Jur pe roșu, galben și albastru că nu-mi plac sporturile violente, deși pe vremea când jucam fotbal, în pauzele publicitare, alergam mai mult după arbitri decât după minge, cu intenția de-ai mai întreba ce mai e pe acasă pe la ei, dacă mamele lor sunt bine-sănătoase și alte drăgălășenii de care cu atâta bucurie mi-aduc aminte că mă podidesc lacrimile de crocodil...Dar să nu ne lăsăm pradă amintirilor că ar semăna cu un autodenunț și să revenim la convingerea că bătaia nu-i sport, ci o golăneală pe bani. Mai ales la americani, unde boxul a stârnit dintotdeauna patimi incompatibile cu puterea de înțelegere a unui om cât de cât normal, care a absolvit, ''magna cum laude'', școala de corecție a vieții.
Păi dacă te uiți cu un ochi critic, neafectat de orbul găinilor, la spectacolul mediatic dinaintea, din timpul și de după marile meciuri, nu poți să nu constați că America e țara (vorba vine) tuturor înșelăciunilor.
Ultima cioacă trasă mapamondului a fost ''meciul secolelor'' dintre Mayweather și Pacquiao. Înainte de primul gong credeai că al treilea război mondial e pe drum, mai bea o bere și vine să-și deșerte amarul. Noi, ăștia crescuți cu poveștile lui Pietre Inspirescu ,ne așteptam la o confruntare între doi zmei. Se vor bate în buzdugane, în ciocane, se vor lua de mâner ridicându-se de cel puțin doi stânjeni deasupra solului și se vor îngropa de vii până la genunchi pentru ca-n final unul să-i taie capul celuilalt, sau cel puțin să i-l turtească un pic. Când colo, ce să vezi?! Doi trișori s-au alergat o veșnicie prin ring așa cum stabiliseră promotorii marelui ''măcel''.S-au hârjonit un pic, dar nu cine știe ce, să nu-și șifoneze muianul pentru perioada de după confruntare în care , de voie, de nevoie, vor trebui să-și consume mălaiul. Adică orgasmul financiar, ca să înțeleagă și lacto-vegetarienii. Că box n-a prea fost, dar parale...fără număr. Sincer să fiu, mai mulți pumni se dădeau în meciurile copilăriei când le explicam tovarășilor de joacă de ce Dinamo e mai bună decât Steaua și că urmează să ia și ea Cupa Campionilor. Ei erau de altă părere.O părere greșită, de altfel...
N-a fost un meci, ci o minciună pe bani mulți.Protagoniștii au fost mulțumiți, afacerea a generat încasări de peste 400 de milioane de dolari, record absolut pentru un eveniment sportiv atât de scurt.
Dar, așa cum vă spuneam cu duioșie mai la deal, nu-mi plac sporturile violente.Țin minte că pe vremea când eram mai mic, să tot fi avut vreo 28-29 de ani, am privit primul spectacol de wrestling.Evident că la televizor și că dintr-un regretabil blocaj al telecomenzii. Când am văzut cum îi căra pumni un mutant altui mutant, am băgat capul în plapumă de frică, de unde-l scoteam la intervale neregulate să mai iau aer și să văd, cu coada ochiului, dacă mai e vreunul în viață sau e cazul să aprind candela ca să aibă lumină pe lumea ailaltă. Și, sincer să fiu, mi-era și teamă să nu sară ăla din televizor și să mă ia la poceală, că era păcat de mine, pe vremea aia eram un băiat frumos. Și dacă, luat de val, îmi demonta ăla căpățâna , o feșteleam pentru totdeauna că asta-i singura mea umbrelă.
Așa că până m-am prins eu că wrestlingul e o vrăjeală ca și boxul, a mai trecut ceva timp. Și-a trebuit să mai văd niște meciuri de-ale lui Lucian Bute ca să înțeleg cum stă treaba cu galele astea pugilistice. Când s-a prins și DNA-ul, deja era prea târziu...
10 mai 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu