EPISODUL
50
Transilvania
de la Ioan Corvin la Mihai Viteazul
Cum în Evul Mediu Gheorghe Funar nu se
născuse, (din cauza unor procese de conștiință) ca să-i pună cu botul pe labe
pe unguri, aceștia își cam făceau de cap pe la conducerea provinciei. Lucru care
le convenea de minune mai cu seamă că printre atribuțiile puterii era și aceea
de ironizare a românilor. Și cum ironia medievală era foarte la obiect,
sensibilizând îndeosebi spinarea, bieții valahi umblau mai mult deșelați.
Deși erau șmecheri prin definiție, ardelenii
noștri, nu prea dădeau replica, fiindcă ironia lor nu era așa de ascuțită să
pătrundă partenerul până la prăsele.
Istoria Transilvaniei după moartea lui Iancu
e șucară rău. Aflată sub dominația Ungariei, care-și băga coada mai mereu în treburile
țărilor române, țara dintre păduri produce regulat evenimente în interiorul și
în jurul ei. Mai întâi, Matei Corvin se contrazice cu Ștefan cel Mare. Pe motiv
că Fane îl urmărește prin țară pe Petru Aron, ucigașul tatălui său, cu scopul
medieval de a-i lua viața și pentru că a alungat garda ungurească de la Chilia
(1465) cu șuturi în partea nord-atlantică a corpului omenesc.
Plus că Fane, tupeist ca toți moldovenii
tari în glandă, i-a incurajat pe transilvăneni (îndeosebi sași) să se răscoale.
Nesăbuita idee a lui Mateiaș l-a dus la un pas de moarte, iar lui Fane i-a adus
atâta glorie că nici n-avea unde-o depozita. De altfel, Fane era văzut de
transilvani ca fiind singurul gagiu capabil să oprească atacurile turcilor din
Ardeal. Că otomanii făcuseră o adevărată pasiune pentru această zonă pe care o
atacau regulat, o dată la 5-6 ani. Până la urmă, după dezastrul de la Mohacs
(1526), o parte din Ungaria este transformată în pașalâc iar Transilvania o
arde ca principat autonom. Adică plătește, începând cu 1541, ca și celelalte
țări române, tribut (la început 10000 de florini) otomanilor. De remarcat că
voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya n-a ajuns la lupta de la Mohacs. Mulți
ani Zapolya, care dorea s-ajungă regele Ungariei (chiar este proclamat în 1526)
se luptă cu Ferdinand de Austria, apelând chiar la ajutorul lui Soliman. Se
ajunge până la Viena, care însă rezistă asediului. Zapolya este ajutat și de
Petru Rareș care la Feldioara (1529) zdrobește o armată transilvană de-a lui
Ferdinand. În 1538 se încheie pacea între cei doi regi ai unor părți din
Ungaria iar în 1540, Zapolya decedează în urma unui atac de apoplexie. Așa se
întâmplă când umbli cu dovleacul plin de fumuri. Conducerea Transilvaniei fu
asigurată de omul de încredere al fostului ștab care era, normal, călugăr:
George Utyeszenics Martinuzzi. Băgându-se în tot felul de combinații politice,
Georgică dă chix. În 1551 este suprimat de austrieci care fac prăpăd în
Transilvania până în 1556, când ,cu ajutorul lui Pătrașcu cel Bun din Valahia
și Alexandru Lăpușneanu din Moldova, muierea lui Zapolya, Isabella, împreună cu
puradelul Ioan-Sigismund se-ntorc la putere. Ionel conduce principatul între
1559 și 1571, perioadă în care recunoaște calvinismul (1564-1567) și
unitarismul (1571), dar nu suportă ortodoxismul. Din 1571 și până în 1576,
Ștefan Bathory, întemeietorul celebrei dinastii, conduce Transilvania
luptându-se din greu cu românul Gaspar Bekes, pe care-l învinge și-l convinge
să-i fie comandant de oști. După ce se transferă cu locul de muncă în Polonia,
ca rege, în locul lui Ștefan vine fratele Cristofor (1576-1581), urmat la
rându-i de copchilul personal, Sigismund, un îngâmfat de care istoria a făcut
mișto cât cuprinde. Plin de sine, fiul caprii a încercat să fie lider regional,
dar a sfârșit prin a fi păcăliciul universal care, după mai multe proiecte
comune cu Mihai Viteazul l-a lăsat baltă renunțând, revenind și iar renunțând
(1598-1599) la conducerea principatului în favoarea vărului său, cardinalul
Andrei Bathory, lacheul tuturor puternicilor
vremii. Cam asta era situația politică în Transilvania la momentul când Mișu
Caftangiul se hotărăște să joace la Bingo și să câștige. Cu prețul vieții
veșnice.
Răscoale
nasoale
Când n-avea ce face, papa Leon al X-lea convoca
cruciade împotriva turcilor. Rezultatele erau jalnice. Lui îi convenea că dădea
de lucru subalternilor, care nu mai isprăveau cu robotitul pe lângă mortăciuni:
pomeni, slujbe de pomeniri, reînmormântări. Nasol era de Sf. Petru,
distribuitorul de suflete care nu mai prididea cu lucrul. Omu' – e un fel de-a zice –
deveni nemulțumit că ștabu' suprem se făcea că plouă și nu-i plătea orele suplimentare. Sau măcar
să-l avanseze cumva. Că-n sinea lui Sf. Petru spera să scape de la poartă și să
fie promovat camerist.
Așadar, în 1514, la
Buda (capitala Ungariei, nu acel spațiu interesant și deosebit de creativ unde
până și scriitorii se duc singuri să-și verse amarul din fiere), țăranii de
diferite naționalități, udemeriști, peuneriști ori viitori tractoriști se
strâng ca la bâlci. Cam 40000 de capete țuguiete sperau să scape de iobăgie,
c-așa le fusese promis în campania electorală. În Transilvania era jale.
Îndeosebi la casele nobilimii că nu mai avea cine le munci pământurile. Din
care pricină îi schingiuiau cu măiestrie pe cei rămași în fastuoasele bordeie
din balegă și lut. Și cum ăștia erau femei, copii și boșorogi, mai puțin
rezistenți la torturi, țipau cât era noaptea de lungă. Ziua nu, că erau la
muncă. Auzind cele petrecute acasă, pe domeniul privat al maghiarului, țăranii
hotărăsc să facă pasul la ofsaid. Înarmați până-n măsele cu ura de clasă, îl
pun în frunte pe un mic nobil secui, Gheorghe Doja, conducătorul
preconizatei cruciade și fac turism
modern prin Transilvania. O ard bine de tot, că erau cam nervoși, iar pe nobilii
găsiți în punctele cheie ale traseelor îi cam ucid. Gașca a pătruns din trei
direcții, sub comanda lui Gheorghiță, a fratelui său Grigore și a popii
Laurențiu. După ce surclasează armata lui Ștefan Bathory și Nicolae Csaky,
vizitează Oradea, Bihorul, Sălajul, Sighișoara, Rodna, Bistrița, Clujul unde se
lasă cu strigături și focuri de tabără bine întreținute. La Sighișoara au fost
întâmpinați de primar în persoană. Bucuria revederii cu alesul urbei a fost
atât de mare încât n-au putut rezista tentației de a-l omorî imediat. Ultimul
obiectiv turistic demn de distrus a fost Timișoara. Aici însă, se produce un
scurt-circuit istoric. Armata voievodului Transilvaniei, Ioan Zapolya, mătură
pe jos cu răsculații. Însăși căpeteniile cad prizoniere. Grigore Doja este
judecat sumar,direct de călău, popa Laurențiu este ars la Cluj, dar numai după
ce fusese tras temeinic în țeapă, iar
Gheorghe Doja a avut parte de un proces mai lung, firesc pentru rangul său.
Așezat într-o poziție sexy, go,l pe un tron
înroșit în foc a constatat într-o fracțiune de secundă că situația e fierbinte.
Coroana roșiatică precum o linie erotică pe care călăii i-au așezat-o în vârful
capului nu l-a deranjat deloc întrucât nu a mai simțit-o. Când și-a revenit a
realizat că nobilii fraternizaseră cu țăranii, altminteri nu se explica ceea ce
vedea ca prin ceață în fața ochilor: barosanii îi serveau cu fripturi pe
zdrențuroși și ăștia mâncau cu o poftă neomenească de parcă nu haliseră de 15
zile. Doja nu era victima unei halucinații: ce vedea era autentic, numai un
amănunt îi scăpă; carnea pe care o băgau la jgheab iobagii era smulsă cu un
clește special, din trupul propriu și personal. Din fericire pentru el, Gicsi
n-a mai prins și ciorba de potroace, din oase de conducători, fiind foarte
prins cu trecerea într-o lume mai bună. Oricum a murit fericit, convins că
expresia celebră „orice revoluție își
devoră conducătorii” nu e o vrăjeală. Rezultatele răscoalei au fost nasoale:
nobilii au accentuat asuprirea, ba prin intermediul unuia, Verboczy, autorul „Tripartitumul”-ului, i-au dat și un temei juridic.
Asta-i înrăiește și mai tare pe iobagii
români care se răscoală în 1526 sub conducerea lui Iovan Țarul, și în 1599 cu
ocazia vizitei de cucerire a lui Mișu Caftangiul în Transilvania. Din nenorocire,
situația lor nu s-a îmbunătățit. A continuat să fie la fel până în zilele
noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu