Toți mă mint ca și cum n-aș fi
decât iluzie ambalată în vânt
renunț definitiv la cuvânt
renunț la dreptul de-a iubi
Renunț la păsările călătoare
ce veneau și plecau din inima mea
abandonez călătoria întâmplătoare
din ceașca răsturnată de cafea
Mi se pare că-s o țintă pe aici
pentru demoni cu trecutul în spate
ce mă fixează-n fiecare noapte
cu ochii lor perfizi de licurici
Și pentru că eram trist ca un nai
în care vântul suflă postum
și-mi mirosea orizontul a scrum
te-am invitat în inimă să-mi stai
Dar până și himera minte
de teama absolutului invers
sunt o cometă inutilă-n univers
răpus de demonii de dinainte
Și dacă n-ar fi între noi minuni
amfore grecești cu toartele sparte
am merge pe râu mai departe
ca niște evadați de la nebuni
Dar numai eu am sfidat existența
defilând cu sufletu-n palme pe străzi
mă caută-n timp aceiași irozi
testându-mi pe cord rezistența
Că nu ai avut curaj să visezi
până la capătul lumii ființa
iubirea îneacă în sine știința
planeta aceasta e-un biet titirez
ce se învârte odată cu dorul
de evadare-n absolut
fluieră-n mine o mierlă de lut
și se îneacă în sânge vaporul
ce m-aduse până-n secundă
printre insule moarte și naufragii
au putrezit în inimă fragii
ca noaptea din nou să pătrundă
cu tot întunericul dinainte
cu toată otrava, cu toate spaimele,
mi-au intrat în trup hainele
de când toată lumea mă minte
Așa că renunț definitiv la zăpadă,
la grâul între noi încolțit,
la tot ce-ar fi fost de iubit,
la cerul ce cade în sânge grămadă
Și nu mai știu de aici să mă scol
și nu mai pot și nu mai vreau
la fereastra timpului să tot stau
ca demonul-înger cu sufletul gol
Și n-ai să mai poți să m-alinți
o să lipsesc la propria înmormântare
corabia mea rătăcește pe mare
purtată în pântec de-un soare cu dinți
25 decembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu