic al ultimului cântec?...

15-16 aprilie 2020