Cânt-a deznădejde frunzele și ploaia,
luna stă să cadă risipită-n gând,
inima aspiră toată vâlvătaia,
ce a fost să fie n-o mai fi curând
N-ai avut răbdare, poate nici curaj,
să înfrunți destinul până la sfârșit,
până și ecoul strigă în sevraj
că eu mă născusem să te fi iubit
Bântuie prin lume vechi povești albastre,
prinții se întorc pe un cal de lut,
dar cărarea lor e deja pe moarte
și nu pot să-ntoarcă ceea ce-a trecut
Numai amintirea nu vrea ca să plece
sub o stea polară încă mai tresari,
o săgeată albastră prin suflet îmi trece
ca să-și lumineze calea când apari
Pe la miezul nopții o să cazi din stele
și-am să te iubesc iar definitiv
ca să poți fugi din brațele mele
fără să existe cel mai mic motiv...
26 ianuarie 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu