FRICILE

Mi-e teamă de fericire

niciodată n-am știut ce este exact

vedeam copaci râzând pe stradă

cu lumânări în mână

și cai sălbatici înhățați de asfalt

Niște boschetari jucau barbut

și râdeau de se prăpădeau

vagoanele trenului personal

ce se târa spre Sascut 

cărând oameni de lut

Se înjurau non stop de mamă

și de sfinți

ba unul cu capul cât o baniță

scuipa semințe printre dinți

de floare de dovleac

 ungurești

rămase zălog pe canapea

din timpul meciului de fotbal

de la București

când s-a dat unul în stambă

de-a trebuit un dulap de la BGS

să-i dea peste muian o labă

de-au răsunat pereții minții

și-n fundul curții

îl plâng și-acum părinții

Vai vai de băiatul nostru

ce frumos era

și-a luat-o-n freză

ca prostul

Totuși

în cinstea întoarcerii cu răni adânci acasă

i-au aruncat pe grătar niște mici

din pulpă de umbră de iepure

și gușă de arici

Continuați voi evocarea

că mă strigă perversă înserarea

și mi-e frică de ea

Sunt laș

n-am curaj

să merg cu lumânări

aprinse

pe străzile perfidului oraș

Și da

mi-e teamă de fericire

nici măcar nu știam ce este

până n-am văzut-o-n privirea ta depravată

cum se legăna cu uimire

spânzurată

cu nodul de la cravată

5 noiembrie 2014