ISTORIA NECENZURATA A ROMANILOR

EPISODUL 50

Transilvania de la Ioan Corvin la Mihai Viteazul

Cum în Evul Mediu Gheorghe Funar nu se născuse, (din cauza unor procese de conștiință) ca să-i pună cu botul pe labe pe unguri, aceștia își cam făceau de cap pe la conducerea provinciei. Lucru care le convenea de minune mai cu seamă că printre atribuțiile puterii era și aceea de ironizare a românilor. Și cum ironia medievală era foarte la obiect, sensibilizând îndeosebi spinarea, bieții valahi umblau mai mult deșelați.

Deși erau șmecheri prin definiție, ardelenii noștri, nu prea dădeau replica, fiindcă ironia lor nu era așa de ascuțită să pătrundă partenerul până la prăsele.

Istoria Transilvaniei după moartea lui Iancu e șucară rău. Aflată sub dominația Ungariei, care-și băga coada mai mereu în treburile țărilor române, țara dintre păduri produce regulat evenimente în interiorul și în jurul ei. Mai întâi, Matei Corvin se contrazice cu Ștefan cel Mare. Pe motiv că Fane îl urmărește prin țară pe Petru Aron, ucigașul tatălui său, cu scopul medieval de a-i lua viața și pentru că a alungat garda ungurească de la Chilia (1465) cu șuturi în partea nord-atlantică a corpului omenesc.

Plus că Fane, tupeist ca toți moldovenii tari în glandă, i-a incurajat pe transilvăneni (îndeosebi sași) să se răscoale. Nesăbuita idee a lui Mateiaș l-a dus la un pas de moarte, iar lui Fane i-a adus atâta glorie că nici n-avea unde-o depozita. De altfel, Fane era văzut de transilvani ca fiind singurul gagiu capabil să oprească atacurile turcilor din Ardeal. Că otomanii făcuseră o adevărată pasiune pentru această zonă pe care o atacau regulat, o dată la 5-6 ani. Până la urmă, după dezastrul de la Mohacs (1526), o parte din Ungaria este transformată în pașalâc iar Transilvania o arde ca principat autonom. Adică plătește, începând cu 1541, ca și celelalte țări române, tribut (la început 10000 de florini) otomanilor. De remarcat că voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya n-a ajuns la lupta de la Mohacs. Mulți ani Zapolya, care dorea s-ajungă regele Ungariei (chiar este proclamat în 1526) se luptă cu Ferdinand de Austria, apelând chiar la ajutorul lui Soliman. Se ajunge până la Viena, care însă rezistă asediului. Zapolya este ajutat și de Petru Rareș care la Feldioara (1529) zdrobește o armată transilvană de-a lui Ferdinand. În 1538 se încheie pacea între cei doi regi ai unor părți din Ungaria iar în 1540, Zapolya decedează în urma unui atac de apoplexie. Așa se întâmplă când umbli cu dovleacul plin de fumuri. Conducerea Transilvaniei fu asigurată de omul de încredere al fostului ștab care era, normal, călugăr: George Utyeszenics Martinuzzi. Băgându-se în tot felul de combinații politice, Georgică dă chix. În 1551 este suprimat de austrieci care fac prăpăd în Transilvania până în 1556, când ,cu ajutorul lui Pătrașcu cel Bun din Valahia și Alexandru Lăpușneanu din Moldova, muierea lui Zapolya, Isabella, împreună cu puradelul Ioan-Sigismund se-ntorc la putere. Ionel conduce principatul între 1559 și 1571, perioadă în care recunoaște calvinismul (1564-1567) și unitarismul (1571), dar nu suportă ortodoxismul. Din 1571 și până în 1576, Ștefan Bathory, întemeietorul celebrei dinastii, conduce Transilvania luptându-se din greu cu românul Gaspar Bekes, pe care-l învinge și-l convinge să-i fie comandant de oști. După ce se transferă cu locul de muncă în Polonia, ca rege, în locul lui Ștefan vine fratele Cristofor (1576-1581), urmat la rându-i de copchilul personal, Sigismund, un îngâmfat de care istoria a făcut mișto cât cuprinde. Plin de sine, fiul caprii a încercat să fie lider regional, dar a sfârșit prin a fi păcăliciul universal care, după mai multe proiecte comune cu Mihai Viteazul l-a lăsat baltă renunțând, revenind și iar renunțând (1598-1599) la conducerea principatului în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Bathory, lacheul tuturor  puternicilor vremii. Cam asta era situația politică în Transilvania la momentul când Mișu Caftangiul se hotărăște să joace la Bingo și să câștige. Cu prețul vieții veșnice.

Răscoale nasoale

Când n-avea ce face, papa Leon al X-lea convoca cruciade împotriva turcilor. Rezultatele erau jalnice. Lui îi convenea că dădea de lucru subalternilor, care nu mai isprăveau cu robotitul pe lângă mortăciuni: pomeni, slujbe de pomeniri, reînmormântări. Nasol era de Sf. Petru, distribuitorul de suflete care nu mai prididea cu lucrul. Omu' – e un fel de-a zice – deveni nemulțumit că ștabu' suprem se făcea că plouă și nu-i plătea orele suplimentare. Sau măcar să-l avanseze cumva. Că-n sinea lui Sf. Petru spera să scape de la poartă și să fie promovat camerist.

Așadar, în 1514, la Buda (capitala Ungariei, nu acel spațiu interesant și deosebit de creativ unde până și scriitorii se duc singuri să-și verse amarul din fiere), țăranii de diferite naționalități, udemeriști, peuneriști ori viitori tractoriști se strâng ca la bâlci. Cam 40000 de capete țuguiete sperau să scape de iobăgie, c-așa le fusese promis în campania electorală. În Transilvania era jale. Îndeosebi la casele nobilimii că nu mai avea cine le munci pământurile. Din care pricină îi schingiuiau cu măiestrie pe cei rămași în fastuoasele bordeie din balegă și lut. Și cum ăștia erau femei, copii și boșorogi, mai puțin rezistenți la torturi, țipau cât era noaptea de lungă. Ziua nu, că erau la muncă. Auzind cele petrecute acasă, pe domeniul privat al maghiarului, țăranii hotărăsc să facă pasul la ofsaid. Înarmați până-n măsele cu ura de clasă, îl pun în frunte pe un mic nobil secui, Gheorghe Doja, conducătorul preconizatei  cruciade și fac turism modern prin Transilvania. O ard bine de tot, că erau cam nervoși, iar pe nobilii găsiți în punctele cheie ale traseelor îi cam ucid. Gașca a pătruns din trei direcții, sub comanda lui Gheorghiță, a fratelui său Grigore și a popii Laurențiu. După ce surclasează armata lui Ștefan Bathory și Nicolae Csaky, vizitează Oradea, Bihorul, Sălajul, Sighișoara, Rodna, Bistrița, Clujul unde se lasă cu strigături și focuri de tabără bine întreținute. La Sighișoara au fost întâmpinați de primar în persoană. Bucuria revederii cu alesul urbei a fost atât de mare încât n-au putut rezista tentației de a-l omorî imediat. Ultimul obiectiv turistic demn de distrus a fost Timișoara. Aici însă, se produce un scurt-circuit istoric. Armata voievodului Transilvaniei, Ioan Zapolya, mătură pe jos cu răsculații. Însăși căpeteniile cad prizoniere. Grigore Doja este judecat sumar,direct de călău, popa Laurențiu este ars la Cluj, dar numai după ce fusese tras temeinic  în țeapă, iar Gheorghe Doja a avut parte de un proces mai lung, firesc pentru rangul său. Așezat într-o poziție sexy, go,l pe un tron înroșit în foc a constatat într-o fracțiune de secundă că situația e fierbinte. Coroana roșiatică precum o linie erotică pe care călăii i-au așezat-o în vârful capului nu l-a deranjat deloc întrucât nu a mai simțit-o. Când și-a revenit a realizat că nobilii fraternizaseră cu țăranii, altminteri nu se explica ceea ce vedea ca prin ceață în fața ochilor: barosanii îi serveau cu fripturi pe zdrențuroși și ăștia mâncau cu o poftă neomenească de parcă nu haliseră de 15 zile. Doja nu era victima unei halucinații: ce vedea era autentic, numai un amănunt îi scăpă; carnea pe care o băgau la jgheab iobagii era smulsă cu un clește special, din trupul propriu și personal. Din fericire pentru el, Gicsi n-a mai prins și ciorba de potroace, din oase de conducători, fiind foarte prins cu trecerea într-o lume mai bună. Oricum a murit fericit, convins că expresia celebră  „orice revoluție își devoră conducătorii” nu e o vrăjeală. Rezultatele răscoalei au fost nasoale: nobilii au accentuat asuprirea, ba prin intermediul unuia, Verboczy, autorul „Tripartitumul”-ului, i-au dat și un temei juridic. Asta-i  înrăiește și mai tare pe iobagii români care se răscoală în 1526 sub conducerea lui Iovan Țarul, și în 1599 cu ocazia vizitei de cucerire a lui Mișu Caftangiul în Transilvania. Din nenorocire, situația lor nu s-a îmbunătățit. A continuat să fie la fel până în zilele noastre.

ISTORIA NECENZURATA A ROMANILOR

INTRAREA ÎN EUROPA MEDIEVALĂ

CAPITOLUL  49

Pe la 1579, Franţa fu cucerită de un valah tânăr înalt, frumos şi, culmea, bine-crescut. Omul intrase în Europa fără viză fiindcă fugise din Valahia înainte ca slujbaşii vremelnicilor domnitori să-l scurteze de capul plin de vise. Că născându-se  datorită virilităţii bolnăviciosului Pătraşcu cel Bun, Petru Cercel n-avea cum să nu se gândească la ziua în care va ajunge cel mai tare din parcarea valahă şi va tăia coada câinelui dintr-o singură lovitură imaginară. Hălăduind prin Occident, ca tot românul fără busolă şi-a făcut o mulţime de prieteni influenţi, că pe lângă calităţile cu care l-a hărăzit din greşeală natura, mai pusese mâna şi pe carte, obicei atât de hulit şi în acea vreme. Fără să facă vreun efort, valahul părea mult mai deştept decât interlocutorii săi. Ajuns în preajma regelui Franţei, Henric al III-lea, lăsă o bună impresie, ceea ce-I determină pe acesta să-i sprijine candidatura la tronul valah, la Biroul Electoral Central de la Stambul. “Pierre, dragule, dacă ajungi vodă învaţă-i pe valahi să se poarte ca tine, să fie occidentali şi-n felul ăsta n-o să mai aveţi probleme cu vizele. Aşa curaţi, dichisiţi, parfumaţi ca nişte căţei, păreţi de-ai noştri, pe cuvânt. Tu eşti prototipul, mai ai sa scapi de un obicei mârlănesc: nu mai dormi cu capul pe spadă şi nu mai ţine ochii deschişi. Că te ia lumea de nebun şi e păcat. Fii mai relaxat”.  Pierre n-avea interesul să-l contrazică pe Henric al III-lea, se prefăcu că-i dă dreptate şi ca semn al prieteniei acceptă ca secretar personal pe unul Berthier, băiat talentat la scris dar lipsit de avere personală. Dar în sinea lui altcumva gândea decât protectorul franţuz. Că dacă ar lăsa spada imediat s-ar repezi vreun vecin mai îndemânatic să i-l taie. Că ăsta era stresul cel mare în Valahia. Ca să se descarce, câţiva ani mai la deal, trimise un e-mail fratelui său vitreg, Mihăiţă: “Dragă frăţioare, Petrică te salută! Ştiu că eşti ocupat până peste cap cu făcutul averii pe spatele ţăranilor însă îmi permit să te deranjez un pic din activitate cu ceva veşti despre mine. Încă de la început te anunţ că sunt bine şi sănătos ca un porc mistreţ. Am vizitat multe oraşe europene dar niciunul nu m-a impresionat ca Parisu’. Ce să-ţi povestesc? Au ăştia o cultură, o civilizaţie să arunci cu basca după câini nu alta. Am vizitat cârciumile populare, casele de toleranţă, nu mi-a scăpat nimic. A fost o nebunie, mai ales când le-am încercat pe franţuzoaice. Notează: Când treci pe la Paris fă-le şi tu bucuria şi n-ai să regreţi. Au clasă. Plini de calităţi mai sunt francezii ăştia dar mai au şi defecte. Cel ma tare m-a deranjat când m-au pus să stau la masă între una blondă, ţâţoasă, apetisantă, nimic de zis şi un câine vagabond. La început am crezut că-I vreun apropos şi-am vrut să plec dar dar n-am întins-o de teamă să nu se supere buldogul. Blondina m-a lămurit că la ei, câinii au aceleaşi drepturi cu oamenii şi mănâncă din aceleaşi farfurii. Ei speră ca astfel, societatea să se umanizeze şi să nu mai mârâie unii la alţii. M-a îndemnat să-i  învăţ şi pe valahi să procedeze la fel, să mănânce din aceleaşi farfurii cu dulăii că astfel vor avea revelaţia a ceea ce e esenţial în viaţă. Nu i-am dat-o-n bună Brigittei, că aşa o chema, explicându-i că-i greu  de schimbat un popor care a dat cu javrele de pământ de când se ştie. S-a buzat un pic dar i-a trecut mandea o privire prin zonele periculoase de-a pierdut pe loc şirul discuţiei.

După Franţa am făcut o baie la Veneţia unde dogele mi-a dăruit din simpatie pentru poporul pe care-l  reprezint 1000 de ducaţi. Banii mi-au prins bine, deşi parcă mă mustră conştiinţa că i-am spus că sunt francez! Trece şi durerea asta. Cu-n pic de şampanie franţuzească uiţi de toate. Să nu crezi că m-am ciocoit dar şampania chiar e un lucru bun. N-o să prindă la valahi, că, vorba lor, nu învârtoaşă ca ţuica dar pentru obrazuri fine merge. Am trecut şi pe la Raguza unde mi-am tras pe turtă spuza. M-am simţit excelent întrucât m-am dat veneţian. Ce înseamna bilingvismul ăsta!Ştiu o grămadă de limbi, majoritatea învăţate cu ajutorul damelor, lucru care m-ajută enorm, aproape la fel de mult ca pe Petre. Ştii care, ardeleanul ăla de are drept gineri nişte specialişti în limbajul trupului.

De doi ani sunt la Stambul unde pe căi cinstite, trag sfori s-ajung pe tron în locul lui Mihnea. Când să zic şi eu hop, am pus laba pe domnie, se ivesc carele cu aur trimise din Valahia de Ecaterina Salvaresso, mama domnitorului Mihnea, de fapt adevărata conducătoare. Băi fratello, am cam făcut datorii pe aici că turcii sunt nesătui şi farmecului personal ei nu-I acordă prea mare importanţă în raport cu paraii, dar sper să mă scot după ce ajung domn. Mai e ceva de furat în Valahia? Că am auzit la BBC că a declarat un sfetnic de-acolo, că nu şi atunci toate eforturile mele sunt zadarnice. Trimite-mi răspuns urgent să ştiu ce am de făcut: mai vin la putere sau mă las păgubaş. Că doar nu e nimeni fraier să creadă că vin la muncă…”

La 29 august 1583, Petrică intră în ţară voios nevoie mare, cu planuri măreţe în ochii şăgalnici şi cu o armată numeroasă de creditori la coada calului. A mai inventat o taxă: “goştina pe oi”, drept pentru care a primit numeroase felicitări, telegrame, adeziuni şi mulţumiri de mamă din partea colectivelor de oameni ai muncii. Poporul îşi întorcea faţa de la el după ce, la început, îl privise mulţumit ca pe o curiozitate a naturii cu cercel în ureche. Că dădea chefuri la boieri dar nici pe ţărani nu-i privea de sus. A încercat să bage la înaintare spiritual european, dar n-a observat nimeni. Că valahii erau neatenţi la problemele globale ale omenirii încă de pe atunci. Se ocupau ca şi acum, cu supravieţuitul, ţuicăritul şi porcăitul, îndeletniciri onorabile în felul lor. Nu i-au impresionat nici reconstituirea reşedinţei domneşti de la Târgovişte şi nici încercarea de a înlocui mormanul de fiare vechi din industrie cu un atelier de construit tunuri.

Văzând cum stau lucrurile şi înţelegând cam ce vrea sultanul de la fizicul lui când l-a convocat la Stambul, Petrică dă un tun colosal economiei naţionale şi cu 500.000 de scuzi, îşi ia tălpăşiţa în Transilvania, însoţit de soldaţii săi credincioşi care, pătrunşi până-n măduva oaselor de spiritul practic, îl jefuiesc în Ţara Bârsei. Este bine primit de guvernatorul transilvan care-l găzduieşte într-un loc sigur, la puşcărie, până în 1587 când, cu ajutorul unei funii evadează. Şi  cum s-a născut cam într-o bujie reîncepe cursa domnească. Varşovia, Viena, Roma, Veneţia, Mantova, Ferrara, Paris sunt locurile pe unde arde gazul pentru a găsi sprijin în scopul întoarcerii la butoiul cu miere unde-i plăcea atât de mult să se bălăcească. Ajuns la Stambul (1589) mânjeşte în stânga şi-n dreapta, Mihnea este mazilit, dar, surpriză, în locu-i este numit Vlad, un puştulache de 20 de ani care, de emoţie, moare otrăvit. “Ce coincidenţă!” a exclamat Petrică bucuros, simţind că-l apucă veselia domnească. Dar, vorba românului – cine râde la urmă a dat mai multă şpagă înainte – s-a aplicat şi-n acest caz. Că turcii o sucesc ca la Stambul, revin asupra deciziei de mazilire a lui Mihnea şi-l închid pe Cercel la Edicule. În martie 1590, Petrică este exilat pe insula Rhodos, în Europa Sudică, unde nu mai ajunge întrucât nişte criminali de treabă l-au sugrumat pe corabie şi i-au aruncat cadavrul în mare. Spiritul i-a rămas european până la capat, la fel ca al valahilor din ziua de astăzi. Care în proporţie de masă au soarta lui Petru Cercel. Că şi ei se sufocă deşi în aparenţă nimeni nu-i strânge de gât.

PROMOUȘĂN: Despre cum îi ironizau ungurii pe români direct pe cocoaşă citiţi în capitolul următor intitulat “Transilvania de la Ioan Corvin la Mihai Viteazul”