Am stat un veac la poarta ta
tot așteptând s-apar-o cale,
să vină să-mi arate cineva
pașii pierduți din viața dumitale
Nu s-a aprins în noapte nicio lampă,
niciun surâs n-a coborât din stea,
o lună transparentă ca o vampă
abia de se ținea de viața mea
Copacii coborâți din mine însumi
se clătinau de atâta tragedie,
cădeau doar frunze amare-n plânsu-mi
și doar tristețe-n loc de poezie
Într-un târziu înfrigurat și rece
mi-am scos din piept chitara și-am pornit
pe unde numai Dumnezeu mai trece,
ducându-se spre minus infinit
Și-am încuiat durerea cu un lacăt
mai greu decât un munte de bazalt,
să n-o mai pot lua vreodată de la capăt,
să nu mai fiu vreodată celălalt
5 octombrie 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu