Aveam șase ani și omida nesfârșită de metal
care mă înghițise
mă ducea în necunoscut
Se săturase să vadă lumea în locul meu
M-am ghemuit în fața geamului
și prin fereastra ochilor trecea lumea cealaltă
M-am mirat de atâta pustietate
când din pântecele câmpiei
undeva
la marginea privirilor mele
am deslușit silueta unui cocor
Era atât de departe că îl vedeam negru
după care
cocorii negri au început să zboare
prin viața mea
Unii se mai rotesc și acum
A doua călătorie
cu trenul personal de Constanța
a început la miezul nopții
la ora 2,42
Mă fascinau luminile satelor de câmpie
îmi scoteau ochii hulpavi
Mă întrebam încontinuu :
oare ce se ascunde înăuntru ,
ce-or face oamenii ăia în cuștile nopții ?
Știu că mă hlizesc la ei printre gratii ?
Au habar că mă duc să văd marea ?
Bunica mi-a zis să dorm
dar eu niciodată
n-am ascultat decât de mine însumi
și oricum n-am fost învățat să închid ochii
Ea știa și m-a lăsat să fiu liber
să-l bat la șah pe frate-miu
Dar în zori ne-a dat deșteptarea
să vedem marea
Frate-miu
n-a vrut să vadă marea
și atunci bunica i-a dat o palmă
de stă și acum
cu ochii lipiți de geamul vagonului
A treia călătorie îmi amintește de peronul
unei gări de provincie
pe care ea mă aștepta să mă întorc
de la Spitalul de Nebuni
unde fusesem într-un schimb de experiență
Și au mai fost niște călătorii cu trenul
care mă bântuie încă
pentru că nu le-am făcut niciodată
deși dintre liniile de cale ferată
îmi trimitea scrisori
fata din câmpul cu maci
iar
de pe smartphone
o lună din coală cerată
29 noiembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu