PLÂNGEA UN PIAN

Plângea un pian odată cu mine,

o gheară îmi sfâșia inima, nemiloasă,

și nu mai știu ce s-a întâmplat cu tine,

știu doar că erai atât de frumoasă

Inima se spărgea în mii de smaralde,

orizontul se închisese în sine și plângea,

păsările călătoare plecaseră în țările calde,

și tu nu mai erai, draga mea

M-am trezit în deșertul nesfârșit,

deșertul acela din care la tine venisem,

de jur împrejur un gol infinit

și nu mai știam de ce te iubisem

Singurătatea e o armă cu două tăișuri,

unul îți intră adânc în piept,

celălalt cotrobăiește prin suișuri

ori de câte ori nu știu ce aștept

Plângea pianul odată cu mine,

o gheară îmi sfâșia inima nemiloasă

și nu mai știu ce s-a-ntâmplat cu tine,

știu doar că erai atât de frumoasă...

17 iunie 2025

A Piano Wept

A piano once wept along with me,
a claw tore through my heart, mercilessly,
and I no longer know what happened to you—
I just know you were so beautifully true.

My heart was shattering into emerald light,
the horizon had closed in and cried through the night,
migrating birds had flown to warmer lands,
and you were gone, love, slipping through my hands.

I awoke in the endless desert's embrace,
the desert I came from to reach your face,
surrounded by infinite, hollow space—
and I forgot why I’d loved you in the first place.

Loneliness is a double-edged knife,
one cuts deeply into the chest of life,
the other roams the peaks and the steeps,
whenever I wait and know not what I seek.

The piano still wept in time with me,
a claw tore through my heart, mercilessly,
and I still don't know what became of you—
only that you were achingly beautiful, too.