Plouă rece ca o viață dusă din obligație
oasele înoată derivate în sânge
niciun semn de rămas bun, nicio vibrație
septembrie, la fereastra inimii, plânge
Norii din minte s-au împrăștiat pe cer
și cerul i-a primit cu brațele deschise
suntem două frunze sfărâmate de ger
în spatele ușilor de la suflet, închise
Curge galbenul plopilor înalți pe alee
ca-ntr-un cimitir tapetat cu oglinzi
se ascund deznădejdi și plecări din idee
și nu poți căderea-n retină s-o prinzi
Mai bine-ar veni somnul să plouă copacii
cu mâinile întinse spre ziua de-apoi
s-ar vinde la târgul de frunze, săracii
deformați de tristețea adâncă din noi
N-ai mai uitat tăcerile aprinse
pe holul intrării într-o comă mai bună
ne calcă-n picioare frunzele ninse
și-o stea căzătoare sângerează comună
La fereastra inimii, septembrie plânge
și doare năprasnic lumina nearsă
oasele scurse se îneacă în sânge
și ploaia din mine prin tine se varsă
Și trece pe acolo o corabie smulsă
din furtunile lumii de-un dor absolut
și foaia de drum, jumătate parcursă
semnată-i de-un înger cu aripi de lut
10 septembrie 2015
joi, 10 septembrie 2015
ȘTIRILE DE LA ORA CINCI (LXII)
Așezat comod pe locul mortului, Constantin Șerban (1654-1658), zis Cârnu, că fusese însemnat la bornău de Matei Basarab care-l bănuia, nu fără temei, de gânduri de mărire, a început bine, prin scutiri de dări și alte măsuri populiste menite să-l ridice brusc în ochii contemporanilor. E adevărat că l-a ajutat mult și dezastruoasa moștenire a lui Matei care lăsase visteria destul de sexy, în sensul că era atractivă, nu că era goală, după cum lesne ar înțelege obsedații sexual. Ceea ce nu se întâmpla nici atunci decât ca excepție de la regulă pentru că, în general și în civil, cei plecați de la putere târau după ei carele cu galbeni și alte odoare de preț, că d-aia se sacrificaseră pentru popor pe altarul jafului domnesc. Când, însă, vrea să aprofundeze reformele și să-i desființeze pe seimenii sârbi, că erau niște energofagi ce nu s-a văzut pe mapamondul lumii, o zbârcește rău de tot fiindcă dărăbanii, tot bugetari, tot tupeiști, se aliază cu ei și încep să jefuiască țara de aveai impresia că s-a întors la putere alianța pedele-pesede-penele. Era un balamuc general de-și luau grupa sanguină vecin la vecin, fiu la naș, amant la amant(ă). Cu ajutor turcesc, moldovenesc și transilvan îi pune la respect pe bugetarii înarmați până-n dinți cu ura de clasă. Ba, mai mult, favoritul lor, Hrizea, după un scurt periplu de încărcare a bateriilor prin Transilvania, este prins cu mâța-n sac și spânzurat un pic de o roată la care se zgâiau cu privirile fixe de admirație exact 300 de seimeni tremurând de nerăbdare în așteptarea propriilor execuții.
Dar ca tacâmul să fie complet, se umflă borșul și-n călărași, dar și ăștia au aceeași soartă, la Călugăren,i ceea ce face ca armata Țării Românești, pe care se bazase prestigiul lui Matei, să fie lichidată conform standardelor NATO.
Pentru că n-a avut de lucru și l-a ajutat pe Rakoczy împotriva polonilor este mazilit în 1658, iar până va înghiți gutuia, în 1685, va mai ocupa de două ori, în niște weekend-uri, tronul Moldovei.
La putere ajunge un fel de Despot Vodă care era fan Mihai Viteazul și din această pricină își va lua numele de Mihail Radu, fiind mai cunoscut sub cognomenul de Mihnea al III-lea (1658-1659), după numele fostului domnitor al cărui fiu pretindea că e. Bagabontul ăsta practicase la viața lui toate meseriile din lume, inclusiv cămătăria, dar se pare că era și destul de cult la cap. Nu vă mai zic că le parlea în vreo șase limbi, bașca limbajul corpului. Ce s-o mai lungim, tipul promitea mult, numai că nu era prea realist. Reorganizează oștirea, eliberează contra-cost satele de rumâni, ca să facă rost de mangoți, și, asemeni idolului său, îi taie pe creditorii turci și cucerește cetățile turcești de la Dunăre, cu excepția Hârșovei, conform înțelegerii secrete cu Rakoczy. Bineînțeles că în preludiu executase și el vreo treizeci de boieri după modelul patentat de Lăpușneanu, ca să știe ăia că istoria se poate repeta oricând dacă nu-ți vezi de păstorit, albinărit, vinărit și curvăsărit pe la întinsele moșii. După cum vedeți domnitorul ăsta învățase ceva din istorie, însă nu esențialul. Cum turcilor nu prea le plăceau bancurile seci, este nevoit să se retragă în Transilvania unde Constantin Șerban îl invită mieros la un grătar. Și, să vezi ghinion, moare otrăvit. Cârcotașii zic că de fapt a băgat în el ca spartu și l-a lovit damblaua. Cum o fi fost cum n-o fi fost cert este că a fost ultimul chef de chef pentru individul care-l reînhumase pe Matei Basarab la Arnota și desăvârșise Mitropolia din București, că se pricepea la subtilități istorice.
Vine la cașcaval Gheorghe Ghica (1659-1660), pe fondul unui jaf generalizat de trei zile al tătarilor și turcilor, care nu scapă fericita ocazie de a dărâma și cetatea Târgoviștei mutând reședința domnească definitiv la București.
În 1660 vine în vizită de recucerire Constantin Șerban care-l învinge temporar, suficient cât să-și recupereze averea personală de la moșia Dobrești, de pe fundul lacului, unde o avea pusă la rece în niște butoaie smolite ca să nu se prindă peștișorul de aur ce-i înăuntru și să iasă la suprafață cu vreun giuvaer în coadă.
Turcii îi cer un haraci suplimentar de 30 de pungi de galbeni pe care se zice că nu l-a putut plăti, deși eu nu cred, și este înlocuit cu fi-su, Grigore Ghica al III-lea (1660-1664), care cică ar fi făcut serioase eforturi să-l trimită pe ta-su după țigări. De, conflictul dintre generații de dilimandroși...
Ăsta vine la pachet cu o foamete cumplită, ce a durat aproape trei ani, generată de obișnuita secetă combinată cu fireasca ciumă, peste care tronau pretențiile turcești. Pe acest fond de leșin valah se conturează două găști de boieri nărăviți în rele, ambele de sorginte grecească, ale Cantacuzinilor și Bălenilor, care nu se vor da la o parte de la nicio crimă ca să pună laba pe putere în următoarele două decenii și ca să-l lase și pe Măruță fără rating.
Din ordinul lui este sugrumat, în biserică, legat de un stâlp, postelnicul Constantin Cantacuzino, fiul acestuia, Șerban, este însemnat la trompă ca să nu mai râvnească domnia, iar familia primește o sancțiune golănească de 24.000 de taleri. Aceasta-i intriga unui lung șir de crime care-i vor ține pe valahi lipiți cu super-glue de plasmele de neam prost care cotropiseră pur și simplu sufrageriile conacelor și living-room-urile bordeielor lipite cu balegă și nisip. Bine, eu cred că le și plăcea, altfel ar fi intrat în insolvență instituția domniei prostiei. Forțat de împrejurări pleacă la nemți unde rade o halbă cu bere, trece pe la italieni să le încerce pizza, și sfârșește această primă parte a aventurilor galante la Stambul unde se-nvârtește, numai el știe cum, de-un nou firman de domnie (în 1671) pe care-l va accesa din 1672.
Între timp ajunge mare barosan Radu Leon (1664-1669), fiul lui Leon Vodă. Cu diplomație, recunoaște nevinovăția postelnicului Cantacuzino acuzându-l de rea-credință pe Stroe Leurdeanu, capul mafiei Bălenilor, însă fără a-l pedepsi vreodată. După reconfirmarea domniei, la trei ani, după cum stabiliseră turcii ca să mai facă rost de niște bani nemunciți, se pune cu birurile pe țară, sfătuit de sfetnicii lacomi, ceea ce va duce la o nouă revoltă antigrecească, asemănătoare celei din 1631, urmată de inevitabila mazilire, în 1669, și de moartea suspectă, în anul următor.
Boierii îl impun pe Antonie din Popești (1669-1672) în timpul căruia Cantacuzinii stăpâneau țara. Adversarul lor principal, Stroe Leurdeanu, este condamnat la moarte, dar cu șoșele, cu momele, reușește s-o înduplece pe Elena, văduva postelnicului, care-l iartă după ce primește și o despăgubire de 13 pungi de galbeni, că femeile valahe au fost sensibile la mălai dintotdeauna. Totuși, adversarii săi nu puteau scăpa ocazia istorică de a-l umili la maxim așa că-l plimbă în căruță, îmbrăcat cheijuăl, numai în anteriu și-n nădragi, prin maleficul București, până la mănăstirea de taici de la Snagov unde-l călugăresc cu forța. Bineînțeles că, pătruns până-n străfundurile ființei de învățătura creștină, o rade cu prima ocazie spre Ardeal, jurându-și că se va întoarce într-o zi și le-o va da la muian Cantacuzinilor.
Antonie nu era decât o marionetă a acestora care nu-i dădeau nici măcar parale suficiente pentru a-și potoli foamea și, mai ales, setea. Așa că mazilirea din 1672 a fost ca o binecuvântare deși glanda puterii pulsa destul de plăcut și-n trupul acestui manelist bătrân. Singurul lucru mai acătării rămas de la el a fost fiica sa Marica, viitoarea doamnă a lui Constantin Brâncoveanu.
Se întoarce la butoiul cu miere Grigore Ghica (1672-1673), omul Bălenilor, care-și trimite adversarii la ocnă și care-i însoțește pe turci în expedițiile din 1672 (cucerirea Podoliei, ceea ce a însemnat maxima întindere teritorială a Imperiului Otoman), și din 1673, împotriva polonilor. Moare otrăvit de Cantacuzini și-i urmează Gheorghe Duca (1673-1678), transferat din Moldova ca să echilibreze balanța puterii în Țara Românească. Îi recheamă pe Băleni din pribegie și pune stavilă ambițiilor Cantacuzinilor, pentru că era evident că Șerban vroia tronul pentru el. Motiv pentru care este la un pas de execuție în decembrie 1675, dar este scăpat la insistențele Doamnei Anastasia, prietena lui căreia-i plăceau orgasmele ceva de speriat. În 1678 este strămutat în Moldova fiind înlocuit tocmai de cordaciul neveste-sii, Șerban Cantacuzino (1678-1688). Ăsta era un tip înalt, cu o voce impunătoare, violent până la cruzime, îngâmfat de nu se poate, ambițios până la uitarea de sine. În mod paradoxal iubea cultura, sau se prefăcea, cert este că a încurajat-o cât a putut (a inițiat tipărirea ”Bibliei de la București”, în 1688, finalizată în timpul lui Constantin Brâncoveanu, a înființat școli, a produs tipărituri) și era un abil diplomat.
După primii doi ani în care își consolidează domnia, începe să se răzbune crunt. Îl ucide pe serdarul Drosu, care-l arestase în 1675 din ordinul lui Duca, dar și pe copiii acestuia. Pe băiat îl coboară legat într-o ocnă părăsită lăsându-l să se chinuie acolo, iar pe fată o învață Kama Sutra seimenii care, în final, ca s-o scape de celelalte plăceri ale vieții, o ucid.
Cea mai ilustră victimă a fost Hristea Popescu, tatăl cronicarului Radu Popescu, pe care, după ce-l acuză pe nedrept că și-a însușit bani din visteria țării, deposedându-l prin acest tertip de avere, îl torturează, îl otrăvește fără succes și, în final, ca să fie tacâmul complet, îl mai trage și-n țeapă. Bineînțeles că i-a mai omorât și pe alții după rețete inventate de el dar asta numai după ce le-a cotârcit și nevestele ca să plece ăia împăcați pe lumea ailaltă. Toate faptele alea nemaivăzute este peste putință a le povesti pentru că n-ați înțelege. Poate doar pe vremea lui Băsescu să se mai fi întâmplat așa ceva.
Păcatele părinților pică asupra copiilor și, după ce aproape că își extermină adversarii, în 1688, își căsătorește simbolic o fiică, Smaranda, cu Grigore Băleanu, dar tânăra domniță moare la patru luni de la ciudatul eveniment.
Fiscalitatea excesivă face ca țara să fie deșartă de oameni, fiecare fugind care încotro. Oricum trei sferturi din venituri le luau, într-un fel sau altul, turcii, iar restul și le însușeau Cantacuzinii.
Șerban s-a mai scos în fața posterității cu jocul dublu făcut la asediul Vienei (1683) când, aflat în tabăra turcească, comunica în secret cu creștinii. Înfrângerea otomanilor a dus la sugrumarea vizirului Kara Mustafa din ordinul sultanului. În continuare îi duce cu vorba pe austrieci pentru încheierea unei alianțe, care părea firească la un moment dat, ceea ce-i face p-ăia să intre cu Muntenia jefuind ca la carte tot ce le-a ieșit în cale. Că la chestii d-astea creștinii erau mai musulmani decât musulmanii. Ca și acum.
Forțat de împrejurări să se situeze pe față de partea imperialilor, trimite o delegație numeroasă condusă de fratele său, Iordache, să semneze așa zisul tratat. Însă nu mai apucă să vadă hârtia parafată că frații săi milostivi, Constantin și Mihai, îl otrăvesc considerând că la cât a trăit (54 de ani) și la cât a tras pe cosor este suficient. N-ar fi fost străin de evenimente nici Constantin Brâncoveanu, deși ăia care l-au trecut obligat-forțat în rândul sfinților, fiindcă în loc s-o ia spre Transilvania a cârmit-o spre Stambul, contestă cu o ardoare habotnică, evidența istorică.
Șerban a avut pe post de neveste ocazionale două Marii, ca să nu se încurce în substantive proprii. Cu cea de-a doua, care a ctitorit ”Biserica Doamnei” din București, a procreat-o și pe Cassandra, căsătorită din 1699, cu Dimitrie Cantemir, care a fost primul extraterestru coborât printre moldoveni.
PROMOUȘĂN
V-ați săturat de otravă, violuri, crime și comploturi? Nu? Bănuiam eu. E bine, că data viitoare ne întoarcem în Moldova să vedem cine pe cine a mai omorât, violat, plictisit, ori toate trei, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Ce, voi credeați că ”Știrile de la ora 5” le-a inventat PRO TV? Măi, copii, tare sunteți naivi, bunghiți-vă acilea și învățați până nu e prea târziu...
Dar ca tacâmul să fie complet, se umflă borșul și-n călărași, dar și ăștia au aceeași soartă, la Călugăren,i ceea ce face ca armata Țării Românești, pe care se bazase prestigiul lui Matei, să fie lichidată conform standardelor NATO.
Pentru că n-a avut de lucru și l-a ajutat pe Rakoczy împotriva polonilor este mazilit în 1658, iar până va înghiți gutuia, în 1685, va mai ocupa de două ori, în niște weekend-uri, tronul Moldovei.
La putere ajunge un fel de Despot Vodă care era fan Mihai Viteazul și din această pricină își va lua numele de Mihail Radu, fiind mai cunoscut sub cognomenul de Mihnea al III-lea (1658-1659), după numele fostului domnitor al cărui fiu pretindea că e. Bagabontul ăsta practicase la viața lui toate meseriile din lume, inclusiv cămătăria, dar se pare că era și destul de cult la cap. Nu vă mai zic că le parlea în vreo șase limbi, bașca limbajul corpului. Ce s-o mai lungim, tipul promitea mult, numai că nu era prea realist. Reorganizează oștirea, eliberează contra-cost satele de rumâni, ca să facă rost de mangoți, și, asemeni idolului său, îi taie pe creditorii turci și cucerește cetățile turcești de la Dunăre, cu excepția Hârșovei, conform înțelegerii secrete cu Rakoczy. Bineînțeles că în preludiu executase și el vreo treizeci de boieri după modelul patentat de Lăpușneanu, ca să știe ăia că istoria se poate repeta oricând dacă nu-ți vezi de păstorit, albinărit, vinărit și curvăsărit pe la întinsele moșii. După cum vedeți domnitorul ăsta învățase ceva din istorie, însă nu esențialul. Cum turcilor nu prea le plăceau bancurile seci, este nevoit să se retragă în Transilvania unde Constantin Șerban îl invită mieros la un grătar. Și, să vezi ghinion, moare otrăvit. Cârcotașii zic că de fapt a băgat în el ca spartu și l-a lovit damblaua. Cum o fi fost cum n-o fi fost cert este că a fost ultimul chef de chef pentru individul care-l reînhumase pe Matei Basarab la Arnota și desăvârșise Mitropolia din București, că se pricepea la subtilități istorice.
Vine la cașcaval Gheorghe Ghica (1659-1660), pe fondul unui jaf generalizat de trei zile al tătarilor și turcilor, care nu scapă fericita ocazie de a dărâma și cetatea Târgoviștei mutând reședința domnească definitiv la București.
În 1660 vine în vizită de recucerire Constantin Șerban care-l învinge temporar, suficient cât să-și recupereze averea personală de la moșia Dobrești, de pe fundul lacului, unde o avea pusă la rece în niște butoaie smolite ca să nu se prindă peștișorul de aur ce-i înăuntru și să iasă la suprafață cu vreun giuvaer în coadă.
Turcii îi cer un haraci suplimentar de 30 de pungi de galbeni pe care se zice că nu l-a putut plăti, deși eu nu cred, și este înlocuit cu fi-su, Grigore Ghica al III-lea (1660-1664), care cică ar fi făcut serioase eforturi să-l trimită pe ta-su după țigări. De, conflictul dintre generații de dilimandroși...
Ăsta vine la pachet cu o foamete cumplită, ce a durat aproape trei ani, generată de obișnuita secetă combinată cu fireasca ciumă, peste care tronau pretențiile turcești. Pe acest fond de leșin valah se conturează două găști de boieri nărăviți în rele, ambele de sorginte grecească, ale Cantacuzinilor și Bălenilor, care nu se vor da la o parte de la nicio crimă ca să pună laba pe putere în următoarele două decenii și ca să-l lase și pe Măruță fără rating.
Din ordinul lui este sugrumat, în biserică, legat de un stâlp, postelnicul Constantin Cantacuzino, fiul acestuia, Șerban, este însemnat la trompă ca să nu mai râvnească domnia, iar familia primește o sancțiune golănească de 24.000 de taleri. Aceasta-i intriga unui lung șir de crime care-i vor ține pe valahi lipiți cu super-glue de plasmele de neam prost care cotropiseră pur și simplu sufrageriile conacelor și living-room-urile bordeielor lipite cu balegă și nisip. Bine, eu cred că le și plăcea, altfel ar fi intrat în insolvență instituția domniei prostiei. Forțat de împrejurări pleacă la nemți unde rade o halbă cu bere, trece pe la italieni să le încerce pizza, și sfârșește această primă parte a aventurilor galante la Stambul unde se-nvârtește, numai el știe cum, de-un nou firman de domnie (în 1671) pe care-l va accesa din 1672.
Între timp ajunge mare barosan Radu Leon (1664-1669), fiul lui Leon Vodă. Cu diplomație, recunoaște nevinovăția postelnicului Cantacuzino acuzându-l de rea-credință pe Stroe Leurdeanu, capul mafiei Bălenilor, însă fără a-l pedepsi vreodată. După reconfirmarea domniei, la trei ani, după cum stabiliseră turcii ca să mai facă rost de niște bani nemunciți, se pune cu birurile pe țară, sfătuit de sfetnicii lacomi, ceea ce va duce la o nouă revoltă antigrecească, asemănătoare celei din 1631, urmată de inevitabila mazilire, în 1669, și de moartea suspectă, în anul următor.
Boierii îl impun pe Antonie din Popești (1669-1672) în timpul căruia Cantacuzinii stăpâneau țara. Adversarul lor principal, Stroe Leurdeanu, este condamnat la moarte, dar cu șoșele, cu momele, reușește s-o înduplece pe Elena, văduva postelnicului, care-l iartă după ce primește și o despăgubire de 13 pungi de galbeni, că femeile valahe au fost sensibile la mălai dintotdeauna. Totuși, adversarii săi nu puteau scăpa ocazia istorică de a-l umili la maxim așa că-l plimbă în căruță, îmbrăcat cheijuăl, numai în anteriu și-n nădragi, prin maleficul București, până la mănăstirea de taici de la Snagov unde-l călugăresc cu forța. Bineînțeles că, pătruns până-n străfundurile ființei de învățătura creștină, o rade cu prima ocazie spre Ardeal, jurându-și că se va întoarce într-o zi și le-o va da la muian Cantacuzinilor.
Antonie nu era decât o marionetă a acestora care nu-i dădeau nici măcar parale suficiente pentru a-și potoli foamea și, mai ales, setea. Așa că mazilirea din 1672 a fost ca o binecuvântare deși glanda puterii pulsa destul de plăcut și-n trupul acestui manelist bătrân. Singurul lucru mai acătării rămas de la el a fost fiica sa Marica, viitoarea doamnă a lui Constantin Brâncoveanu.
Se întoarce la butoiul cu miere Grigore Ghica (1672-1673), omul Bălenilor, care-și trimite adversarii la ocnă și care-i însoțește pe turci în expedițiile din 1672 (cucerirea Podoliei, ceea ce a însemnat maxima întindere teritorială a Imperiului Otoman), și din 1673, împotriva polonilor. Moare otrăvit de Cantacuzini și-i urmează Gheorghe Duca (1673-1678), transferat din Moldova ca să echilibreze balanța puterii în Țara Românească. Îi recheamă pe Băleni din pribegie și pune stavilă ambițiilor Cantacuzinilor, pentru că era evident că Șerban vroia tronul pentru el. Motiv pentru care este la un pas de execuție în decembrie 1675, dar este scăpat la insistențele Doamnei Anastasia, prietena lui căreia-i plăceau orgasmele ceva de speriat. În 1678 este strămutat în Moldova fiind înlocuit tocmai de cordaciul neveste-sii, Șerban Cantacuzino (1678-1688). Ăsta era un tip înalt, cu o voce impunătoare, violent până la cruzime, îngâmfat de nu se poate, ambițios până la uitarea de sine. În mod paradoxal iubea cultura, sau se prefăcea, cert este că a încurajat-o cât a putut (a inițiat tipărirea ”Bibliei de la București”, în 1688, finalizată în timpul lui Constantin Brâncoveanu, a înființat școli, a produs tipărituri) și era un abil diplomat.
După primii doi ani în care își consolidează domnia, începe să se răzbune crunt. Îl ucide pe serdarul Drosu, care-l arestase în 1675 din ordinul lui Duca, dar și pe copiii acestuia. Pe băiat îl coboară legat într-o ocnă părăsită lăsându-l să se chinuie acolo, iar pe fată o învață Kama Sutra seimenii care, în final, ca s-o scape de celelalte plăceri ale vieții, o ucid.
Cea mai ilustră victimă a fost Hristea Popescu, tatăl cronicarului Radu Popescu, pe care, după ce-l acuză pe nedrept că și-a însușit bani din visteria țării, deposedându-l prin acest tertip de avere, îl torturează, îl otrăvește fără succes și, în final, ca să fie tacâmul complet, îl mai trage și-n țeapă. Bineînțeles că i-a mai omorât și pe alții după rețete inventate de el dar asta numai după ce le-a cotârcit și nevestele ca să plece ăia împăcați pe lumea ailaltă. Toate faptele alea nemaivăzute este peste putință a le povesti pentru că n-ați înțelege. Poate doar pe vremea lui Băsescu să se mai fi întâmplat așa ceva.
Păcatele părinților pică asupra copiilor și, după ce aproape că își extermină adversarii, în 1688, își căsătorește simbolic o fiică, Smaranda, cu Grigore Băleanu, dar tânăra domniță moare la patru luni de la ciudatul eveniment.
Fiscalitatea excesivă face ca țara să fie deșartă de oameni, fiecare fugind care încotro. Oricum trei sferturi din venituri le luau, într-un fel sau altul, turcii, iar restul și le însușeau Cantacuzinii.
Șerban s-a mai scos în fața posterității cu jocul dublu făcut la asediul Vienei (1683) când, aflat în tabăra turcească, comunica în secret cu creștinii. Înfrângerea otomanilor a dus la sugrumarea vizirului Kara Mustafa din ordinul sultanului. În continuare îi duce cu vorba pe austrieci pentru încheierea unei alianțe, care părea firească la un moment dat, ceea ce-i face p-ăia să intre cu Muntenia jefuind ca la carte tot ce le-a ieșit în cale. Că la chestii d-astea creștinii erau mai musulmani decât musulmanii. Ca și acum.
Forțat de împrejurări să se situeze pe față de partea imperialilor, trimite o delegație numeroasă condusă de fratele său, Iordache, să semneze așa zisul tratat. Însă nu mai apucă să vadă hârtia parafată că frații săi milostivi, Constantin și Mihai, îl otrăvesc considerând că la cât a trăit (54 de ani) și la cât a tras pe cosor este suficient. N-ar fi fost străin de evenimente nici Constantin Brâncoveanu, deși ăia care l-au trecut obligat-forțat în rândul sfinților, fiindcă în loc s-o ia spre Transilvania a cârmit-o spre Stambul, contestă cu o ardoare habotnică, evidența istorică.
Șerban a avut pe post de neveste ocazionale două Marii, ca să nu se încurce în substantive proprii. Cu cea de-a doua, care a ctitorit ”Biserica Doamnei” din București, a procreat-o și pe Cassandra, căsătorită din 1699, cu Dimitrie Cantemir, care a fost primul extraterestru coborât printre moldoveni.
PROMOUȘĂN
V-ați săturat de otravă, violuri, crime și comploturi? Nu? Bănuiam eu. E bine, că data viitoare ne întoarcem în Moldova să vedem cine pe cine a mai omorât, violat, plictisit, ori toate trei, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Ce, voi credeați că ”Știrile de la ora 5” le-a inventat PRO TV? Măi, copii, tare sunteți naivi, bunghiți-vă acilea și învățați până nu e prea târziu...
Elegia străzii pe care...
Am trecut pe strada aceea
Și copacii m-au întrebat în cor:
Unde este Tristețe, femeia
De care atât ne e dor?
Pe cine cauți de unul singur?
Urmele pașilor ei s-au pierdut.
Au trecut acea poartă, desigur
Dinspre viitor spre trecut
Și nimic din ce-a fost nu mai este
Viața-i un lanț ruginit de-amintiri
Ea a fugit ca un gând din poveste
E doar seminar de-amăgiri
Am trecut pe strada pe care
Copacii nu se-așteptau să mă vadă
Mă izbea în suflet o mare
De îngeri exilați în zăpadă
9 septembrie 2015
Și copacii m-au întrebat în cor:
Unde este Tristețe, femeia
De care atât ne e dor?
Pe cine cauți de unul singur?
Urmele pașilor ei s-au pierdut.
Au trecut acea poartă, desigur
Dinspre viitor spre trecut
Și nimic din ce-a fost nu mai este
Viața-i un lanț ruginit de-amintiri
Ea a fugit ca un gând din poveste
E doar seminar de-amăgiri
Am trecut pe strada pe care
Copacii nu se-așteptau să mă vadă
Mă izbea în suflet o mare
De îngeri exilați în zăpadă
9 septembrie 2015
marți, 8 septembrie 2015
DACĂ ȚI-E FRICĂ DE VASILE LUPU, NU INTRI ÎN PĂDURE (LXI)
Băi, mânca-v-aș ochii, ca să mă exprim pe latinește, că urmează un capitol cu niște domnitori mari iubitori de cultură (arză-i-ar focu, vorba Oanei Zăvoranu-Mustăcilă), tradiția falsei noastre istorii zice că moldovenii și muntenii se aveau ca frații. Adică își dădeau în cap din te miri ce, făceau focuri de tabără supermișto la care participau pe post de materie primă sate întregi, și numeroase alte distracții la care aduceau ca invitați permanenți profesioniști în violuri și tâlhării și de alte naționalități: turci, tătari, cazaci, maghiari, polonezi...Secolul al XVII-lea are atât de multe episoade de genul ăsta încât se duce de râpă teoria că noi românii, de pe o parte și de pe alta a Milcovului, am fi avut vreo fărâmă de conștiință de neam. Diferențele erau majore, aproape la fel ca acum. Ce, nu mă credeți? Analizați comparativ rezultatele de la alegeri și mai vorbim pe urmă. Parcă vă văd prin irisul privirii cum veniți să-mi cereți iertare, în genunchi, ca niște cocoșați de îndoieli...
După domnii scurte și destul de neprofesioniste, dedicate jafului aleatoriu și îmbogățirii peste noapte, ajung domni pe o perioada indecent de lungă Matei Basarab (1632-1654),în Țara Românească, și Vasile Lupu (1634-1653), în Moldova. Ambii au cotizat la greu la Biroul Electoral Central de la Stambul ca să-și așeze fundurile pe tronuri, că, la cât era de infatuat, Vasile Lupu avea două.
Matei era din familia boierească a Brâncovenilor, ”nemândru, blând, credincios, gospodar, nespăimântat și neînfrânt”, după cum îl ridică în slăvi, nu fără interes, contemporanii lui. ”Un viteaz”, zic cronicile, care a descoperit secretul fericirii domnești. Din păcate, l-a păstrat pentru el.
Tot timpul a cotizat la turci ca să-și păstreze domnia și să-și facă la mustăți adversarii, obținând sugrumarea de către Poartă a ultrabogatului și influentului greco-turc Curt Celebi, ori alungarea cu șuturi în nordul corpului omenesc a pretendentului Bogdan. Bașca, obținerea unui firman de domnie pe viață. În ciuda acestor adevăruri evidente, regele Poloniei îl numea, mai spre final, ”generalissimul Orientului”, bulgarii îl vedeau ca pe un eliberator, propunându-i alungarea turcilor și numirea ca țar, iar rezidentul german la Stambul, Rudolf Schmidt, se mira ca prostu-n târg când vinde linguri că turcii îl stimau atât de mult și-l considerau un al doilea Mihai Viteazul. Cam multă vrăjeală pentru un domn de țară care n-a fost nici prea-prea nici foarte-foarte și care avea o imaginea de mare războinic numai pentru că plătea o armată însemnată de mercenari gata de mari bătălii pe care însă nu le-a dat niciodată. E adevărat că a fost un bun gospodar, nu ca turmentatul de Băsescu, și a pus țara pe picioarele din față, dar de aici și până a-l compara cu puținele glorii militare e cale lungă, însă, după câte se pare, cultul personalității la români e o chestie mai adâncă decât putem săpa noi. Uite, nici măcar câte biserici a construit, tencuit, văruit, ori pictat nu ne e prea clar. Paul din Alep, călător contemporan lui Matei zice că 150 iar cronica țării menționează doar 20. Că or fi fost mai multe sau mai puține, Dumnezeu știe precis, cert este că exagerarea era principala metodă de lucru în prezentarea faptelor lui Matei Basarab. În ceea ce privește marile sale acțiuni militare, s-au rezumat la stadiul de planuri nepuse în practică vreodată cu Gheorghe Rakoczy I (și cu fi-su, ulterior), conducătorul Transilvaniei, supus, de asemeni, turcilor. Ba, mai mult, îi plătește acestuia un fel de tribut de 6000 de galbeni (5000 de florini, la cămătari), ca să aibă ăla de-o șaorma cu de toate și să nu uite că are un aliat de suflet, viteazul vitejilor, la sud de Carpați. Deci, colegii mei histrionici, care l-au ridicat în slăvi pe Matei ar trebui să se uite în oglindă și să-și dea două palme cu piciorul. Chiar și ăia care e morți. Ce, pe lumea ailaltă nu e oglinzi? Că Basarab n-a făcut mai mult decât niște jocuri personale cu scopul de a-și păstra tronul, nicidecum pentru a schimba nedreapta stare de lucruri din epocă.
În vremea asta ajunge mare sculă pe basculă în Moldova Vasile Lupu (1634-1653), un diliman și jumătate, care se credea împăratul împăraților. Se născuse în Bulgaria, lângă Razgrad, unde joacă alde Moți, dintr-un tată albanez și-o mamă pisicoasă și, înainte de a pune laba pe tron, a ocupat înaltele dregătorii de vistiernic (în timpul nașului său, Gaspar Graziani, care din motive de hașmangleală îl arde pe pieptul îmblănit cu fierul roșu), mare vornic, hatman și pârcălab de Suceava. Foarte ambițios și îngâmfat de nu se poate, trăia în mare fast și-i plăcea să încurajeze cultura, construind superbiserici precum ”Trei Ierarhi”, ori înființând o școală superioară, motiv pentru care a fost multă vreme hulit de moldoveni. Nu vă mai spun că în timpul lui funcționau vreo douăzeci de așa zise instituții de învățământ cu vreo două sute de învățăcei ceea ce era să stârnească o adevărată revoltă de la Suceava și până la Galați. A întins coarda într-atât încât a înființat și o tipografie, ceea ce l-ar fi putut costa viața dacă nu era bine păzit de mercenari. Se pretindea protector al bisericii răsăritene dar pe de altă parte a fost omul turcilor până-n măduva oaselor sale de pungaș bătrân, oferindu-se benevol să-i facă la portofel pe ceilalți creștini.
Setea lui de mărire era nestăvilită și din această pricină îl atacă pe Matei Basarab. Mai întâi, în 1637, dorește să-l impună pe fiul său, rahiticul Ioan, dar acțiunea lui este mai mult o abureală încheiată cu o retragere fără glorie. În 1639 vrea tronul pentru el, dobândind și firman în acest sens, lăsându-l pe fi-su în Moldova, dar o ia în barbă rău de tot. Scapă cu viață ca prin urechile acului, sărind peste un gard, la Brăila, tocmai când niște turci vroiau să-i ia grupa sanguină. Văzându-l cât e de sprinten, martorii oculari nu s-au putut abține să nu se întrebe mirați:
-Băi, frate, ăsta-i Vasile Lupu sau Usain Bolt?!
Eșecul acțiunii duce la strangularea vizirului Mahomed Tabani Buiuc, care era beneficiarul tranzacției. Luase mălaiul la greu ca să-l mazilească pe Matei și să-l numească pe Vasile. Muiuk ăsta strânsese în nici șase luni de mandat 1. 200. 000 de scuzi, o avere colosală, aproape cât lua șpagă Sorin Oprescu într-o seară mai slăbuță de sâmbătă.
Turcii îl renumesc pe Matei, scuzându-se, la mișto, că acțiunile anterioare au fost ”fără știrea și voia puternicului împărat”. Vă dați seama cât l-a costat pe Matei ca să audă scuza asta!
După ce Ioan moare la Stambul, în 1640, scandalul se aplanează, ba, mai mult, în 1645, ca semn al prieteniei veșnice, care, în general, nu dura trei zile, Vasile Lupu ctitorește biserica ”Stelea” de la Târgoviște, iar Matei Basarab pe cea de la Soveja. Care știți unde este, nu vă mai bat la cap și cu asta, d-aia au inventat pedagogii învățarea prin descoperire.
Dar lucrurile se schimbă cu viteza luminii în Moldova. În 1649, Vasile Lupu atacă, după un chef cu lăutari, cam fără rost, pe tătarii lui Cantemir bey, care se retrăgeau spre sălașurile lor venind din Polonia, cocoșați de pradă. Lupu a înfulecat tot, inclusiv robii, dar, în contrapartidă, hanul tătar, însoțit de cazacii lui Bogdan Hmielnițky, vine în anul următor și pune țara la pământ. Cazacii, un amestec de naționalități, care trăiau bine din jafuri și erau fericiți din violuri, s-au înhăitat cu tătarii, altminteri concurenți, și pentru că Ruxandra, piesa de colecție a lui Vasile Lupu, refuzase avansurile lui Timuș, fiul hatmanului, fiindcă inima ei de privighetoare bătea tic-tac, tic-tac, pentru Sigismund, fratele lui Gheorghe Rakoczy al II-lea. Prins în capcană, Lupu îi plătește lui Cantemir 130. 000 de taleri pentru deranj, iar lui Bogdan doar 10. 000, bonus promisiunea căsătoriei dintre Ruxandra și Timuș, cel care avea ”hirea de fiară”, deși semăna a om, după cum îl ponegrește cu oarecare talent, frumusețea aia de Miron Costin. Nunta fastuoasă s-a ținut la Iași iar zestrea miresei a fost de 250. 000 de galbeni, din care a cincea parte o constituiau giuvaierurile. S-a strâns, ca să înțelegeți mai bine, că nu toți cititorii știu să numere până la 250. 000, cam cât se câștigă la o nuntă de țigani mai prăpădiți.
Această înrudire i-a adus numai dușmănii lui Vasile, care și așa nu era iubit de nimeni fiind un curvar pervers (exemplu însușit și de nepoții săi), necinstind multe case boierești, punând dări prea mari, readucându-i pe greci la butoanele corupției (deși fusese în fruntea revoltei împotriva lor în 1631), și permițându-le darabanilor neplătiți cu lunile să jefuiască la greu prin țară. Așa se face că noul complot boieresc pus la cale de logofătul Gheorghe Ștefan găsește sprijin la Matei Basarab și Gheorghe Rakoczy, care îi împing o vizită dar nu-l găsesc acasă că, deși era destul de burduhănos, fuge cât îl țin picioarele la Hotin așteptând ajutor de la ginerele său. Că, deși s-a prins ce-i cu boala soției lui Gheorghe Ștefan (ăla plecase din Iași sub acest pretext) și executase trei boieri complotiști, a fost luat ca din oala de noapte. După nicio lună revine la putere și e rândul lui Gheorghe Ștefan să fugă după arbitri, în Țara Românească. Dar pe Vasile îl mănâncă deasupra tronului și, însoțit de dilimanul de Timuș, pătrunde în Țara Românească. Deși superior numeric, pierde bătălia de la Finta și din cauza unor neînțelegeri dintre dintre cazaci și moldoveni care se asistau reciproc cum îi măcelăreau mercenarii lui Matei. Domnul muntean este rănit de un glonț la o pulpă dar refuză îngrijirile medicale și își conduce cu stoicism oștirea spre victorie. Ba, mai mult, îi întoarce vizita de curtoazie și jaf, urmărindu-l prin toată Moldova. Dar, după cum poate ați observat, Lupu era foarte iute de picior și apucă, din nou, să treacă Nistru. De atâta grabă și-a uitat soția și visteria la Suceava unde, totuși, Timuș reușește să intre cu 9000 de cazaci cu gândul să o apere. Dar acesta este rănit și moare în a șasea zi. După trei luni de asediu în care ăia dinăuntru ajunseseră să mănânce piei de cai morți și rădăcini de gard, cetatea cade în mâinile lui Gheorghe Ștefan care-i ia la 11 metri pe toți.
După un periplu pe la cazaci și pe la hanul din Crimeea, ajunge prizonier de lux la Stambul până în 1660, când i se dă arest la domiciliu în propriul palat. Tocmai când se gândea să se întoarcă la domnie, în 1661, dă colțu, fiind adus la Iași și adăpostit de tentațiile lumești la doi metri sub nivelul ghioceilor.
A fost căsătorit de două ori, cu Tudosca (mama lui Ioan, a Mariei și a Ruxandrei) și, după decesul acesteia, cu Ecaterina, zisă Abramburica, o caucaziană superbeton, un fel de Pamela Aandersoanei a acelor vremuri, mamă heroină a lui Ștefăniță (domn între 1559 și 1661), Ioan și Alexandru, care însă au stins veioza destul de repede.
După ce l-a înlăturat pe Lupu, Matei a dat și el de belele că seimenii și dărăbanii, adică exact ăia care prin simpla prezență creaseră impresia falsă că și el este vreun mare viteaz, s-au răsculat cerându-i câte trei lefuri că, ziceau ei, merită după victoria nesperată de la Finta. Și-l îndemnau, cu grijă părintească, să se retragă la mănăstire că și-a trăit traiul și-a mâncat mălaiul, adică a cam expirat pe raft. Ba, mai mult, când s-a întors dintr-o vizită de la Argeș nu l-au lăsat timp de trei zile să intre în cetatea Târgoviștei până nu le-a promis achitarea restanțelor financiare. Pe perioada distracției sindicale nu i-au dat nici măcar pâine, că, ziceau ei, plini de umor sârbesc, trebuie să-și protejeze dantura. După toate astea, Matei, care era în doliu după moartea soției alături de care se jucase cele mai năstrușnice jocuri eroice timp de 40 de ani (ăsta da stoicism!), și suferea și după urma rănii de la Finta, și nici tânăr nu mai era, se îmbolnăvește și, în aprilie 1654, adoarme definitiv pe tronul său. Ceea ce este într-adevăr o performanță extrem de rară la valahi. Este pitit la biserica domnească din Târgoviște dar, în timpul lui Constantin Șerban, mormântul este vandalizat de seimeni și oasele îi sunt batjocorite. Într-un final este reînhumat la mănăstirea Arnota, una din ctitoriile sale, iar pe lespedea ce-l protejează de ultraviolete scrie, printre multe alte abureli, că n-a fost ”niciodată biruit, ci biruitor”. Acu eu nu știu ce să zic după finalul ăsta penibil. A fost sau n-a fost un mare domnitor Matei Basarab sau lungimea domniei compensează inexistența faptelor cu adevărat memorabile? Cum urmași n-a avut ca să-i cercetez cu lampa-n ochi, s-o lăsăm moartă și să creadă fiecare ce vrea că, până la urmă, vorba înțeleptului popor român, d-aia-i democrație de cumetrie.
PROMOUȘĂN
După cum ai văzut, iubite cetitorule de contoare istorice, seimenii și dărăbanii își cam făceau de cap la sfârșitul domniei lui Basarab. Nu se vor astâmpăra nici după moartea acestuia, ba dimpotrivă, vor fi și mai ai dracului. E nasolie mare, se lasă cu mult sânge, așa că nu scăpa capitolul ” Știrile de la ora 5” c-ai să regreți toată viața de apoi...
7 septembrie 2015
După domnii scurte și destul de neprofesioniste, dedicate jafului aleatoriu și îmbogățirii peste noapte, ajung domni pe o perioada indecent de lungă Matei Basarab (1632-1654),în Țara Românească, și Vasile Lupu (1634-1653), în Moldova. Ambii au cotizat la greu la Biroul Electoral Central de la Stambul ca să-și așeze fundurile pe tronuri, că, la cât era de infatuat, Vasile Lupu avea două.
Matei era din familia boierească a Brâncovenilor, ”nemândru, blând, credincios, gospodar, nespăimântat și neînfrânt”, după cum îl ridică în slăvi, nu fără interes, contemporanii lui. ”Un viteaz”, zic cronicile, care a descoperit secretul fericirii domnești. Din păcate, l-a păstrat pentru el.
Tot timpul a cotizat la turci ca să-și păstreze domnia și să-și facă la mustăți adversarii, obținând sugrumarea de către Poartă a ultrabogatului și influentului greco-turc Curt Celebi, ori alungarea cu șuturi în nordul corpului omenesc a pretendentului Bogdan. Bașca, obținerea unui firman de domnie pe viață. În ciuda acestor adevăruri evidente, regele Poloniei îl numea, mai spre final, ”generalissimul Orientului”, bulgarii îl vedeau ca pe un eliberator, propunându-i alungarea turcilor și numirea ca țar, iar rezidentul german la Stambul, Rudolf Schmidt, se mira ca prostu-n târg când vinde linguri că turcii îl stimau atât de mult și-l considerau un al doilea Mihai Viteazul. Cam multă vrăjeală pentru un domn de țară care n-a fost nici prea-prea nici foarte-foarte și care avea o imaginea de mare războinic numai pentru că plătea o armată însemnată de mercenari gata de mari bătălii pe care însă nu le-a dat niciodată. E adevărat că a fost un bun gospodar, nu ca turmentatul de Băsescu, și a pus țara pe picioarele din față, dar de aici și până a-l compara cu puținele glorii militare e cale lungă, însă, după câte se pare, cultul personalității la români e o chestie mai adâncă decât putem săpa noi. Uite, nici măcar câte biserici a construit, tencuit, văruit, ori pictat nu ne e prea clar. Paul din Alep, călător contemporan lui Matei zice că 150 iar cronica țării menționează doar 20. Că or fi fost mai multe sau mai puține, Dumnezeu știe precis, cert este că exagerarea era principala metodă de lucru în prezentarea faptelor lui Matei Basarab. În ceea ce privește marile sale acțiuni militare, s-au rezumat la stadiul de planuri nepuse în practică vreodată cu Gheorghe Rakoczy I (și cu fi-su, ulterior), conducătorul Transilvaniei, supus, de asemeni, turcilor. Ba, mai mult, îi plătește acestuia un fel de tribut de 6000 de galbeni (5000 de florini, la cămătari), ca să aibă ăla de-o șaorma cu de toate și să nu uite că are un aliat de suflet, viteazul vitejilor, la sud de Carpați. Deci, colegii mei histrionici, care l-au ridicat în slăvi pe Matei ar trebui să se uite în oglindă și să-și dea două palme cu piciorul. Chiar și ăia care e morți. Ce, pe lumea ailaltă nu e oglinzi? Că Basarab n-a făcut mai mult decât niște jocuri personale cu scopul de a-și păstra tronul, nicidecum pentru a schimba nedreapta stare de lucruri din epocă.
În vremea asta ajunge mare sculă pe basculă în Moldova Vasile Lupu (1634-1653), un diliman și jumătate, care se credea împăratul împăraților. Se născuse în Bulgaria, lângă Razgrad, unde joacă alde Moți, dintr-un tată albanez și-o mamă pisicoasă și, înainte de a pune laba pe tron, a ocupat înaltele dregătorii de vistiernic (în timpul nașului său, Gaspar Graziani, care din motive de hașmangleală îl arde pe pieptul îmblănit cu fierul roșu), mare vornic, hatman și pârcălab de Suceava. Foarte ambițios și îngâmfat de nu se poate, trăia în mare fast și-i plăcea să încurajeze cultura, construind superbiserici precum ”Trei Ierarhi”, ori înființând o școală superioară, motiv pentru care a fost multă vreme hulit de moldoveni. Nu vă mai spun că în timpul lui funcționau vreo douăzeci de așa zise instituții de învățământ cu vreo două sute de învățăcei ceea ce era să stârnească o adevărată revoltă de la Suceava și până la Galați. A întins coarda într-atât încât a înființat și o tipografie, ceea ce l-ar fi putut costa viața dacă nu era bine păzit de mercenari. Se pretindea protector al bisericii răsăritene dar pe de altă parte a fost omul turcilor până-n măduva oaselor sale de pungaș bătrân, oferindu-se benevol să-i facă la portofel pe ceilalți creștini.
Setea lui de mărire era nestăvilită și din această pricină îl atacă pe Matei Basarab. Mai întâi, în 1637, dorește să-l impună pe fiul său, rahiticul Ioan, dar acțiunea lui este mai mult o abureală încheiată cu o retragere fără glorie. În 1639 vrea tronul pentru el, dobândind și firman în acest sens, lăsându-l pe fi-su în Moldova, dar o ia în barbă rău de tot. Scapă cu viață ca prin urechile acului, sărind peste un gard, la Brăila, tocmai când niște turci vroiau să-i ia grupa sanguină. Văzându-l cât e de sprinten, martorii oculari nu s-au putut abține să nu se întrebe mirați:
-Băi, frate, ăsta-i Vasile Lupu sau Usain Bolt?!
Eșecul acțiunii duce la strangularea vizirului Mahomed Tabani Buiuc, care era beneficiarul tranzacției. Luase mălaiul la greu ca să-l mazilească pe Matei și să-l numească pe Vasile. Muiuk ăsta strânsese în nici șase luni de mandat 1. 200. 000 de scuzi, o avere colosală, aproape cât lua șpagă Sorin Oprescu într-o seară mai slăbuță de sâmbătă.
Turcii îl renumesc pe Matei, scuzându-se, la mișto, că acțiunile anterioare au fost ”fără știrea și voia puternicului împărat”. Vă dați seama cât l-a costat pe Matei ca să audă scuza asta!
După ce Ioan moare la Stambul, în 1640, scandalul se aplanează, ba, mai mult, în 1645, ca semn al prieteniei veșnice, care, în general, nu dura trei zile, Vasile Lupu ctitorește biserica ”Stelea” de la Târgoviște, iar Matei Basarab pe cea de la Soveja. Care știți unde este, nu vă mai bat la cap și cu asta, d-aia au inventat pedagogii învățarea prin descoperire.
Dar lucrurile se schimbă cu viteza luminii în Moldova. În 1649, Vasile Lupu atacă, după un chef cu lăutari, cam fără rost, pe tătarii lui Cantemir bey, care se retrăgeau spre sălașurile lor venind din Polonia, cocoșați de pradă. Lupu a înfulecat tot, inclusiv robii, dar, în contrapartidă, hanul tătar, însoțit de cazacii lui Bogdan Hmielnițky, vine în anul următor și pune țara la pământ. Cazacii, un amestec de naționalități, care trăiau bine din jafuri și erau fericiți din violuri, s-au înhăitat cu tătarii, altminteri concurenți, și pentru că Ruxandra, piesa de colecție a lui Vasile Lupu, refuzase avansurile lui Timuș, fiul hatmanului, fiindcă inima ei de privighetoare bătea tic-tac, tic-tac, pentru Sigismund, fratele lui Gheorghe Rakoczy al II-lea. Prins în capcană, Lupu îi plătește lui Cantemir 130. 000 de taleri pentru deranj, iar lui Bogdan doar 10. 000, bonus promisiunea căsătoriei dintre Ruxandra și Timuș, cel care avea ”hirea de fiară”, deși semăna a om, după cum îl ponegrește cu oarecare talent, frumusețea aia de Miron Costin. Nunta fastuoasă s-a ținut la Iași iar zestrea miresei a fost de 250. 000 de galbeni, din care a cincea parte o constituiau giuvaierurile. S-a strâns, ca să înțelegeți mai bine, că nu toți cititorii știu să numere până la 250. 000, cam cât se câștigă la o nuntă de țigani mai prăpădiți.
Această înrudire i-a adus numai dușmănii lui Vasile, care și așa nu era iubit de nimeni fiind un curvar pervers (exemplu însușit și de nepoții săi), necinstind multe case boierești, punând dări prea mari, readucându-i pe greci la butoanele corupției (deși fusese în fruntea revoltei împotriva lor în 1631), și permițându-le darabanilor neplătiți cu lunile să jefuiască la greu prin țară. Așa se face că noul complot boieresc pus la cale de logofătul Gheorghe Ștefan găsește sprijin la Matei Basarab și Gheorghe Rakoczy, care îi împing o vizită dar nu-l găsesc acasă că, deși era destul de burduhănos, fuge cât îl țin picioarele la Hotin așteptând ajutor de la ginerele său. Că, deși s-a prins ce-i cu boala soției lui Gheorghe Ștefan (ăla plecase din Iași sub acest pretext) și executase trei boieri complotiști, a fost luat ca din oala de noapte. După nicio lună revine la putere și e rândul lui Gheorghe Ștefan să fugă după arbitri, în Țara Românească. Dar pe Vasile îl mănâncă deasupra tronului și, însoțit de dilimanul de Timuș, pătrunde în Țara Românească. Deși superior numeric, pierde bătălia de la Finta și din cauza unor neînțelegeri dintre dintre cazaci și moldoveni care se asistau reciproc cum îi măcelăreau mercenarii lui Matei. Domnul muntean este rănit de un glonț la o pulpă dar refuză îngrijirile medicale și își conduce cu stoicism oștirea spre victorie. Ba, mai mult, îi întoarce vizita de curtoazie și jaf, urmărindu-l prin toată Moldova. Dar, după cum poate ați observat, Lupu era foarte iute de picior și apucă, din nou, să treacă Nistru. De atâta grabă și-a uitat soția și visteria la Suceava unde, totuși, Timuș reușește să intre cu 9000 de cazaci cu gândul să o apere. Dar acesta este rănit și moare în a șasea zi. După trei luni de asediu în care ăia dinăuntru ajunseseră să mănânce piei de cai morți și rădăcini de gard, cetatea cade în mâinile lui Gheorghe Ștefan care-i ia la 11 metri pe toți.
După un periplu pe la cazaci și pe la hanul din Crimeea, ajunge prizonier de lux la Stambul până în 1660, când i se dă arest la domiciliu în propriul palat. Tocmai când se gândea să se întoarcă la domnie, în 1661, dă colțu, fiind adus la Iași și adăpostit de tentațiile lumești la doi metri sub nivelul ghioceilor.
A fost căsătorit de două ori, cu Tudosca (mama lui Ioan, a Mariei și a Ruxandrei) și, după decesul acesteia, cu Ecaterina, zisă Abramburica, o caucaziană superbeton, un fel de Pamela Aandersoanei a acelor vremuri, mamă heroină a lui Ștefăniță (domn între 1559 și 1661), Ioan și Alexandru, care însă au stins veioza destul de repede.
După ce l-a înlăturat pe Lupu, Matei a dat și el de belele că seimenii și dărăbanii, adică exact ăia care prin simpla prezență creaseră impresia falsă că și el este vreun mare viteaz, s-au răsculat cerându-i câte trei lefuri că, ziceau ei, merită după victoria nesperată de la Finta. Și-l îndemnau, cu grijă părintească, să se retragă la mănăstire că și-a trăit traiul și-a mâncat mălaiul, adică a cam expirat pe raft. Ba, mai mult, când s-a întors dintr-o vizită de la Argeș nu l-au lăsat timp de trei zile să intre în cetatea Târgoviștei până nu le-a promis achitarea restanțelor financiare. Pe perioada distracției sindicale nu i-au dat nici măcar pâine, că, ziceau ei, plini de umor sârbesc, trebuie să-și protejeze dantura. După toate astea, Matei, care era în doliu după moartea soției alături de care se jucase cele mai năstrușnice jocuri eroice timp de 40 de ani (ăsta da stoicism!), și suferea și după urma rănii de la Finta, și nici tânăr nu mai era, se îmbolnăvește și, în aprilie 1654, adoarme definitiv pe tronul său. Ceea ce este într-adevăr o performanță extrem de rară la valahi. Este pitit la biserica domnească din Târgoviște dar, în timpul lui Constantin Șerban, mormântul este vandalizat de seimeni și oasele îi sunt batjocorite. Într-un final este reînhumat la mănăstirea Arnota, una din ctitoriile sale, iar pe lespedea ce-l protejează de ultraviolete scrie, printre multe alte abureli, că n-a fost ”niciodată biruit, ci biruitor”. Acu eu nu știu ce să zic după finalul ăsta penibil. A fost sau n-a fost un mare domnitor Matei Basarab sau lungimea domniei compensează inexistența faptelor cu adevărat memorabile? Cum urmași n-a avut ca să-i cercetez cu lampa-n ochi, s-o lăsăm moartă și să creadă fiecare ce vrea că, până la urmă, vorba înțeleptului popor român, d-aia-i democrație de cumetrie.
PROMOUȘĂN
După cum ai văzut, iubite cetitorule de contoare istorice, seimenii și dărăbanii își cam făceau de cap la sfârșitul domniei lui Basarab. Nu se vor astâmpăra nici după moartea acestuia, ba dimpotrivă, vor fi și mai ai dracului. E nasolie mare, se lasă cu mult sânge, așa că nu scăpa capitolul ” Știrile de la ora 5” c-ai să regreți toată viața de apoi...
7 septembrie 2015
duminică, 6 septembrie 2015
A emigrat din noi câmpul de maci
Eram doar o săgeată spintecând cerul albastru
și m-ai făcut să bâjbâi ca o cârtiță sub pământ
pentru tine am dresat calul măiastru
și m-am lăsat târât de demoni năprasnici în vânt
Tu veneai dintr-o lume de bazalt și otravă
și nu știai că-n altă viață mi-ai fost prințesă
eu navigam printr-o inimă de zăpadă
târât de pustiul din suflet în lesă
Locuiam într-o statuie ce-mi furase chipul
și abia așteptam să plec de aici undeva
pe o altă planetă unde marea, nisipul
mi-l așterne la picioare să-ți văd urma, cândva
Și s-au ciocnit privirile noastre deodată
și fiarele colții și i-au scos prin retină
din odiseea parcursă printr-o eră ciudată
s-a prelins încleștarea de lumi clandestină
Și s-a făcut atâta lumină că brusc
ochii mei înserați în sadică ebonită
s-au topit și s-au scurs din vasul etrusc
peste ochii tăi de maree strivită
Și m-am făcut mai înalt și mai sigur
de când ți-am îmbrățișat timpul, Calea Lactee
rătăceam prin trecut dar nu mai eram singur
te-ascunseseși în mine, sub o frunză, femeie
Și nu mai era imposibilă nicio umbră
văzduhul era doar culori și miresme
iarna fugise din gânduri în tundră
și îngeri creșteau în catapetesme
La picioarele mele se-ntindea nevăzutul
și-l călcam fără teama de spini
căzuse în praful zăpezii tot lutul
și la pragul ființei cântau arlechini
Dar dintr-o dată un demon ciudat
și-a întins tentaculele dinadins
din mine pe o scară de fum ai plecat
și tot albastrul din cer s-a prelins
Și-n iluzie străpunsă de dor te prefaci
prin cosmos rătăcești fără cuvânt
a emigrat din noi câmpul de maci
și pulberea ni se-mprăștie-n vânt
5 septembrie 2015
și m-ai făcut să bâjbâi ca o cârtiță sub pământ
pentru tine am dresat calul măiastru
și m-am lăsat târât de demoni năprasnici în vânt
Tu veneai dintr-o lume de bazalt și otravă
și nu știai că-n altă viață mi-ai fost prințesă
eu navigam printr-o inimă de zăpadă
târât de pustiul din suflet în lesă
Locuiam într-o statuie ce-mi furase chipul
și abia așteptam să plec de aici undeva
pe o altă planetă unde marea, nisipul
mi-l așterne la picioare să-ți văd urma, cândva
Și s-au ciocnit privirile noastre deodată
și fiarele colții și i-au scos prin retină
din odiseea parcursă printr-o eră ciudată
s-a prelins încleștarea de lumi clandestină
Și s-a făcut atâta lumină că brusc
ochii mei înserați în sadică ebonită
s-au topit și s-au scurs din vasul etrusc
peste ochii tăi de maree strivită
Și m-am făcut mai înalt și mai sigur
de când ți-am îmbrățișat timpul, Calea Lactee
rătăceam prin trecut dar nu mai eram singur
te-ascunseseși în mine, sub o frunză, femeie
Și nu mai era imposibilă nicio umbră
văzduhul era doar culori și miresme
iarna fugise din gânduri în tundră
și îngeri creșteau în catapetesme
La picioarele mele se-ntindea nevăzutul
și-l călcam fără teama de spini
căzuse în praful zăpezii tot lutul
și la pragul ființei cântau arlechini
Dar dintr-o dată un demon ciudat
și-a întins tentaculele dinadins
din mine pe o scară de fum ai plecat
și tot albastrul din cer s-a prelins
Și-n iluzie străpunsă de dor te prefaci
prin cosmos rătăcești fără cuvânt
a emigrat din noi câmpul de maci
și pulberea ni se-mprăștie-n vânt
5 septembrie 2015
Jocul de-a iubirea
Se-nvârte tot pământu-n capul meu
și brazii au crescut cu vârfu-n jos
s-au îngropat cocorii morți în os
și nu-mi mai ești, iubito, Dumnezeu
Că viața magică ți s-a părut un joc
pe care l-ai jucat cu vanitate
și dintr-o încastrată lașitate
corăbiei, pe mare, i-ai dat foc
Și-au ars fotografiile-n apus
cu îngerii ce-au locuit în tine
și din iertări și vise clandestine
ai și uitat ce mai era de spus
Și te-ai jucat prin timpul-meu
schimbându-ți ca un fluture privirea
și n-ai să știi vreodată ce-i iubirea
n-o să-mi mai fii vreodată, Dumnezeu
6 septembrie 2015
și brazii au crescut cu vârfu-n jos
s-au îngropat cocorii morți în os
și nu-mi mai ești, iubito, Dumnezeu
Că viața magică ți s-a părut un joc
pe care l-ai jucat cu vanitate
și dintr-o încastrată lașitate
corăbiei, pe mare, i-ai dat foc
Și-au ars fotografiile-n apus
cu îngerii ce-au locuit în tine
și din iertări și vise clandestine
ai și uitat ce mai era de spus
Și te-ai jucat prin timpul-meu
schimbându-ți ca un fluture privirea
și n-ai să știi vreodată ce-i iubirea
n-o să-mi mai fii vreodată, Dumnezeu
6 septembrie 2015
sâmbătă, 5 septembrie 2015
UN GENERAL DE OPERETĂ
După ce a violat-o cu perversiuni pe limba română, chiar de ziua ei, de au găsit-o lingviștii, legiștii, ginecologii și antropologii sub niște dicționare explicative mai mult moartă decât vie, înghițind ultimele dezacorduri, generalul de operetă Anghel Iordănescu ne-a atins și pe noi la encefal cu tactica adoptată la meciul cu ridicola echipă a Ungariei. Deviza de luptă a bătrânului strateg al fotbalului banalo-ortodox a fost: ”tot pe loc, pe loc, pe loc, să răsară busuioc!”
Nu știu de ce am impresia că odată ce ajung în Parlament ca vitele la staul, până și oamenii care păreau cumsecade înainte de a-i lovi damblaua unicității lor, ajung niște lichele. Au impresia că sunt niște arhangheli care nu trebuie să se mai roage la Ăl de Sus ca să le dea ceea ce nu au, adică minte. Devin aroganți, atoateștiutori, atoatefăcători. Realitatea e că așa au fost dintotdeauna, mareea înălțării vremelnice scoțând la suprafață jegul ascuns sub costumele de firmă îndoielnică. Jocul de-a puterea prostește. Sau așa mi se pare mie, că-s mai de la țară, de unde Iordănescu se vedea ca un mare antrenor care pupa poala popii Argatu cât era ziulica de lungă și se ruga disperat la niște iconițe să nu-l dea Hagi și Popescu afară de la Națională ca pe Gică Craioveanu.
Că dacă e să fim drepți, cariera glorioasă de antrenor a lui Tata Puiu se leagă de o generație excepțională de fotbaliști, atât la Steaua cât și la Națională, iar echipele preluate erau gata formate. În rest, pe unde a mai antrenat, n-a făcut mulți purici, d-aia a și ajuns în situația penibilă să facă afaceri imobiliare cu Gabriel Oprea, doctorul doctorilor, și să promoveze în Forumul Rușinii Naționale în care niciodată nu ești sigur cine face prezența, vreunul dintre colegii de rit vechi de-ai lui Mihai Viteazul sau vreun aprod de rit nou de-al Laurei Codruța Kovessi.
Readus la Națională, în lipsă de alte soluții cât de cât viabile, că adevărații antrenori aveau serviciu, iar Lucescu nu era nebun să se întoarcă acolo de unde a fost alungat după ce spulberase Austria lui Toni Polster cu 4 la 0, părea că e omul potrivit să aducă echilibrul pe plantația unde domnise bișnițăreala lui Pițurcă. Dar, vai, înlocuitorul lui Satana își făcuse chip cioplit după ce se privise îndelung în oglinda timpului și își aranjase freza tip ”potopul lui Noe”!
Și au început să apară rezultatele de egalitate, victoriile chinuite, că România face parte dintr-o grupă din care, după cum se joacă, niciunei echipe nu ar trebui să i se permită să meargă la turneul final. Păi dacă toți jucătorii feroezi ar fi putut să ajungă la meciuri, de n-ar fi fost ocupați cu pescuitul, porcăitul, curvăsăritul și alte îndeletniciri nobile, acum insularii ar fi fost lideri autoritari. Așa însă, o Românie chioară, ciungă și oloagă, cerșește bilete de participare, deși ceea ce joacă sub bagheta tragedianului ultraosderos, fost ultraortodox, nu poate fi numit fotbal ci doar un fel de 6 din 49 cu o singură bilă.
Confruntarea cu lamentabila echipă a Ungariei nu merită niciun comentariu, rezultatul definește perfect nivelul fotbalului practicat, iar spectatorii ar trebui să-și primească înapoi banii pe bilete, plus o cină romantică mixtă. A vedea un meci încheiat zero la zero e ca și cum la propria nuntă ți s-ar servi pufuleți în loc de tort iar în noaptea de după te-ai trezi în pat cu Nicolae Guță pe post de mireasă.
Totuși, trebuie să nu fim răi și să apreciem ospitalitatea ungurească care ca și gazde nu sunt răi, fac mai multe figuri în deplasare pentru că lor, dintr-o eroare de ADN istoric, li se pare că sunt peste tot acasă. Deși ne așteptam să construiască un gard de sârmă ghimpată în fața migranților noștri aduși cu arcanul de prin deșerturile lumii a treia a fotbalului, n-au făcut-o. S-au bazat pe apărarea lor vraiște, dar Iordănescu n-a vrut să riște să joace cu jucători ofensivi că el pregătise meciul pentru nula la nula și ăștia îi stricau socotelile. Și când te gândești că-l avea la îndemână pe Viorel Moldovan... E clar că nu știe să facă schimbările. Păcat! Și-i mare păcat și de gazonul ăla pe care l-au stricat purtătorii ilegali de crampoane de nu mai au hunii unde să-și priponească caii...
Așa se face că România, cea de-a șaptea orchestră fotbalistică a lumii, plecată de la festivalul ”George Enescu” să dea un spectacol de neuitat la Budapesta, s-a identificat cu taraful de la Clejani scoțând un zgomot ciudat 90 de minute până când lumea plictisită de moarte s-a cărat acasă. Ungurii în Ungaria, românii în Transilvania. Cu excepția dirijorului decrepit Iordănescu care și-a dat seama, în sfârșit, că Grecia e cea mai bună echipă din grupă, fiind pe ultimul loc. Culmea e că are dreptate, că o cunoaște cel mai bine. Chiar dacă atunci când o antrena el, era ciuca bătăilor. Ca și acum...
Dar așa cum spuneam la început, generalul de operetă Anghel Iordănescu are o relație personală cu limba română căreia-i ordonă, în fața camerelor de luat vederi, să se dezbrace la pielea goală și să danseze pe mese. Și cum proasta-l ascultă, nu scapă niciodată prilejul s-o violeze...
5 septembrie 2015
editorial ”Arena buzoiană”
Nu știu de ce am impresia că odată ce ajung în Parlament ca vitele la staul, până și oamenii care păreau cumsecade înainte de a-i lovi damblaua unicității lor, ajung niște lichele. Au impresia că sunt niște arhangheli care nu trebuie să se mai roage la Ăl de Sus ca să le dea ceea ce nu au, adică minte. Devin aroganți, atoateștiutori, atoatefăcători. Realitatea e că așa au fost dintotdeauna, mareea înălțării vremelnice scoțând la suprafață jegul ascuns sub costumele de firmă îndoielnică. Jocul de-a puterea prostește. Sau așa mi se pare mie, că-s mai de la țară, de unde Iordănescu se vedea ca un mare antrenor care pupa poala popii Argatu cât era ziulica de lungă și se ruga disperat la niște iconițe să nu-l dea Hagi și Popescu afară de la Națională ca pe Gică Craioveanu.
Că dacă e să fim drepți, cariera glorioasă de antrenor a lui Tata Puiu se leagă de o generație excepțională de fotbaliști, atât la Steaua cât și la Națională, iar echipele preluate erau gata formate. În rest, pe unde a mai antrenat, n-a făcut mulți purici, d-aia a și ajuns în situația penibilă să facă afaceri imobiliare cu Gabriel Oprea, doctorul doctorilor, și să promoveze în Forumul Rușinii Naționale în care niciodată nu ești sigur cine face prezența, vreunul dintre colegii de rit vechi de-ai lui Mihai Viteazul sau vreun aprod de rit nou de-al Laurei Codruța Kovessi.
Readus la Națională, în lipsă de alte soluții cât de cât viabile, că adevărații antrenori aveau serviciu, iar Lucescu nu era nebun să se întoarcă acolo de unde a fost alungat după ce spulberase Austria lui Toni Polster cu 4 la 0, părea că e omul potrivit să aducă echilibrul pe plantația unde domnise bișnițăreala lui Pițurcă. Dar, vai, înlocuitorul lui Satana își făcuse chip cioplit după ce se privise îndelung în oglinda timpului și își aranjase freza tip ”potopul lui Noe”!
Și au început să apară rezultatele de egalitate, victoriile chinuite, că România face parte dintr-o grupă din care, după cum se joacă, niciunei echipe nu ar trebui să i se permită să meargă la turneul final. Păi dacă toți jucătorii feroezi ar fi putut să ajungă la meciuri, de n-ar fi fost ocupați cu pescuitul, porcăitul, curvăsăritul și alte îndeletniciri nobile, acum insularii ar fi fost lideri autoritari. Așa însă, o Românie chioară, ciungă și oloagă, cerșește bilete de participare, deși ceea ce joacă sub bagheta tragedianului ultraosderos, fost ultraortodox, nu poate fi numit fotbal ci doar un fel de 6 din 49 cu o singură bilă.
Confruntarea cu lamentabila echipă a Ungariei nu merită niciun comentariu, rezultatul definește perfect nivelul fotbalului practicat, iar spectatorii ar trebui să-și primească înapoi banii pe bilete, plus o cină romantică mixtă. A vedea un meci încheiat zero la zero e ca și cum la propria nuntă ți s-ar servi pufuleți în loc de tort iar în noaptea de după te-ai trezi în pat cu Nicolae Guță pe post de mireasă.
Totuși, trebuie să nu fim răi și să apreciem ospitalitatea ungurească care ca și gazde nu sunt răi, fac mai multe figuri în deplasare pentru că lor, dintr-o eroare de ADN istoric, li se pare că sunt peste tot acasă. Deși ne așteptam să construiască un gard de sârmă ghimpată în fața migranților noștri aduși cu arcanul de prin deșerturile lumii a treia a fotbalului, n-au făcut-o. S-au bazat pe apărarea lor vraiște, dar Iordănescu n-a vrut să riște să joace cu jucători ofensivi că el pregătise meciul pentru nula la nula și ăștia îi stricau socotelile. Și când te gândești că-l avea la îndemână pe Viorel Moldovan... E clar că nu știe să facă schimbările. Păcat! Și-i mare păcat și de gazonul ăla pe care l-au stricat purtătorii ilegali de crampoane de nu mai au hunii unde să-și priponească caii...
Așa se face că România, cea de-a șaptea orchestră fotbalistică a lumii, plecată de la festivalul ”George Enescu” să dea un spectacol de neuitat la Budapesta, s-a identificat cu taraful de la Clejani scoțând un zgomot ciudat 90 de minute până când lumea plictisită de moarte s-a cărat acasă. Ungurii în Ungaria, românii în Transilvania. Cu excepția dirijorului decrepit Iordănescu care și-a dat seama, în sfârșit, că Grecia e cea mai bună echipă din grupă, fiind pe ultimul loc. Culmea e că are dreptate, că o cunoaște cel mai bine. Chiar dacă atunci când o antrena el, era ciuca bătăilor. Ca și acum...
Dar așa cum spuneam la început, generalul de operetă Anghel Iordănescu are o relație personală cu limba română căreia-i ordonă, în fața camerelor de luat vederi, să se dezbrace la pielea goală și să danseze pe mese. Și cum proasta-l ascultă, nu scapă niciodată prilejul s-o violeze...
5 septembrie 2015
editorial ”Arena buzoiană”
joi, 3 septembrie 2015
Aștept să vină ulii la cina cea de taină
Dintr-odată s-a făcut lumină și am început să văd
viețile pe care le uitasem ascunse în timp
Mi-au crescut aripi și-am zburat din prăpăd
încuind în mine toți zeii din Olimp
Eram ca un fluture de ușor și de sigur
că n-am să mai cad vreodată-n neant
tu erai vinovată femeie, desigur,
că mi-am smuls inima de bazalt
și ți-am pus-o fereastră, să bată la fel
ca-n povestea aceea, proscriso,
în care evadai dintr-o lume altfel
ce-n câmpul de maci am ucis-o
Și ți-a crescut nevăzută o aripă gri
ce te-nvârtea în cercuri înșelătoare,
așteptam să-ți mai crească una, să vii
să zburăm cu vântul în gheare
Dar n-aveam gheare, eram numai vânt
și ți-ai topit ușor și singura aripă
și-ai renunțat la ultimul cuvânt
refuzând să mai faci de iubire risipă
Și s-a-ntins cerul violet peste alge
și marea nevăzută a înghețat de spaimă
o viață neîntâmplată în gândul meu se sparge
și-aștept să vină ulii la cina cea de taină
2 septembrie 2015
viețile pe care le uitasem ascunse în timp
Mi-au crescut aripi și-am zburat din prăpăd
încuind în mine toți zeii din Olimp
Eram ca un fluture de ușor și de sigur
că n-am să mai cad vreodată-n neant
tu erai vinovată femeie, desigur,
că mi-am smuls inima de bazalt
și ți-am pus-o fereastră, să bată la fel
ca-n povestea aceea, proscriso,
în care evadai dintr-o lume altfel
ce-n câmpul de maci am ucis-o
Și ți-a crescut nevăzută o aripă gri
ce te-nvârtea în cercuri înșelătoare,
așteptam să-ți mai crească una, să vii
să zburăm cu vântul în gheare
Dar n-aveam gheare, eram numai vânt
și ți-ai topit ușor și singura aripă
și-ai renunțat la ultimul cuvânt
refuzând să mai faci de iubire risipă
Și s-a-ntins cerul violet peste alge
și marea nevăzută a înghețat de spaimă
o viață neîntâmplată în gândul meu se sparge
și-aștept să vină ulii la cina cea de taină
2 septembrie 2015
miercuri, 2 septembrie 2015
PABLIC RELEIȘĂN ÎN EVUL MEDIU SAU CINE NAIBA ERA RADU MIHNEA?! (LX)
După megașoul Elisabetei cu leșii, moldovenii și turcii, este adus în Moldova, ca s-o pună cât de cât pe labele din față, eternul Radu Mihnea (1616-1619) care după numai trei ani cere pensionarea anticipată - ei îi ziceau mazilire - pe caz de boală, cu niște certificate medicale false din care se hlizea la comisia Ministerului Nesănătății o ciudată boală de ochi. Adică nu-și prea vedea bine viitorul că lucrurile erau cam complicate în Moldova.
Pe locul mortului ajunge domn un aventurier de teapa lui Despot, un mavrovlah, adică un român de pe coasta dalmată, pe nume Gaspar Grațiani (1619-1620). Ăsta nu știa limba țării - nici nu era simplu - și avea un tălmaci crețuliu, cu rezidența nepermanentă la Poarta Albă, pe numele său de lingvist, George Fecali. Cum nici ăsta nu știa limba țării au trecut în doi timpi și trei mișcări de partea polonilor crezând că se exprimă mai ușor, dar neținând cont de aspectul nesemnificativ că turcii îi făcuseră oameni. Așa că otomanii vin, conform tradiției, cu o oaste bine instruită și la Țuțora îl fac de băcănie pe Grațiani care reușește să treacă Prutul însoțit de niște boieri credincioși, Șeptilici și Goia, care nu scapă oportunitatea de a-l omorî.
Noul domn, Alexandru Iliaș (1620-1621), îi pedepsește pe criminali tăindu-le capetele și aruncându-le stârvurile în ieșitoare. (Prin ieșitoare vă rog să înțelegeți acel loc în care până și Klaus Johannis se duce singur în vacanță. ) Birurile grele și proasta administrare a țării aduc rapid mazilirea și revenirea pe tron a lui Ștefan Tomșa (1621-1623) care, între timp, la solicitarea sultanului, se căsătorise cu văduva unui grec foarte bogat, fată bună dar urâtă cu spume. În acest mandat n-a mai tăiat la boieri că nu prea mai avea pe cine...
Ia să vedem dacă ghiciți cine se întoarce pe tron? Exact, Radu Mihnea (1623-1626), pe care atât îl respectau turcii pentru diplomația lui de-a dreptul machiavelică încât ar fi fost mare minune să nu moară ca tot omul, pe tronul lui. Acu nu știu dacă-i trecuse boala de ochi sau i s-a părut că ar mai fi ceva de furat prin Moldova, cert este că a avut un P.R. de excepție; Miron Costin, dacă ar fi putut călători în timp, l-ar fi luat acasă la el și l-ar fi pus pe birou să-i pupe târlicii non-stop, atât de mult îl iubea și-l lăuda în slove meșteșugite. Că, sincer să fiu, era destul de priceput la libidinoșenii cronicarul când avea vreun interes pecuniar.
Încântat că domnitorul găvărea în greacă, turcă,latină și italiană -altminteri nu s-ar fi înțeles cu tovarășii de zburdălnicii financiare -Miron zicea că ăsta judeca după dreptate. Ceea ce pare incredibil pentru spațiul carpato-danubiano-pontic. Asta înseamnă că dacă ar fi vrut să adere la Huniunea Europeană n-ar fi avut probleme în rapoartele pe justiție. În plus avea un simț al etichetei și al fastului exagerat; cine încălca protocolul belea belerenghiul.
Dar cum fudulia se plătește, taxele și impozitele erau excesive, ceea ce-i determină pe poporeni să-i facă la toate ocaziile diverse urări de bine, adresate fie direct, fie prin intermediari. În multe dintre ele era implicată și mă-sa deși hoașca n-avea nicio vină. Și ca întotdeauna le acordă o atenție deosebită grecilor spre nemulțumirea băștinașilor cărora filosofii Eladei nu le picau deloc bine la lingurică.
Radu Mihnea a fost nevoit să se lupte cu tătarii lui Cantemir bey, supărat că Tomșa, prietenul său, fusese trimis după țigări.
Dar și legendele neștiute mor de gută ceea ce a făcut și Radu Mihnea, la Hârlău, unde, mai nou, își făcuseră domnitorii Moldovei un fel de hogeac de vacanță căruia îi spuneau reședință domnească. Locul îl știți și voi, sunt convins. Și dacă nu-l știți voi, Klaus Johannis îl știe sigur.
Fiul său, Alexandru Coconul, domn al Țării Românești - Valahia, pentru neștiutori - îl aduce la București și-l pitește, cu mare fast, la doi metri sub nivelul mării, în subsolul bisericii ”Radu Vodă”. Că după cum știți, dar eu vă tot repet, că învățătura e mama învățăturii, după cum zice un vechi proverb roman copiat, evident, de la daci, care au inventat până și apa plată, Radu Mihnea domnise de vreo două ori și-n Valahia. Pe lângă Alexandru, care va domni și-n Moldova, a mai avut-o și pe Ecaterina, viitoarea doamnă Moise Movilă.
La putere ajunge un tip interesant, Miron Barnowski (1628-1629), bun gospodar și foarte credincios scopurilor sale. Scade dările, dacă puteți să vă imaginați așa ceva, iar în 1628 îi priponește pe țărani de glie, așa cum făcuse și Mihai Viteazul în Valahia, ambii domnitori fiind, de altfel, exponenți ai marii boierimi. Plin de lovele, după cea de-a doua căsătorie cu fiica guvernatorului polonez al Cameniței, își cumpără cu 320.000 de zloți o moșie uriașă în zonă, unde se va retrage în 1629 când este mazilit sub pretextul că n-a plătit 40 de pungi de galbeni peste haraciul convenit.
Este adus pe tron Alexandru Coconul (1629-1630), fiul lui Radu Mihnea, care însă era varză, nu învățase nimic de la ta-su. D-aia nici n-a avut zile multe, murind la doar 21 de ani, de moarte naturală. Adică ierburile din care a fost fabricată otrava erau mai eco decât mișcarea ”Uniți, salvăm un rahat”.
Moise Movilă (1630-1631), fiul lui Simion Movilă și totodată cumnatul lui Alexandru Coconul, era un om blând care, printre alte inițiative populiste, construia case pentru săraci, ca să aibă turcii ce incendia, că ăștia, neținând cont de meandrele concretului, își cam făceau de cap prin țară nedând socoteală nimănui. Acum nu știu dacă erau mână în mână cu domnul ca să aibă ăla tot timpul front de lucru pentru constructori, cert este că realitatea era destul de aiurea pentru pompieri și pentru adversarii încălzirii globale cărora li se dădea apă la moară.
Alexandru Iliaș (1631-1633) se pune cu birul pe țară, sfătuit de grecii din jurul său, mari specialiști în a provoca crize economice peste tot pe unde aterizau ca un nor de lăcuste. La plecarea survenită ca urmare a jafului generalizat, dar bine organizat, în șesul Bahluiului, este înconjurat de o mulțime furioasă căreia i-l oferă cadou, în schimbul eliberării drumului, pe sfetnicul Venelli. Este ciopârțit în doi timpi și trei mișcări cu topoarele, lucru absolut firesc pentru acea zonă geografică. În completare, au mai tocat câțiva grecotei de rang inferior, dar Iliaș este lăsat să meargă la Stambul, unde va trăi din osânză până în 1666 (Ptiu, drace!).
Fraierul de Miron Barnowski, careavea o viață de belfer la moșia lui de lângă Camenița, se duce la Stambul cu gândul să se întoarcă la putere. ”Că dulce este domnia din Moldova”, după cum aproape poetic se exprima el. Punând gheara pe distinsa-i personalitate, turcii îl execută în doi timpi și trei mișcări pa Barnowski, despre care nici nu știu ce să cred, dacă a fost un domn bun sau unul nașpa. Dar o să mă gândesc și-am să vă spun altădată că vine peste mine, din nou, blândul Moise Movilă (1633-1634), care, însă, nu stă nici cât capra la țap, fiindcă este nevoit să se retragă, însoțit de 1400 de ostași, în Polonia, fiindcă avea o frică paralizantă de lup. Acolo va trăi până când va muri, dacă îmi aduc bine aminte, chiar în vremea lui Dabija. De ce a murit tocmai în vremea lui Dabija? Ei, asta-i ? Prea vă roade grija?!
PROMOUȘĂN
Băi aceștia, ați auzit de Vasile Lupu? Da!!! Bine, atunci data viitoare o să vă povestesc despre Matei Basarab...
31 august 2015
Pe locul mortului ajunge domn un aventurier de teapa lui Despot, un mavrovlah, adică un român de pe coasta dalmată, pe nume Gaspar Grațiani (1619-1620). Ăsta nu știa limba țării - nici nu era simplu - și avea un tălmaci crețuliu, cu rezidența nepermanentă la Poarta Albă, pe numele său de lingvist, George Fecali. Cum nici ăsta nu știa limba țării au trecut în doi timpi și trei mișcări de partea polonilor crezând că se exprimă mai ușor, dar neținând cont de aspectul nesemnificativ că turcii îi făcuseră oameni. Așa că otomanii vin, conform tradiției, cu o oaste bine instruită și la Țuțora îl fac de băcănie pe Grațiani care reușește să treacă Prutul însoțit de niște boieri credincioși, Șeptilici și Goia, care nu scapă oportunitatea de a-l omorî.
Noul domn, Alexandru Iliaș (1620-1621), îi pedepsește pe criminali tăindu-le capetele și aruncându-le stârvurile în ieșitoare. (Prin ieșitoare vă rog să înțelegeți acel loc în care până și Klaus Johannis se duce singur în vacanță. ) Birurile grele și proasta administrare a țării aduc rapid mazilirea și revenirea pe tron a lui Ștefan Tomșa (1621-1623) care, între timp, la solicitarea sultanului, se căsătorise cu văduva unui grec foarte bogat, fată bună dar urâtă cu spume. În acest mandat n-a mai tăiat la boieri că nu prea mai avea pe cine...
Ia să vedem dacă ghiciți cine se întoarce pe tron? Exact, Radu Mihnea (1623-1626), pe care atât îl respectau turcii pentru diplomația lui de-a dreptul machiavelică încât ar fi fost mare minune să nu moară ca tot omul, pe tronul lui. Acu nu știu dacă-i trecuse boala de ochi sau i s-a părut că ar mai fi ceva de furat prin Moldova, cert este că a avut un P.R. de excepție; Miron Costin, dacă ar fi putut călători în timp, l-ar fi luat acasă la el și l-ar fi pus pe birou să-i pupe târlicii non-stop, atât de mult îl iubea și-l lăuda în slove meșteșugite. Că, sincer să fiu, era destul de priceput la libidinoșenii cronicarul când avea vreun interes pecuniar.
Încântat că domnitorul găvărea în greacă, turcă,latină și italiană -altminteri nu s-ar fi înțeles cu tovarășii de zburdălnicii financiare -Miron zicea că ăsta judeca după dreptate. Ceea ce pare incredibil pentru spațiul carpato-danubiano-pontic. Asta înseamnă că dacă ar fi vrut să adere la Huniunea Europeană n-ar fi avut probleme în rapoartele pe justiție. În plus avea un simț al etichetei și al fastului exagerat; cine încălca protocolul belea belerenghiul.
Dar cum fudulia se plătește, taxele și impozitele erau excesive, ceea ce-i determină pe poporeni să-i facă la toate ocaziile diverse urări de bine, adresate fie direct, fie prin intermediari. În multe dintre ele era implicată și mă-sa deși hoașca n-avea nicio vină. Și ca întotdeauna le acordă o atenție deosebită grecilor spre nemulțumirea băștinașilor cărora filosofii Eladei nu le picau deloc bine la lingurică.
Radu Mihnea a fost nevoit să se lupte cu tătarii lui Cantemir bey, supărat că Tomșa, prietenul său, fusese trimis după țigări.
Dar și legendele neștiute mor de gută ceea ce a făcut și Radu Mihnea, la Hârlău, unde, mai nou, își făcuseră domnitorii Moldovei un fel de hogeac de vacanță căruia îi spuneau reședință domnească. Locul îl știți și voi, sunt convins. Și dacă nu-l știți voi, Klaus Johannis îl știe sigur.
Fiul său, Alexandru Coconul, domn al Țării Românești - Valahia, pentru neștiutori - îl aduce la București și-l pitește, cu mare fast, la doi metri sub nivelul mării, în subsolul bisericii ”Radu Vodă”. Că după cum știți, dar eu vă tot repet, că învățătura e mama învățăturii, după cum zice un vechi proverb roman copiat, evident, de la daci, care au inventat până și apa plată, Radu Mihnea domnise de vreo două ori și-n Valahia. Pe lângă Alexandru, care va domni și-n Moldova, a mai avut-o și pe Ecaterina, viitoarea doamnă Moise Movilă.
La putere ajunge un tip interesant, Miron Barnowski (1628-1629), bun gospodar și foarte credincios scopurilor sale. Scade dările, dacă puteți să vă imaginați așa ceva, iar în 1628 îi priponește pe țărani de glie, așa cum făcuse și Mihai Viteazul în Valahia, ambii domnitori fiind, de altfel, exponenți ai marii boierimi. Plin de lovele, după cea de-a doua căsătorie cu fiica guvernatorului polonez al Cameniței, își cumpără cu 320.000 de zloți o moșie uriașă în zonă, unde se va retrage în 1629 când este mazilit sub pretextul că n-a plătit 40 de pungi de galbeni peste haraciul convenit.
Este adus pe tron Alexandru Coconul (1629-1630), fiul lui Radu Mihnea, care însă era varză, nu învățase nimic de la ta-su. D-aia nici n-a avut zile multe, murind la doar 21 de ani, de moarte naturală. Adică ierburile din care a fost fabricată otrava erau mai eco decât mișcarea ”Uniți, salvăm un rahat”.
Moise Movilă (1630-1631), fiul lui Simion Movilă și totodată cumnatul lui Alexandru Coconul, era un om blând care, printre alte inițiative populiste, construia case pentru săraci, ca să aibă turcii ce incendia, că ăștia, neținând cont de meandrele concretului, își cam făceau de cap prin țară nedând socoteală nimănui. Acum nu știu dacă erau mână în mână cu domnul ca să aibă ăla tot timpul front de lucru pentru constructori, cert este că realitatea era destul de aiurea pentru pompieri și pentru adversarii încălzirii globale cărora li se dădea apă la moară.
Alexandru Iliaș (1631-1633) se pune cu birul pe țară, sfătuit de grecii din jurul său, mari specialiști în a provoca crize economice peste tot pe unde aterizau ca un nor de lăcuste. La plecarea survenită ca urmare a jafului generalizat, dar bine organizat, în șesul Bahluiului, este înconjurat de o mulțime furioasă căreia i-l oferă cadou, în schimbul eliberării drumului, pe sfetnicul Venelli. Este ciopârțit în doi timpi și trei mișcări cu topoarele, lucru absolut firesc pentru acea zonă geografică. În completare, au mai tocat câțiva grecotei de rang inferior, dar Iliaș este lăsat să meargă la Stambul, unde va trăi din osânză până în 1666 (Ptiu, drace!).
Fraierul de Miron Barnowski, careavea o viață de belfer la moșia lui de lângă Camenița, se duce la Stambul cu gândul să se întoarcă la putere. ”Că dulce este domnia din Moldova”, după cum aproape poetic se exprima el. Punând gheara pe distinsa-i personalitate, turcii îl execută în doi timpi și trei mișcări pa Barnowski, despre care nici nu știu ce să cred, dacă a fost un domn bun sau unul nașpa. Dar o să mă gândesc și-am să vă spun altădată că vine peste mine, din nou, blândul Moise Movilă (1633-1634), care, însă, nu stă nici cât capra la țap, fiindcă este nevoit să se retragă, însoțit de 1400 de ostași, în Polonia, fiindcă avea o frică paralizantă de lup. Acolo va trăi până când va muri, dacă îmi aduc bine aminte, chiar în vremea lui Dabija. De ce a murit tocmai în vremea lui Dabija? Ei, asta-i ? Prea vă roade grija?!
PROMOUȘĂN
Băi aceștia, ați auzit de Vasile Lupu? Da!!! Bine, atunci data viitoare o să vă povestesc despre Matei Basarab...
31 august 2015
marți, 1 septembrie 2015
Adio, iubito, e toamna cea lungă...
Intru în pustiul din suflet printr-o crăpătură
pe acolo cântă toamna un cântec trist
e despre nopțile-n care, iubito de zgură,
prin tine credeam că pe lume exist
E un cântec de noapte atât de frumos
că nu mă satur în veci să-l ascult
îmi pătrunde toamna lunatică-n os
așa cum numai tu pătrundeai mai demult
Și prin frunzișul inimii-n care
te ascundeai știind că te caut
cântă un cântec adus de pe mare
un cerb legănând în brațe un flaut
Și toate zilele toamnei, chiar toate
au amintiri cu noi răzvrătiți
dintr-o vreme în care se poate
să fi fost doi cocori fericiți
Acum printr-o ușă din inima amară
afară în galbenul toamnei cobor
și nu știu de ce-mi este seară
și nu știu de ce-mi este dor
Că nu ne mai suntem octave
poverile zilei cuvântul și-au spus
pantofii izbesc caldarâmul, potcoave
și cerul albastru ne privește de sus
Așadar vine toamna din tine
cu-n tren ce prin mine își taie cărarea
îmi sfâșie ochii doar vânturi străine
și cântă-n prăpăstii uimite, uitarea
Adio, iubito, e toamna cea lungă
pe care-ai clamat-o adesea în gând
depărtările sper să te-ajungă
și să nu-ți vină iarna nicicând
1 septembrie 2015
pe acolo cântă toamna un cântec trist
e despre nopțile-n care, iubito de zgură,
prin tine credeam că pe lume exist
E un cântec de noapte atât de frumos
că nu mă satur în veci să-l ascult
îmi pătrunde toamna lunatică-n os
așa cum numai tu pătrundeai mai demult
Și prin frunzișul inimii-n care
te ascundeai știind că te caut
cântă un cântec adus de pe mare
un cerb legănând în brațe un flaut
Și toate zilele toamnei, chiar toate
au amintiri cu noi răzvrătiți
dintr-o vreme în care se poate
să fi fost doi cocori fericiți
Acum printr-o ușă din inima amară
afară în galbenul toamnei cobor
și nu știu de ce-mi este seară
și nu știu de ce-mi este dor
Că nu ne mai suntem octave
poverile zilei cuvântul și-au spus
pantofii izbesc caldarâmul, potcoave
și cerul albastru ne privește de sus
Așadar vine toamna din tine
cu-n tren ce prin mine își taie cărarea
îmi sfâșie ochii doar vânturi străine
și cântă-n prăpăstii uimite, uitarea
Adio, iubito, e toamna cea lungă
pe care-ai clamat-o adesea în gând
depărtările sper să te-ajungă
și să nu-ți vină iarna nicicând
1 septembrie 2015
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)