Eroare

Am iubit femei infinite
și-am iubit femei ce nu trebuiau iubite
Încă mai cresc cicatricele,
le poartă-n cioc rândunicile

Mai înfloresc în mine călțuneii
amețitori ca ochii femeii;
adormitori, mirositori,
ce păcat c-am rămas muritori!

Ce păcat că n-am înțeles de ce curge
apa tulbure-n sânge!
Am iubit femei nedefinite,
femei de fum ce n-ar fi trebuit iubite

Aud în mine cum se-nchide amurgul
și bate din copite burgul; 
dau mai departe filele de carte,
sunt încă pagini albe înspre moarte

Tristețea-n cioburi se răsfrânge,
se-aude întunericul cum plânge
în trupuri de femei zidite,
femei ce n-ar fi trebuit iubite...

7 martie 2020

ÎNTOARCERE

Mă întorc de aici, de aproape,
din ochiul meu căutând
mirarea neliniștitelor ape
prin liniștea serii curgând

Dați-vă la o parte, pietrelor! strig,
și voi, lacrimi sticloase!
nu mi-e teamă de frig,
îl aud cum curge prin oase

Până la capătul lumii voi striga:
dați-vă la o parte!
s-ajung la dragostea mea
de dincolo de viață și de moarte...

16 ianuarie 1992/5 martie 2020

CĂDERE

Cu aerul meu
oamenii au ceva;
spun că alunecă dureros
înglobând în curcubeu
spiritul femeii, scorțos

Ei cred asta-
mie căderea îmi pare
o coborâre în suflet, 
o înălțare

Cu sufletul meu
înglobând sufletul ei întristare,
oamenii nu înțeleg ce se întâmplă
și-l îneacă în mare...

14 ianuarie 1992

ABSENȚĂ

Surâsul meu lângă surâsul tău stând
așteaptă fericirea, la rând;
taina nopții înmiresmate
vine din suflete colorate

Cuvântul meu îngenunchind
lângă cuvântul tău plutind
desfundă canalele inimii, pe toate,
durându-le, prefăcându-le parfumate

Privirea mea lăcrimând, 
privirea ta așteptând,
se-agață neputincioasă de zare
sângerând de-atâta așteptare

Culorile spectrului, păsări șocante,
n-au aripi să zboare departe...

14 ianuarie 1992

NOSTALGIE

Pașii luminii sunt umezi,
roua înmoaie ochii iubitei departe,
încercând să grăbească ritmul
inima de trup se desparte

Privirea aleargă după un chip
care nu se schimbă la întâmplare,
neputința roade sufletul adânc
spectrul își înmoaie culorile-n mare

Lumina dusă într-o  dungă se întoarce,
o să fac infarct de atâta depărtare,
nemirându-mă schimb ipoteza potrivit căreia
sentimentele sunt stări în mișcare

13 ianuarie 1992

NISIP VEGHEAT DE MARE

Visam război, acum mă lupt cu tine,
ai arme despre care n-am știut,
eu am murit la Termopile
dar, vai, pe tine nici nu te-a durut

Nicio speranță nu mai crește-n muguri,
pe scutul meu s-a-ntins un curcubeu,
fă bine și aprinde niște ruguri
din vreascurile sufletului meu

Rămâi ce-ai fost, o ninsă orhidee
ce a-nflorit într-un surâs nedrept,
când ai să treci prin timpul meu, femeie,
s-aduni cenușa și s-o strângi la piept

Și s-o împrăștii-n cele patru zări,
să redevin nisip vegheat de mare 
pe care calcă uneori
un înger izgonit din întâmplare...

11 ianuarie 1992/5 martie 2020

NELINIȘTE

Minunata neliniște mă străbate
ca o lacrimă dintre file de carte
Nu știu de unde pornește, este nemaiîntâmplată,
îmi ucide tâmplele și buza sculptată

N-are culoare, nici gust, nici miros,
starea ei de-a fi este continua mișcare,
pornește de undeva, dinspre ochiu-ntâmplare
mângâind sângele dureros

Aripile străpung sufletul brusc,
amintirea se zvârcolește în vasul etrusc,
Cosmosul absent se încuie în mare,
desculț prin zăpadă, încă mai doare

Minunata neliniște mă străpunge,
regele cerbilor rupe lanțul și fuge...

11 ianuarie 1992

LA CEAS DE SEARĂ

La ceas de seară
iubirea mea pentru tine
încearcă să dispară
în serpentine

Necunoscutele sentimente
desfid răstignirea,
durerile recente
așteaptă izbăvirea

De atâta seară
inima mi se umple,
steaua polară
mă izbește în tâmple

9 ianuarie 1992

Să nu îndrăznești...

Să nu îndrăznești să îți aduci aminte
de frunzele căzânde din copaci,
să nu îndrăznești să mai privești-nainte,
să nu îndrăznești în gând să te prefaci

Rămână clipei ce s-a scurs sublim,
tot ce-am visat când mai puteam visa,
din omul de zăpadă-a curs venin
strivit de-mpotrivirea ta

Doar clopotul din turn mai bate
plecările anapoda din gând,
să nu îndrăznești să mai iubești în rate
c-ai să te-auzi în somnul meu plângând

Te-nșeli vorbind în spaima ta cu sfinții,
secretul nemuririi tot nu l-ai aflat,
te-ascunzi în spatele ființei,
dar nu știi să iubești cu-adevărat

Când te-o răpune febra și fierbinte
te-o strânge-n brațe ziua de apoi,
să nu îndrăznești să îți aduci aminte
de îngerii ce-au locuit în noi...

5 martie 2020

Coronavirușii

De treizeci de ani bătuți pe muchii
Pe fruntea țării bâhâie păduchii,
Și-n timp ce sug de seve România
Ne-învață ce-i democrația

Pe lângă paraziții fără scrupul
Pe trupul țării crește un furuncul,
Că numai mâinile murdare
Semnează actele de guvernare

Corup și fură și batjocoresc
Ce-a mai rămas din neamul românesc.
Adorm și se trezesc pe saci de bani,
Se schimbă între ei la patru ani

Ei au de toate, noi avem doar ochii
Să plângă violarea babei Dochii;
Tot pactizând cu ticăloșii mici
Prin lașitate-am devenit complici

Nu ne-am spălat pe mâini de mafioți,
Ne-am prefăcut că nu-i vedem pe toți,
Am devenit indiferenți și goi,
Ne bălăcim cu porcii în noroi

Imunitatea țării e scăzută
De-atâta mătrăgună și cucută;
Tot alegând doar răul cel mai mic
Din țara noastră n-a rămas nimic

Pădurile au sângerat sub drujbe
În timp ce popii se țineau de slujbe,
Petrolul l-au luat austriecii,
Pe vânzători i-au tot votat zevzecii

Pe gazele din mare se-ncaieră străinii,
Pustie este țara, abia mai latră câinii;
Și aurul și sarea și sufletul s-au dus,
Îngenucheați în tină de cinicul Apus

Butoanele puterii le-apasă doar ocnașii,
Tot locul de sub soare l-au ocupat borfașii,
Mai urlă în istorii pe steagul dacic lupul,
Dar viruși fără număr ne invadează trupul

Ei sunt și opozanți, sunt și la guvernare,
Ce cruntă-i dictatura cămășilor murdare!
Ei sunt coronaviruși ce invadează tot,
Vaccinul clasic este o palmă peste bot,

O tragere în țeapă, un rug aprins în piață;
Hai, fruntea sus, române, că asta nu e viață!
Microbii, paraziții, toți virușii pustii,
Să-i arzi cu fierul roșu, să poți și tu să fii...

1 martie 2020