A fost odată un luptător
cum nu mai fusese pe aici,
umbla cu Patria-n suflet
și-aprindea în cer licurici
Desculț pe câmpul cu spini
niciodată nimic nu-l oprea,
pândit de ochii străini
prin inima nopții trecea
Nu știa ce-l așteaptă pe drum,
prin ziduri de ceață plutea,
Patria se înecase cu fum
și el în brațe-o ducea
Când cobora din sine în zori,
soarele ca pe-un dor îl privea,
când trăgea cu arcul în nori
un înger albastru cădea
Doar ecoul căderii în mare
câteodată-n amurg se auzea,
plângea câte-o rază de soare
și-un gând risipit putrezea
Umbra lui atât de înaltă
de jur împrejur se-ntindea,
și-n cer nu era altă
umbră mai mare ca ea
Și mergea totdeauna pe jos,
mânată de mirare și dor,
căutând acel luptător
ce-a pierit cu omul frumos
3 iunie 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu