Dacă se-ntâmplă să cunoști iubirea,
ai grijă de ea,
s-ar putea să n-o mai întâlnești a doua oară
O să o cauți prin golul din jur
și-o să te doară
Numără stelele
atunci când cerul este albastru
și te lasă să-l privești cu ochii larg deschiși
Nu chema norii,
nu te amesteca cu ploaia
dacă nu ești pregătit
să călătorești prin inima ta
pe sens interzis
Dacă simți gustul cireșelor amare,
închide ochii
până nu trece clipa cea repede
cu sufletu-n gheare...
21-22 martie 2023
Inaugurate de Nicolae Mavrocordat, domniile fanariote au dus intriga, bacșișul, mita și alte tare ale politicii machiavelice orientale pe noi culmi de progres și civilizație imorală. Fiul marelui dragoman al Porții n-a fost nici prea-prea, nici foarte-foarte. A deschis șirul celor 36 de domnii fanariote din Moldova, cu patru mai puține decât cele din Tara Românească. Au fost multe și scurte întrucât la fiecare trei ani turcii pretindeau mucarerul pentru reînnoirea domniei, prilej de păpat bani nemunciți. Bine, bine, anual pretindeau și mucarerul mic că, vorba aia, pofta vine mâncând. La tron erau abonate familiile Mavrocordat (înrudită cu fostul domn Alexandru Iliaș, prin cotoarbele lor), Moruzi, Sutzu, Caragea, Ipsilanti, Ghica (albanezi grecizați), Calimachi și Racoviță (ambele românești).
Nicolae Mavrocordat stăpânește Moldova între 1711 și 1715 și iese în evidență cu un bir nou, țigănăritul, pe care până la urmă, sătul de atâtea blesteme colorate, rostite cu mare artă, l-a anulat tot cu un blestem înfricoșător. Mutat în Țara Românească din motiv de deces mortal al lui Brâncoveanu și al urmașului și uzurpatorului său, pe tron se aburcă Mihai Racoviță (1716-1726) care uită să mai coboare deși austriecii, mînă în mână cu stolnicul Vasile Ciaurul, au vrut să-l rezolve încă din primul an de huzur. N-au reușit, dar distracția a continuat până în 1717 când Racoviță, în schimbul unor sexoase pungi cu galbeni, cedează Bugeacul tătarilor ce uitaseră să mai plece de acolo după bătălia de la Stănilești (1711). Așa se face că după cetatea Hotin, transformată de turci în raia încă din 1713, Moldova pierde și Bugeacul. Că Mihai Racoviță iubea banul ceva de speriat! A introdus noi biruri, inclusiv văcăritul, iar justiția domnească a transformat-o în supermarket. Unor evrei care săvârșiseră un omor ritualic asupra unui copil de cinci ani nu le-a aplicat pedeapsa capitală prin spânzurare, firească pentru vremea aceea, ci i-a iertat în schimbul unei mari sume de bani. Până la urmă sultanul îl mazilește dându-i satisfacție lui Nicolae Mavrocordat și plângerilor altor evrei pe care Racoviță îi taxa la drumul mare, crezându-se mai catolic decât Papa.
Urmează Grigore al II-lea Ghica (1726-1734), nepot de-al lui Nicolae Mavrocordat, fiul surorii sale Ruxandra și totodată nepot al fostului domn Grigore Ghica. Uns cu toate alifiile, afemeiat mai mult decât prevedea legea bunului simț, a introdus mucareaua, taxa pe care trebuia s-o plătească popii, s-a ciorovăit cu tătarii pe care i-a convins să restituie pagubele provocate cu ocazia distracțiilor prin estul Moldovei, dar cărora, în semn de prețuire și admirație nețărmurită, le-a mai cedat o parte din Bugeac. După cum se vede, cedarea de teritorii devenise un obicei al fanarioților. După ce era să-și piardă tronul în 1730, după revolta de la Constantinopol care-l lăsase pe sângerosul sultan Ahmed al III-lea fără obiectul muncii, reorganizează școala domnească din Iași. După care se mută cu serviciul la București.
La Iași vine vărul său, Constantin Mavrocordat, în etate de 22 de primăveri. De la ta-su, Nicolae Mavrocordat, învățase o mulțime de trucuri ceea ce-l va ține pe tron, cu întreruperile inerente jobului de fanariot, timp de 21 de ani, între 1730 și 1769, totalizând șase domnii în Țara Românească și patru în Moldova. Băiatul nu era rău, atâta doar că a adus prea mulți greci la Curtea Domnească, ceea ce nu i-a încântat deloc pe boierii moldoveni. Până în 1735, când se întoarce în Țara Românească, pune biruri peste biruri că, vezi bine, avea imaginație!
Se întoarce Grigore al II-lea Ghica (1735-1741) care jefuiește cu sârg săraca țară a Moldovei. Ceea ce vor face și rușii în 1739, că Grigore s-a retras din fața lor tot timpul întrucât nu-i plăcea să ia bătaie. Că bătaia rusească doare al dracului de tare! Salvat de pacea de la Belgrad, domnește până în 1741 când este mazilit și chemat, cu mare cinste, la Înalta Poartă. Vă dați seama cât a costat ”marea cinste”!
Revine Constantin Mavrocordat care, ajuns la 30 de ani și cu mintea mai coaptă, introduce reformele sale experimentate deja în Țara Românească. Îi cere sfatul și lui Ion Neculce, cronicarul și fostul hatman al lui Dimitrie Cantemir. Boierii se supără un pic că le-a cam dat nas țăranilor, dar le-a trecut repede că viile Moldovei ascundeau nenumărate prilejuri de veselie și desfrâu și-ți luau tristețea cu mâna. Domnia a fost scurtă, până în 1743, cînd este mazilit în urma pârilor trimisului suedez la Poartă, nemulțumit că vodă oprise înscrisurile fostului secretar al lui Grigore Ghica, decedat la Iași, dar însemnată în realizări fiscale și culturale. Totuși, deși stabilise ca birul să fie plătit în sumă fixă (”patru sferturi”), când a considerat că are nevoie de gologani a luat ”șase sferturi”. De unde se poate trage concluzia că și reformatorii sunt împinși de la spate de lăcomie. Că p-aia cu ”să n-ai încredere în greci nici când îți fac daruri” n-o mai zicem, e fumată demult.
Vine vesel nevoie-mare fratele său Ioan Mavrocordat (1743-1747) care se pișă pe reformele lui Costică, reintroduce văcăritul, goștina pe oi și alte nenorociri de nu mai știa țăranul român cum să-și dea pielea la întors. Dar nu numai că le-a reintrodus, dar le lua și de două-trei ori pe an! Ca să fie masa domnească bogată și copiii țăranilor morți de foame. În schimb, domnul i-a lăsat pe boieri la butoane, el ocupându-se cu îndeletniciri mult mai plăcute, cum ar fi bețivănitul și curvăsăritul. Chestia cu zugrăvirea unor biserici e vrăjeală de adormit somnul națiunii, care încă nu se formase. Sfârșitul i se trage de la spânzurarea unui evreu pe care în preludiu l-a deposedat de avere. Mazilit, este înlocuit de Grigore al II-lea Ghica. La plecare, o bătrână din Iași a aruncat cu pietre după trăsura lui, lovindu-i calul. Deși calul nu avea nicio vină, respecta cu strictețe fișa postului. Sfârșitul vieții, pe malul Bosforului, l-a prins ”în grea sărăcie”, ce-o fi însemnând asta la fanarioți. Că, în orice caz, nu e același lucru cu sărăcia noastră.
Grigoraș (1747-1748) n-a făcut prea mulți purici, fiind transferat la București, și se întoarce Constantin Mavrocordat (1748-1749) care apucă să desființeze rumânia (vecinia). Dar pentru că nu a vrut să-i dea marelui vizir 300 de pungi cu galbeni pentru prelungirea mandatului, a fost mazilit și închis în insula Lemnos, unde fusese inițial doar exilat. Având acest neprevăzut timp de gândire, a consimțit să dea cele 300 de pungi și a fost eliberat.
Urmează Constantin Racoviță (1749-1753) care aduce cu el doi dregători greci, Iordache Stavarache și Iordache Genet, două belele care se pun cu birurile pe țară. Boierii se revoltă, fug la tătari, iar Racoviță e silit să-i trimită la Stambul pe lacomii săi dregători. Racoviță a continuat politica lui Constantin Mavrocordat de alungare a negustorilor turci (laji) din Moldova, negustori veroși ce se transformaseră în cămătari nemiloși și care, ca supradobândă, necinsteau casele moldovenilor. Este transferat în Țara Românească de unde vine Matei Ghica (1753-1756), petrecăreț de profesie, ceea ce îi va aduce până la urmă mazilirea și un final al vieții într-o sărăcie lucie, fiind victima propriului anturaj, chiar foștii săi dregători, în frunte cu socrul său, deposedându-l de bunuri în urma unor procese! Că băiatul nu fusese atent la detaliile petrecerii continuie în care trăia lăsând treburile țării pe mâna acestor șnapani.
Se întoarce Constantin Racoviță (1756-1757) care desființează văcăritul dar este mazilit rapid din cauza combinațiilor omului său de încredere de la Stambul, Iordache Stavarache, care trăsese sforile pentru Scarlat Ghica, fratele lui Matei. Scarlat (1757-1758) mare iubitor de petreceri, aceasta fiind moștenire genetică, este mutat rapid în Țara Românească.
Vine Ioan Calimachi (1758-1761), moldovean get-beget, dar care își începe domnia taman când tătarii jefuiau Moldova. Colac peste pupăză se transferă și Iordache Stavarache de la Stambul ca să se pună cu birurile pe moldoveni care, sătuli până peste cap de binefacerile noilor dregători, încep a ”murmurisi! Doisprezece boieri sunt legați și trimiși hanului tătarilor ceea ce duce la o revoltă destul de nasoală. Stavarache scapă cu fuga, iar pentru a face rost de parale Calimachi introduce birul numit ajutorință, un fel de fumărit. Bătrînul domnitor, care a dezvoltat Iașii, a fost înlocuit de fiul său Grigore Calimachi (1761-1764), care nu se remarcă în niciun fel. Cea ce nu era puțin lucru. Este mazilit în urma manevrelor lui Iordache Stavarache, fiind înlocuit cu Grigore al III-lea Ghica (1764-1767), nepotul lui Grigore al II-lea Ghica. A fost unul dintre cei mai buni domni fanarioți, om învățat, cumpătat și înțelept, aplecându-se și asupra durerilor celor mulți. Bun gospodar, harnic, a construit poduri, o postăvărie la Chipărești, a încurajat învățământul și a combătut luxul! Asta nu i-a împiedicat pe turci să-l înlocuiască cu Grigore Calimachi (1767-1769), care, nefiind la înălțimea cerințelor sultanului, este mazilit și decapitat alături de protectorul său Nicolae Sutzu. Domnul nu reușise să asigure aprovizionarea armatei turcești care se afla în război cu rușii. Se întoarce bătrânul Constantin Mavrocordat (iulie-decembrie 1769). Dar rușii îi înving pe turci și-l iau prizonier pe domnitor. În timpul negocierilor, un ofițer rus îl rănește la cap pe domnitor, care, deși prizonier și bolnav, nu se sfiește să le dea peste nas rușilor. Evident că rușii aveau încă de pe atunci nasul cât se poate de sus și de roșu și erau nervoși cu nervii. Așa că jignirile lui Costică le-au creat pretextul de a-l garnisi cu câteva scatoalce. Rana dobândită s-a infectat așa că atunci când a ajuns la Iași, medicii au constatat că, pe repede înainte, vodă a-nghițit gutuia (15 decembrie 1769). A fost înmormântat cu mare pompă, dar asta nu i-a mai folosit la nimic, dovadă că nici astăzi nu știm unde-i este locul de veci.
Războiul ruso-austriaco-turc, aflat în plină desfășurare, au transformat Moldova și Țara Românească în teatre de operațiuni în care învingătorii nici nu se mai oboseau să numească domnitori, considerând că pot jefui și fără ajutorul acestora. După pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) fu numit Grigore al III-lea Ghica (1774-1777) în condițiile în care rușii Ecaterinei a II-a nu părăsiseră Moldova, iar austriecii Mariei Tereza ceruseră Bucovina, cu vechile cetăți de scaun Suceava și Baia, și cu Putna marelui Ștefan. Chiar dacă Maria Tereza spunea: ”În afacerile moldovenești n-avem deloc dreptate”, miniștrii și fiul ei, Iosif al II-lea, hrăpăreți cum le este firea austriecilor, au pus gheara pe ”țara pădurilor de fagi”. Domnitorul se opune, trimite un memoriu sultanului în care avertizează că, dacă Poarta nu va apăra cel mai mănos pământ al țării, se va adresa altei puteri. Sultanul nu gustă inițiativa și-l trimite pe Kara Hissarli Ahmed să-l omoare pe cel pe care-l considerau omul rușilor. Hotărârea i-a fost ușurată și de pârile unei părți a boierimii care se plângea cu deosebit talent de anturajul grecesc al domnitorului și de dorința arzătoare a austriecilor de a-l lichida pe opozantul anexării Bucovinei. La 12 octombrie 1777, la Iași, trimisul sultanului îl invită pe domnitor să-l viziteze, pretextând că este bolnav. Deși fusese sfătuit de apropiați să nu dea curs solicitării, se duce și este poftit într-o odaie retrasă. Acolo este sugrumat de ieniceri și decapitat. Capul a luat calea Stambulului iar trupul a fost înmormântat la biserica Sf. Spiridon din dulcele și macabrul târg al Ieșilor. Așa a sfârșit domnitorul care a încercat să pună ordine în retribuirea tuturor dregătorilor și a încurajat prin susținere financiară propășirea științelor, artelor și literelor în Moldova.
Cu o zi înaintea uciderii lui Grigore Ghica fusese numit Constantin Moruzi (1777-1782). După ce reprimă opoziția boierească conduce fără să iasă în evidență până când sultanul îl mazilește, dând satisfacție plângerilor consulului rus de la București. În 1787 este surghiunuit în insula Tenedos unde, după numai 40 de zile, decedează mortal.
Îi urmează extravagantul Alexandru Mavrocordat (1782-1785), ”prințul nebun” (Dely bey), fiul lui Constantin Mavrocordat. În timpul său evreii acaparează comerțul, spre nemulțumirea negustorilor turci, destul de șnapani și aceia. După mazilire se joacă de-a mama și de-a tata în palatul său de pe malul Bosforului unde-și va găsi sfârșitul pe la 1812.
Îl succedează tot un Alexandru Mavrocordat (1785-1786), ca să nu se mai încurce moldovenii în numele domnitorilor, că se schimbau atât de des încât istoria lor devenise un fel de mica publicitate. Acesta era fiul lui Ioan Mavrocordat, dar n-a stat pe tron nici cât stă capra la țap fiind bănuit de turci că o arde în secret cu rușii. Ca să nu aibă soarta lui Grigore Ghica, o rade la Moscova abandonându-și cea mai mare parte a casei sale domnești (vreo sută de persoane), inclusiv soția. Interesantă metodă de a scăpa de o nevastă cicălitoare, de altminteri fiică de domn, tatăl ei fiind celebrul Caragea.
Vine Alexandru Ipsilanti (1787-1788) care, în condițiile noului război ruso-austriaco-turc, înclină de partea austriecilor. Aceștia ocupă Iașii, îl iau ”prizonier” și-l duc la Viena. Turcii îl numesc pe Emanuel Giani Ruset (1788-1789) care, din cauza schimbărilor permanente ale rezultatelor luptelor, va sfârși pribeag prin Rusia. Rușii îi bat la meserie pe turci, ceea ce-l face pe prințul Potemkin, care în vremuri de pace îi regla la mare artă tensiunea țarinei Ecaterina a II-a, să se viseze rege al regatului dacic. Pacea încheiată la Iași, în 1792, ni-i aduc oficial pe ruși la granițele Moldovei deoarece turcii au cedat toate teritoriile dintre Bug și Nistru. Ceea ce după cum veți vedea, sau după cum știți deja, a fost cam nasol pentru istoria noastră. Sau poate nu, depinde câtă zeamă de varză ai băut cu urmașii lui Marx și Engels.
Este numit domn Alexandru Moruzi (1792-1793), fiul lui Constantin, care după niciun an este transferat în Țara Românească, lăsându-i locul cald lui Mihai Sutzu (1793-1795), care este mazilit ”ca să se odihnească”. În timpul lui Alexandru Moruzi mulți țărani au fost atrași de ruși dincolo de Nistru unde se formase Moldova Nouă, o făcătură rusească, condusă de Alexandru Mavrocordat-Firaris. În compensație, în vremea lui Sutzu, în Moldova sunt întemeiate noi sate de către coloniștii transilvăneni și galițieni, nemulțumiți de regimul austriac.
Alexandru Calimachi (1795-1799) a adus prosperitatea dar, în ultimul an al domniei, a izbucnit ciuma care a secerat ”mult norod”. A murit în 1821, la 83 de ani, după ce, orb fiind, a fost închis pentru presupuse legături cu Eteria.
Rea nu a fost nici domnia lui Constantin Ipsilanti (1799-1801), fiul lui Alexandru, chiar dacă a fost mazilit repede ca urmare a intrigilor fanarioților de la Stambul.
Un an de zile (1801-1802) domnește Alexandru Sutzu, nepotul lui Mihai Sutzu, după care se întoarce Alexandru Moruzi (1802-1806) care se dovedește un bun gospodar. Stabilește inclusiv drepturile sătenilor asupra fânețelor și imașurilor în funcție de numărul de vite și de suprafața disponibilă. Țăranii erau împărțiți în fruntași, cei care aveau între 12 și 16 vite, mijlocași, între 8 și 12 vite, și codași, între 4 și 6 vite. După cum lesne se poate constata, codașii de la 1800 erau peste fruntașii din 2023 care pasc gazonul din fața Palatului Parlamentului. A gospodărit bine Iașii, ridicându-l la standardele epocii. A încercat să elaboreze un cod de legi, dar nu a reușit mare brânză întrucât moldovenii țineau prea mult la ”obiceiul pământului”, pe care de cele mai multe ori îl aplicau după ureche. Or chestia asta nu-i pica prea bine domnului care, deși un pic prea sever pentru gustul localnicilor, era ”drept la giudecăți”. Considerat prea apropiat de ruși, este mazilit tocmai când se pregătea să inaugureze curțile domnești, restaurate după ce fuseseră pârjolite în timpul lui Alexandru Mavrocordat Firaris.
Scarlat Calimachi ajunge la Iași la 26 octombrie 1806 dar este mazilit a doua zi și se întoarce Alexandru Moruzi care e alungat de ruși, iar în primăvara lui 1807, sultanul îl mazilește. În 1812 este trimis la galere din cauza trădări fratelui său, dar este eliberat. Dă colțul în 1816.
În timpul războiului ruso-turc dintre 1806 și 1812 numirile erau pur formale, nici Alexandru Hangearli (1807), nici Scarlat Calimachi (1807-1810) nereușind să domnească efectiv. Ba, culmea ghinionului, Scarlat cade prizonier la 15 iunie 1810, împreună cu pașa de la Razgrad! În perioada ocupației rusești înflorește comerțul, moldovenii o duc destul de foarte binișor, în contrast cu fiscalitatea excesivă a fanarioților. Tristețea îi cuprinde când, în urma păcii de la București (1812), teritoriul dintre Prut și Nistru, numit impropriu Basarabia, este anexat de ruși. Degeaba au așteptat moldovenii ca turcii să revină asupra deciziei, mita oferită de ruși îi atinsese adânc la corazonul inimii.
Vine Scarlat Calimachi (1812-1819) care mai fusese numit de două ori dar nu reușise să guste din plăcerile domniei. ”Om învățat, blând și cu minte”, a alcătuit Codul civil, a înființat primul teatru de societate la Iași și a întemeiat un curs de inginerie practică susținut timp de cinci ani de Gheorghe Asachi. A organizat administrativ teritorial județele și a introdus cultivarea cartofului, care, la început, nu era pe gustul moldovenilor. După ce au constatat că se pot face chipsuri din barabule au înțeles că nu-i lucru de șagă cu dracovenia și s-au dat pe brazdă.
La mazilire, Scarlat Calimachi primește din partea sultanului o blană de zibelină, semn de mare respect pentru faptele sale. Moare în 1821 în urma unui atac de apoplexie în condițiile în care fratele său Ioan era decapitat iar ta-su era trimis la galere. După cum se vede, nici la turci marele respect nu ținea cine știe ce.
Mihai Sutzu (1819-1821), nepotul fostului domnitor cu același nume, strică tot ce făcuse bun Scarlat Calimachi, întrucât se pune cu jaful pe moldoveni. Partizan al Eteriei, îl susține pe conducătorul acesteia, Alexandru Ipsilanti, dar când constată că rușii se fac că plouă în privința mișcării de eliberare a grecilor, o rade la Chișinău, moment care simbolizează sfârșitul domniilor fanariote în Moldova. Care Moldovă arăta destul de nașpa după ce a scăpat de fanarioți. Și nu numai că era nașpa, dar era și mai mică. Basarabia, Bucovina și alte teritorii de mai mică întindere fuseseră cedate străinilor. Asta a produs inevitabiul; moldovenii îl vor scoate la interval pe Eminescu ca să poată pune punctul pe y (în traducere i grec): ”Cine a îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii!”
PROMOUȘĂN
Așa-i că v-am zăpăcit? Stați să vedeți ce se întâmplă în Țara Românească!
28-29 ianuarie 2023
Noi care-am fost și care suntem
în viața asta patrioți,
să dăm semnalul unui cântec
în care viii-s vii și morții morți
În care codrii nu-s păduri
tăiate de-nsetate drujbe,
și nu ești nevoit să-nduri
pe țărm străin umilitoare slujbe
Să punem sabia pe masă,
să discutăm pe față cu ai noștri,
de ce-au furat și țigla de pe casă,
de ce în fruntea țării sunt doar monștri!
Și-n loc de replici insolente
să acceptăm numai răspunsuri clare,
căci ne-am cam săturat de fente
și ne e silă de manipulare
Refrenul o să-l scriem în vreo piață
când vom aprinde rugul de final,
c-avem și drepturi în această viață;
jos măștile de carnaval!
Noi care-am fost și care suntem
vulturi ce-au dus în spate cucii,
vă condamnăm să ne ieșiți din cântec
ca să ne facem semnul crucii...
18 martie 2023
Străzile au amintiri năucitoare,
sunt pavate cu pașii pierduți
ai călătoriilor viitoare
prin care o să trecem desculți
Iluzia a fost copleșitoare,
curgea mierea ochilor mei
ca un râu, ca o durere sfâșietoare
amestecându-se cu magia ochilor ei
Nu știam să mai merg, eram o petală
desprinsă dintr-un alt univers;
iubirea-i o boală mortală
când planeta se-nvârte invers
Nimic nu poate fi mai dureros
decât prăbușirea planetei în soare,
oglinda cu omul frumos
se izbește de mare
Numai îngerul lăcrimând mă mai strigă
sprijinind un biet curcubeu,
cerul e verde-ferigă
înlăuntrul surâsului meu...
18 martie 2023
Sufletul meu și-a pierdut bucuria
de a lupta cu demonii interiori,
inima se aude cum strigă
sfâșiată de tăcerea din zori
Fântânile au secat
de atâta arșiță și de dor,
numai soarele meu întârzie
strivit sub un colț de covor
Înnebuniseră macii
dintr-odată străini,
abia de-mi mai zăream umbra
târându-se printre spini
Sufletul și-a pierdut bucuria
și doare,
sângerează cerul incredibil de albastru
și-n golul din jur nicio floare
Vino cu mine, mă-ndeamnă furtuna,
și-o să te strivesc de-ntâmplări viitoare!
În depărtare îți fluturi mâna
ca-n acea dimineață sfâșiată de-o rază de soare...
17 martie 2023
După defectarea lui Dimitrie Cantemir, turcii îl înscăunează pe Nicolae Mavrocordat, al cărui tată trăgea sforile la Stambul cum trag politicienii de la București mâța de coadă. Faptul că de câteva decenii domnitorii pământeni o ardeau pe față și pe dos cu habsburgii, rușii și alți creștini dubioși, profitând de declinul Porții, îi cam deranjau la pitpalacul inimii pe purtătorii de turban. După eșecul de la asediul Vienei (1683), otomanii făcuseră pași pe covoraș din Ungaria și Transilvania, dar nu aveau nici cea mai mică intenție să cedeze Țara Românească și Moldova. Ba dimpotrivă. Voiau să le jecmănească cu și mai mare măiestrie, așa că au început, cu oarecare subtilitate, să introducă în sfera puterii din acest spațiu economico-erotic elementul grecesc. Nimic de zis, grecii își băgau și singuri coada așa că planurile sultanului Ahmed al III-lea le-au venit mănușă, dată fiind și influența din ce în ce mai mare a urmașilor lui Ahile și Nana Mouskouri, colocatari ai Fanarului, în conducerea treburilor imperiului.
Așa se face că din 1716 ne-am procopsit cu Nicolae Mavrocordat la butoane și în Țara Românească, deși dintre numeroasele limbi pe care le vorbea de dimineața până seara lipsea tocmai limba română. Amănuntul acesta nu-i deranja pe turci la lingurică întrucât noii domnitori aveau un statut precar, de funcționari ai imperiului, durându-i la bască de așa zisa autonomie internă a valahilor, garantată de vechile tratate. Că tratatele încă de pe atunci erau respectate de cei neputincioși. Prin Mavocordat și urmașii săi Poarta otomană conducea organizația de bază a jefuitorilor externi, fiind preocupată doar de consolidarea puterii centrale în raport cu boierimea și de crearea unui sistem fiscal eficient care să-i spolieze la maxim pe valahi întrucât nevoile imperiului aflat pe toboganul istoriei erau presante. Spolierea țărilor române era o piedică pe care turcii o puneau în calea uitării declinului economic. Cumpărarea domniei, peșcheșurile, haraciul și toate celelalte obiceiuri tradiționale pe malul Bosforului au fost perfecționate cu atâta pricepere încât politicienii de astăzi aproape că au crăpat de invidie în prima fază a evoluției lor de fiare hrăpărețe.
Ca să nu le vină vreo idee năstrușnică la encefalul minții, armata a fost desființată și înlocuită cu o gardă domnească formată din arnăuți, greci, albanezi și de alte naționalități care n-aveau toată țigla pe casă și care-i siluiau și-i batjocoreau pe localnici cât era ziulica de lungă. Nicio diferență între ei și contemporanii noștri, jefuitori înrăiți ai banului public. La toate astea se adăugau mârlănia dregătorilor greci și răutatea maladivă a acelor domnitori duși cu pluta pe apa sâmbetei fiindcă nici atunci sănătatea mintală nu era criteriu eliminatoriu în așezarea la butoanele puterii. Ce să ne mai învârtim în jurul cozii, era aproape la fel ca-n zilele noastre. Între fanarioții de atunci și patrihoții de astăzi diferențele sunt insesizabile.
Nicolae Mavrocordat, fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, negociatorul păcii de la Karlowitz (1699) mai domnise un pic prin 1710, dar nu s-a înțeles deloc cu marea boierime. Și cine nu se înțelegea cu stăpânii pământului avea zilele domniei numărate. Așa că, pățit fiind, după ce se întoarce la putere, lasă sarcina încasării taxelor pe seama marii boierimi, pe care o privea cu mâinile streașină la ochi, sperând să vină mai degrabă după teren cu nenumăratele pungi de galbeni. De altminteri toți domnii fanarioți din prima jumătate a secolului al XVIII-lea respectă această cutumă ceea ce face ca marea boierime să-și sporească averile și puterea, formând protipendada. Fenomenul a fost mai accentuat în Țara Românească, dar nici moldovenii nu s-au lăsat pe tânjală. Lucrurile se nasolesc pentru marii latifundiari din a doua jumătate a secolului când elementul grecesc tinde să devină decisiv în luarea măsurilor fiscale. Cât despre cele politice, ele erau dictate de turci în condițiile în care mai tot timpul se băteau cu austriecii și cu rușii în spațiul carpato-danubiano-pontic transformat în teatru de război. Cele șase războaie s-au lăsat cu pierderi teritoriale pentru români ceea ce a dus la subminarea regimului fanariot care se străduise din răsputeri să se consolideze și să se perpetueze la putere. Așa se face că uneori, după cum vom vedea mai la vale, domnii fanarioți au fost înlocuiți cu domnii pământeni, dar care, pe ansamblu, nu au schimbat direcția și mecanismele de funcționare ale regimului. Asta nu pentru că nu ar fi fost posibil ci pentru că nu a apărut nicio personalitate excepțională care să schimbe cursul istoriei așa cum s-a întâmplat din când în când în Evul Mediu.
În anul 1713 turcii transformă cetatea Hotin în raia, în 1718 (pacea de la Passarowitz) austriecii iau Oltenia (până în 1739, pacea de la Belgrad, când mâncătorii de praz se întorc la sânul planturos al țării), în 1775 (pacea de la Kuciuk Kainargi) Bucovina e hașmanglită tot de habsburgi, iar în 1812 (pacea de la București) rușii pun gheara pe Basarabia. După cum bine vedeți, regimul fanariot era de rahat, turcii folosind țările române ca monede de schimb cu tovarășii de zburdălnicii războinice. Asta pentru că Imperiul otoman nu se simțea prea bine iar rușilor, lupi hămesiți ieșiți la drumul mare, le plăcea de minune să se hrănească cu noi teritorii. Ceea ce vor face necontenit în această parte de lume. Pe ansamblu, regimul fanariot a fost nașpa de tot, chiar și reformele lor au fost săvârșite pentru propriul interes nicidecum pentru emanciparea societății. În timp ce prin alte părți ale Europei Iluminismul își făcea de cap, la noi întunericul se făcea tot mai mare. Iar luminițele ce se întrezăreau aveau rolul de a-i ajuta pe hoți să-și înșface mai bine prada. Scânteia iluministă n-a fost niciun moment în pericol să devină flacără. Asta nu pentru că nu ne-ar fi dus capul ci pentru că ni s-a părut mai comod așa. Orice situație dificilă, orice problemă nerezolvată avea o justificare filosofică creștin-ortodoxă: așa a vrut Dumnezeu!
Reformele cele mai importante le-a înfăptuit Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae Mavrocordat, care a domnit de zece ori, totalizând 21 de ani, cu întreruperi, în perioada 1730-1769, alternativ, în Moldova și în Țara Românească. Reforma fiscală prin care a stabilit să fie plătită o sumă fixă, în patru rate trimestriale, avea rolul de de a colecta mai ușor paralele necesare susținerii regimului. Desființarea șerbiei (1746 în Țara Românească, 1749 în Moldova) se înscrie în tendința generală a epocii, în ciuda opoziției boierești, iar măsurile culturale sunt frecție la un picior de lemn și țin mai mult de educația domnitorului decât de posibilitatea reală de a fi aplicate pe scară largă. Dar nici măcar turcii nu pun mare preț pe reformele lui Costică și le încalcă frecvent, limitându-le efectul. Totuși, faptul că au fost aplicate și în Moldova și în Țara Românească a dus la o formă primară de unificare a legislației, lucru valorificat și de domnitor care și-a pus pe scut stemele ambelor țări. Probabil se săturase și el să facă naveta între Iași și București și să se încurce în steme!
Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797) a reintrodus reformele fiscale ale lui Costică Mavrocordat cu scopul nobil de a colecta birul mai ușor, și a încercat să separe administrația de justiție, dar fără prea mare succes. După cum lesne se poate observa, degeaba ai voință dacă nu ai putirință.
Dar să nu-i plângem pe fanarioți că nu este cazul, vedeți ce bine o duc și în zilele noastre! Că dacă ați crezut că domniile lor s-au sfârșit în 1821, v-ați înșelat amarnic. Obiceiurile lor au plăcut atât de mult clasei conducătoare încât n-au vrut să renunțe la tradiție cu niciun chip. Tot așa, numirile se fac de către Înalta Poartă, armata a fost desființată și înlocuită cu un corp de mercenari menit să-i țină la putere sau să-i dea jos dacă le vine ideea năstrușnică să fie independenți sau să discute în secret cu rușii. Singura diferență e că în locul firmanului, domnul primește o șapcă model Los Angeles Lakers 2019. Cât despre jaful generalizat, îmbogățirea fără muncă, reformarea teoretică a societății și batjocorirea oamenilor de valoare, nu s-a schimbat nimic. Chiar și memoriile marilor boieri, susținători ai Cantemireștilor sau Cantacuzinilor, prin care încercau să obțină recunoașterea formală a privilegiilor țărilor române în raport cu Poarta, n-au fost decât lupte pentru ciolanul puterii fiindcă domniile lor se simțeau amenințați la buzunar de dregătorii greci. Deși în urma unor memorii boierești țarina Ecaterina a II-a i-a propus lui Iosif al II-lea (în 1781, la Moghilev) să se constituie un stat tampon numit Dacia, rezultat din cele două țări române, între pârile vechilor boieri și ale neisprăvițilori de astăzi, care târăsc țara pe la tot felul de porți mai mari sau mai mici cu scopul evident de-a le fi numai lor bine, iar poporului român cât se poate de nașpa. Nu de țărișoară le pasă, ci de burdihanele lor. Nu setea de dreptate îi mână în luptă, ci lăcomia. D-aia nu reușim să mai ieșim din hrubele istoriei. Am fost învățați că așa e lumea făcută, din bogați lacomi, pe care nu poți sătura nici dacă le-ai turna aur topit pe șoseaua gâtului, și săraci de profesie cărora e bine să le îndrugi minciuni cât e ziulica de lungă, să-i ții în întuneric, fără căldură, hrană și demnitate, ca să nu se obișnuiască cu binele...
PROMOUȘĂN: Nu vă speriați, n-am terminat cu fanarioții, distracția de abia începe. În episodul următor îi luăm la palme pe cei din Moldova că atât s-au tot schimbat între ei de-au zăpăcit cronicarul. Deși părea imposibil...
27 ianuarie 2023
Femeie, iată fiul tău!
Femeie, iată fiica ta!
Femeie, ești pe lume Dumnezeu
și pasăre în ceruri de-ai zbura
Din tine cresc luminile solare
și stelele în tine strălucesc,
tu ești pe lume singura salvare
la care sună neamul omenesc
Corvezile nu le refuzi nicicând,
trudești să fie bine tuturor,
și dacă n-ar fi prea curând
am merge împreună-n viitor
să te surprind când inima îți bate
și-aprinde infinite ruguri;
prin tine numai Dumnezeu străbate
cu un alai de călțunei și fluturi
Și-aș vrea-n final să-ți fiu magie
și să cobor sfâșietor din tine,
să-ți torn în suflet apă vie
și când ți-e frig să te ascunzi în mine...
8 martie 2023
În lumea asta de sub oboroc,
vechi păsări călătoare s-au zdrobit,
sătule de atâta nenoroc
și de atâta zbor prin infinit
Aripile s-au prefăcut în fum,
pe cer încă se scurge-o dâră,
miroase universul a parfum
și se aude spaima cum înjură
Țărânii îi vor fi soldați copacii
în care cântă păsările mute,
cei ce-au plecat s-au rătăcit săracii
tot căutând nedefinite rute
Și de atâtea zboruri frânte
s-a încurcat pesemne Dumnezeu
de-a aruncat în mine cu un munte
în care lăcrima un curcubeu...
8 martie 2023
Pe cerul înnorat cocorii strigă
să vină pimăvara care-a fost,
miroasă orizontul a ferigă
și tot ce astăzi ca și ieri întrigă
să-i dea și țării ăsteia un rost
Din transă de-am putea ieși acum,
trecând din teorii la fapte mari,
am risipi perdelele de fum
și-n colbul fiecărui drum
sub caii noștri ar pieri barbari
Pe scenă doar actori de comedie
interpretează roluri de eroi;
o, buna mea, prea buna Românie,
vom trece împreună prin stihie
să scoatem viitorul din noroi
Se-aud cum strigă îngerii de mâine
să nu amanetăm ce e al lor,
tot grâul ce-a căzut ucis în pâine,
adulmecat de botul unui câine,
va crește înaintea tuturor
Siberii reci vor deveni grânare,
vor treiera armatele de greieri,
tot fânul se va scurge din fânare
și toate băuturile amare
ni se vor scurge din pahare-n creier
Abia atunci vom evada din moarte
pătrunși de ce-am putea să fim,
și vom trimite vieții noastre carte
chiar dacă universul ne desparte
de tot ce-am fi putut să mai iubim
1 martie 2023
Se destramă iarna și din spaima ei
Ies cerșind lumină primii ghiocei.
Prin ființă timpul curge ca un nor,
Dintr-odată vieții i se face dor
Orizontu-așteaptă păsări călătoare,
Fetele morgane calcă prin ninsoare,
Nunțile de fluturi se amână încă,
Florile de colț se izbesc de stâncă
Vino, strigă iarba, mi-am ieșit din minți,
Soarele și-ascunde razele-n părinți!
Vino, strigă dorul de-nfloriri sublime,
Doare disperarea de a fi cu tine!
Iarna se destramă, va pieri cumva,
Vino mai degrabă, primăvara mea!
Lunca înflorită își așteaptă mieii,
Din ființă strigă tandri călțuneii
Ne putem întoarce din călătorie
Toți prizonierii inimii pustie.
Chiar și tu, iubito,-n fiecare seară
Poți renaște-n mine ca o primăvară...
1 martie 2023
