Deschideți inima...

În nesfârșirea gândului stingher
au lăcrimat toți îngerii din cer,
când cuiele l-au răstignit pe Fiu
și-a devenit din viu, mai viu

”Treacă de la mine și acest pahar,
după atâtea cupe de amar,
am luat asupra mea păcatul lumii
însuflețind tăcerea humii

De unul singur m-am predat luminii
și am trecut în moarte precum crinii,
de vreți și voi să treceți puntea,
deschideți inima, nu mintea!

Tu nu ești singur niciodată,
nici când pământul plânge ca o fată,
din cerul răvășit de curcubeu
îți luminează calea Dumnezeu...”

Și voi asemeni Fiului fixat pe Cruce
în Raiul invizibil vă veți duce
și veți scăpa de răul ăstei lumi,
dac-o să fiți și iertători și buni...

27-28 aprilie 2019

E suferința calea către Tine

În fiecare zi ne frânge dorul,
ne răstignim pe-aceeași cruce
pe care a murit Mântuitorul,
când timpul nu voia să se usuce

de sângele ce-a curs în picuri mari
pe capul lumii ăsteia bolnave,
s-o vindece de lăcomie și tâlhari,
de restul tarelor la fel de grave

Dar fiecare cui pătruns în carne
cu violența unui gând păgân,
e-o treaptă către Tine, Doamne,
pe care urcă îngerii de fum

E suferința calea către Tine,
așa ai hotărât să ni te-arăți,
pe un pământ îmbălsămat în crime,
pe Fiul Tău l-ai împărțit la toți

Să ne vegheze, să ne fie cheie,
să fie oxigenul din văzduh,
să locuiască în idee,
puterea Lui să fie Sfântul Duh

Așa Ți-e voia, fie voia Ta,
acum și-n pururea și-n veci,
pe Cruce înspre cer ne-om înălța
cu răni pe trupurile reci

Și vom avea nevoie de-un motiv
că n-am fost lângă Tine la supliciu,
și-om învia alternativ,
noi, incapabilii de sacrificiu 

Vom recunoaște spaimele târziu,
de dor de noi continuă să sîngeri,
și timpul nostru va fi viu
când vom zbura îmbrățișați de îngeri

26 aprilie 2019

Suflet gol

Dureri înăbușite, răni nevindecate
apasă trupu-n care ești închis,
te prăbușești zdrobit din vis
în zborul păsării nereparate

Lumini și umbre te-mpresoară,
te strâng în brațe nopțile de var,
ai vrea să te întorci în avatar,
dar aerul continuă să doară

Un ultim naufragiu pe atoll
îmbălsămat în nopți de sare,
se îneacă-n tine întreaga mare
tot căutând un suflet gol

pe care să îl umpli cu himere
ce s-au strivit de faldurile minții,
te strigă din neant părinții,
dar tu n-auzi decât tăcere

Ești o imensă cicatrice
pe care cresc salcâmi drapați,
în lumea asta plină de drogați
nu te încape searbăda matrice

Și niciodată nimeni nu va ști
că înlăuntru deznădejdea doare,
va crește în retină-o floare
în ziua-n care vei muri...

24 aprilie 2019

Fereastra timpului hulpav

Treceam pe la fereastra timpului hulpav
rugându-mă să-ți fie bine,
nu mai știam nimic de tine,
deși ți-am fost pe inimă zugrav

Tu-n spatele ferestrei desenai
ninsori de suflet și lumină,
visai, iubita mea divină,
și mă chemai, și m-alungai

Eu te-auzeam din moartea mea profundă,
și-mi întindeam durerea prin perdea
ca tu, predestinata mea,
să o cuprinzi în sfera ta fecundă

Și într-o dimineață de zăpadă
când fluturii zburau liliachii,
din tine-ai îndrăznit să vii
și ochii au început să vadă

Am curs din mine ca un dor prelung,
un ultim gând îmbrățișat de mare,
ai aruncat o vestă de salvare
și m-am întins, dar n-am putut s-ajung 

Și-atunci toți îngerii de ieri
au năvălit haotic în destin,
și timpul s-a făcut tot mai puțin,
iar la fereastră-s numai flori de ger

Arunc o piatră poate-o să se spargă
blestemul timpului închis în noi,
și-o să fugim din clipă amândoi
ca doi predestinați în lumea largă

23 aprilie 2019

Să fii român nu e atât de grav

Suntem soldații unui timp haotic,
nu ne predăm, încă putem lupta
pe frontul veacului hipnotic,
acum, de-a pururi și-altcândva

Ne veți găsi în fiecare frunză,
în fiecare doină ce-a rămas,
în fiecare ie dreasă-n pânză,
în fiecare umbră de popas

De veți sorbi izvorul cu-apă rece,
prin voi va trece visul meu,
eternitatea neamului va trece
că voi sorbiți din curcubeu

Ne vom întoarce negreșit
în ploile ce vor cădea oriunde, 
vom fi prezenți în infinit,
în diminețile fecunde

Și poate ne veți primeni
cu o cămașă albă de sulfină,
înainte de-a ne răstigni
pe noi, toți vinovații de lumină

ce-am dus în spate crucea grea,
a demnității românești,
căci pentru tine, Țara mea,
primim puteri dumnezeiești

Aprindeți o lumină la fereastră
să spintece întunericul hulpav,
și mergeți demni pe calea noastră,
să fii român nu e atât de grav

Să fii și om e-o regulă a firii,
să fii popas e-un ascendent în plus,
să faci din tine-o insulă-a iubirii
e calea străbătută de Iisus...

20-21 aprilie 2019 

Noi suntem robii unei țări sublime

Noi suntem robii unei țări absente,
târgul de oameni ne-a furat
cu tot, cu demnitățile recente,
cu tot ce-o veșnicie-am îndurat

Ne sapă-n suflet cicatrici adânci,
prin vene curge Dunărea la vale,
Carpații orbecăiesc sub stânci,
imperii nemiloase ne pândesc pe cale

Va trebui să înălțăm curând
cetăți cu ziduri groase și redute,
să stăm de veghe Patriei și-n gând
și să purtăm din nou acele lupte

ce ne-au adus respectul tuturor
în ierarhia planetară,
și chiar de s-ar putea să mor
plecarea sigur n-o să doară,

că pentru Patrie de te jertfești,
cu demnitatea unui leu,
vei fi altarul Țării Românești
la care se închină Dumnezeu

Noi suntem robii unei țări sublime,
din seva ei s-au întrupat eroi,
străbatem prin lăuntru serpentine
și nu ne-ntoarcem singuri înapoi

Armatele de îngeri ne-însoțesc
de câte ori în trup se face seară, 
destinul nostru pământesc
e limitat, dar sigur n-o să doară

de oferim o barcă de salvare
copiilor ce vin din viitor,
îi vom primi cu pâine și cu sare,
de ei ne e atât de dor...

20 aprilie 2019

S-au redeschis vitrinele cu monștri

Priviți și vă cruciți, stinși patrioți,
cum în belciuge-s siluiți ai noștri,
cum bat la zidul Europei patrihoți,
s-au redeschis vitrinele cu monștri!

O să-i lăsați din nou să-și bată joc
de mame, de-adevăr și de copii? 
vă plângeți că n-aveți noroc,
acestea sunt ipocrizii

Atât puteți? Vă ziceți patrioți
dar acceptați ca-n România
stăpâni să fie haitele de hoți 
și-n fruntea țării-ați cocoțat prostia!

Dacă-i așa, e cazul să plecați
și mai adânc privirea în țărână,
eliberați munții Carpați,
nu sunteți demni de Patria Română!

Nu mai priviți apatici, ca la bâlci,
atacurile ce le dă Mafia,
mai puneți mâna și pe furci,
de țepe e nevoie-n România

Nu fiți otrepe, nu fiți lași,
e timpul faptelor mărețe, 
să-i strângem laolaltă pe borfași,
să curățăm pecinginea din piețe!

Să facem ordine pe ordinea de zi,
să trecem la-nceput cuvântul țară,
să fim popor de oameni vii
și nedreptatea pururi să ne doară!

Să nu mai acceptăm statut de slugi 
impus de ticăloși din țări incerte,
să înălțăm, când e nevoie, rugi,
doar Domnului, El poate să ne ierte

Acum avem o treabă de făcut,
că prea s-a agravat robia,
să trecem împreună peste Prut,
acolo plânge-nsângerată România

Vedeți prea bine că nu-i pasă lumii
ce se întâmplă-n Patria din noi,
cum vă privesc cu dușmănie hunii,
cât de umili, de putrezi și de goi

ați acceptat să fiți de dragul
unor sloganuri-amăgiri,
hai să-nălțăm din inimă catargul
căci Patria e prima-ntre iubiri

Veniți și-o să vă rupeți jugul
de zidul Europei de-ți izbi,
arați adânc prin suflete cu plugul
și monștri din vitrină vor pieri... 

19-20 aprilie 2019

În seara asta trebuie să plâng...

În seara asta n-am să fiu deloc,
în seara asta am să plâng
întreaga viață fără de noroc,
prin care deziluziile curg

În seara asta n-am să scriu nimic
și nicio spaimă nu mai strigă-n mine,
în seara asta am să modific
tot labirintul încuiat în tine

Și am să sparg ferestrele de soare,
să trecem prin cioburi desculți,
să vină somnul să doboare
visele noastre încuiate în munți

N-am să cobor adâncile abise
fără să-mi iau din clipă rămas bun,
tu, lumânare-n paraclise,
o să arunci în urma mea cu fum

ca să nu uiți cărarea către mine,
când te rechem și când de dor te-alung,
și te ascund printre stamine,
și-aș vrea să râd, dar trebuie să plâng...

19 aprilie 2019

Cât de tare mi-e dor

Uneori mi-e așa de dor,
de milă îngerii în brațe mă strâng,
mă doare-mbrățișarea lor,
sunt vânt ce se frânge-n amurg

Sunt vis și mă topesc în dimineți,
ca un copil orfan fără adăpost,
retrăiesc dintr-o mie de vieți,
doar viața în care ne-am fost

Mă lovește cu o piatră himera,
cad fără plasă din vis,
ca un șarpe mă strânge durerea
de înger proscris

Mă strecor printre fluturii verzi,
copleșit de-nserări în adânc mă cobor,
dar niciodată n-ai să vezi
cât de tare de tine mi-e dor

19 aprilie 2019

Atât a mai rămas din Notre-Dame

Iubito, a ars și catedrala Notre Dame
de când un înger a zburat din tine,
se-aud armatele pe macadam
mărșăluind cu săbii lungi printre ruine

Vor trece nesmintite spre amurg,
redecorând frenetic orice haină,
din care dezertorii curg
neinvitați la cina cea de taină

Tăcerile vor inventa plecări,
vor crește-nspre aortă munți,
striviți de nemarcate depărtări
noi vom lipsi la propriile nunți

Niciun nuntaș nu va simți că-n lipsă
se desfășoară viața noastră gri,
ne va surprinde ultima eclipsă
și pân la urmă singuri vom muri

Încă aud mărșăluind prin mine
ecouri îngroapate-n macadam,
un înger a zburat dintre ruine,
atât a mai rămas din Notre Dame...

16 aprilie 2019

Printre vreascuri și frunze

E o dimineață de vreascuri și frunze,
prin minte rătăcesc corăbii amare,
și-ntinde neantul cenușiul pe pânze,
plâng amintiri răscolite-n uitare

Înainte sunt drumuri sfâșiate de ape,
din urmă nu vin decât viscole reci,
tristețea începe prin suflet să sape,
să nu mai rămână drumuri întregi

Țărmul se-ndepărtează de mare fugind,
țipă-n țesuturi exilați pescăruși,
numai speranța, în suflet murind,
încuie amurgul c-o mie de uși

E zadarnică lupta aceasta din noi,
furtunile-au sfărâmat catarge și pânze,
pe fundul oceanului rătăcim amândoi
printre vreascuri strivite și frunze

15 aprilie 2019

Partea lipsă din mine

Suntem două jumătăți
dintr-un întreg neîmplinit niciodată,
ne-au abandonat îngerii 
sub o lună drogată

Vorbim neîncetat,
despre iubire,
suflete condamnate
la neîmplinire

A sângerat ora 
și-a plâns Dumnezeu Prea-Înaltul
de câte ori am renunțat
unul la altul

De sub dărămături,
sfidând destine,
sufletul meu
s-a târât înspre tine

Tu erai la fel de improbabilă
și orgolioasă,
doar sufletul 
îți fugise de-acasă

L-am strigat disperat
până dimineață,
a rămas să-mi răspundă
în altă viață

Și, ca un laitmotiv, 
printre ruine,
îngerul caută disperat
partea lipsă din mine

12-15 aprilie 2019

Te va veghea un înger

Ca ochii tăi de-adânci mi-e sufletul, iubito,
albastrul cerului în el se risipește,
în munții inimii-nserarea crește
și plânge-nmiresmarea ce-am strivit-o

Mi-s pașii umblet de izvoare repezi
ce curg neîmblânzite spre amurg,
s-au stins demult luminile în burg
și-i prea târziu de mine să te lepezi

Îmi crește în privire aceeași floare,
pe care plouă disperată ora,
sunt încă țintă vie tuturora,
și-absența ta definitiv mă doare

S-au sinucis în taină plânșii fluturi
de-atâta frumusețe interzisă,
și-n ușa permanent închisă,
ca un soldat abandonat sub scuturi,

stă gândul tainic înfășat în lacrimi
că niciodată-n viața cea pustie
n-o să se-ntâmple ce-ar fi fost să fie,
crucificarea ultimilor patimi

Ca ochii tăi dintâi, atât de sinceri,
din mine însumi mă preling în haos,
aprinde o lumină în pronaos
și să nu plângi, te va veghea un înger...

12 aprilie 2019 

Puișorii (poezii pentru copii)

Negri, albi și gălbiori,
au ieșit la soare,
douăzeci de puișori
căutând mâncare

Le-a tăiat calea o râmă
fugind de-un pescar
și un greieraș de humă,
parcă și-un bondar

Ce s-au speriat hoinarii!
cum au simțit teama!
”Or să ne-atace bondarii,
unde este mama? ”

-Ia veniți cu toții aici!
i-a chemat bunica,
...ciuguliți niște furnici
să vă-nvingeți frica!

Dar furnicile roșcate
i-au ciupit pe toți
de săriră alarmate
cloștile din colț

Cârâind, cotcodăcind,
i-au luat sub aripe,
i-au ascuns orbecăind
în câteva clipe

Le-au dat și firimituri
de la cina lor,
de-au adormit fericiți
dragii puișori

Mama-n zori le-a pregătit
feluri de mâncare,
după ce au ciugulit
au ieșit la soare...

11-12 aprilie 2019

Noapte bună!

Coboară îngerii puțin
Să te țină de mână,
Să-ți fie somnul lin;
Noapte bună!

Pe frunte destinul ți-a pus
Un soare și-o lună,
Stau lângă tine-n apus,
Noapte bună!

O să apară curând
Din genune-o cunună,
Te-nsoțesc lăcrimând:
Noapte bună!

Să visezi ce-i frumos,
Tot ce inima-adună,
Elixir dureros,
Noapte bună!

Dimineață, să știi,
Când ecoul răsună,
Înapoi o să vii;
Noapte bună!

Când va vrea Dumnezeu
Să ne-întoarcem pe lună,
Numai îngerul meu,
Te va ține de mână.

Noapte bună!

9 aprilie 2019

De ce nu se întâmplă sufletul să zboare...

De ce se nu se întâmplă sufletul să zboare
acolo unde-ar vrea să fie?
s-adoarmă îmbrățișat de-o floare
pe care numai Dumnezeu o știe...

Să-l stingă roua dimineața,
să-i curgă miere-n rănile adânci,
să se întoarcă în privire viața
la fel, iubito, ca atunci

când ai crescut în mine ca o nalbă
redesenând ferestre-n zid,
dintre crăiese-cea mai albă,
unde e cheia ca să te deschid

și să găsesc-nlăuntru lumea mea,
pe care-ai părăsit-o din greșeală?
privesc în fiecare noapte-o stea
și mă sfârșesc de-aceeași boală

ce n-are leac, ce n-are alinare,
ce-am invocat-o în poeme vechi,
când ascultam o ultimă chemare
și ne juram c-o să ne fim perechi

Și mă întreb, de câte ori mi-e rău,
dacă la tine-n cosmos este bine,
și-adorm plângând pe pragul tău,
și se îneacă fluturii în mine

De ce nu se întâmplă sufletul să zboare
acolo unde ar vrea definitiv să fie,
s-adoarmă-mbrățișat de-o floare
pe care numai Dumnezeu o știe...

9 aprilie 2019

E-așa de tristă existența noastră

E-așa de tristă existența noastră,
tot ardem diminețile pe ruguri,
când intră răsăritul pe fereastră
noi tragem jaluzeaua cu amurguri

Și ne-ngropăm în noapte-adâncă
striviți de propriile frici,
lăsăm doar inima să plângă
dovadă c-am trecut pe-aici

Nu-i pasă nimănui de-aceste semne,
nu-i nicio cale către raiul sincer,
doar lașitatea știe să îndemne
și să îngroape năluciri de înger

La ora ultimilor gânduri
coboară din orchestră un refren,
dansăm acoperiți de scânduri
pe-acoperișul ultimului tren

Obloanele se trag peste apus,
lumina nu mai intră pe fereastră,
deși îl contrazicem pe Iisus,
e-așa de tristă existența noastră...

9 aprilie 2019 

Sfâșiat de înserări

Când drumul pe care treci nu duce nicăieri
și mergi prin uitare invers,
plânge ca un copil ziua de ieri,
singură-n univers

Nu mai aștepți nimic să se întâmple,
regulile s-au schimbat pe parcurs,
îți latră tristețea în tâmple,
lumina din suflet s-a scurs

Nu mai ști dacă are vreun rost
să mai ieși din noaptea polară,
nu-ți mai amintești cine-ai fost,
dar ști că o să doară

Te simți sfârșit, sfâșiat de-nserări,
niciun înger nu-ți aprinde lumina,
s-atâtea neînțelesuri în chemări
când ești pierdut definitiv, străina

8 aprilie 2019

Pe dealuri înalte

Mi-ar plăcea să ne fi născut în aceeași zi,
să ne fi botezat în aceeași apă
din care îngerii și azi se adapă,
să uităm a muri

Și-am fi mers de mână pe dealuri înalte,
pe unde doar fluturii pot zbura
Ți-aș fi spus: ”...iubita mea,
ești mai frumoasă ca în carte...”

Ai fi surâs misterioasă
fugind prin paradis,
aievea, poate și în vis,
mi-ai fi părut și mai frumoasă

Ți-aș fi făcut din mine scut
pe care-ai fi adormit
de câte ori de dor aș fi murit,
de câte ori de dor m-aș fi născut

De-atâtea ori te-ai fi zidit
în trupul meu ca-ntr-o cetate,
și-n loc de-acuze și erate
ne-am fi iubit...

6 aprilie 2019

Ceașca de cafea

Din ceașca de cafea
iubita-mi sorbea cu privirea
sufletul, amintirea


Stai, iubito, nu mai bea,
că-n aroma de cafea
e inima mea

Dac-o bei și mă omori
o să te topești de dor
veacul următor

Stingeți setea cu-altceva
și-astfel nu te va durea 
căderea din stea

Dacă tot nu vei putea,
sparge ceașca de cafea
de inima mea

6 aprilie 2019

Matrice

Într-o zi, voi scăpa
din această matrice,
poezia 
se va închide în trupul meu
ca o cicatrice

N-o să-mi fie ușor
ca-ntr-o seară de vară,
cățărat în suflet, pe-o scară,
să mor
definitiv
a doua, a treia, ultima oară

Vor spune îngerii-n cor
scrijelind cu săgeata o cicatrice:
”...ne e dor 
să desfacem această matrice.”

5-6 aprilie 2019

Nimeni pe drumul acesta...

Unde duce acest drum dintre apus și răsărit?
câte prăpăstii au fost și-or fi încă?
unde e tot ce pe lume-am iubit?
unde ești suflete, în ce noapte adâncă?

Te zbați ca un fluture-n plasă,
la nimic nu te-aștepți și nimic nu mai speri,
unde e povestea frumoasă
îngropată în ziua de ieri?

Tu unde mai ești, pe care perete
te zbați în lumina fixată cu-n nit,
pe pământ morții fac piruete,
pe-o scară de fluturi mă cațăr zdrobit

În ce galaxie te-ascunzi, pe care planetă
destrămată de rugi în zadar ridicate, 
cântă un înger solitar la flașnetă
pe fețele lumii ridate

Aplauze nu se aud în decorul postum,
nimeni pe nimeni la dans nu invită,
de jur-împrejur oceane de fum
și-n oglindă tristeți mă imită
nimeni pe drumul acesta, iubită...

5 aprilie 2019 

Plâng inocenții cotropiți de priveliști

Unde duce acest drum pe care mergi?
de ce bați la porți ce nu mai există?
după cine alergi
în această poveste de dragoste tristă ?

Vei privi de sus pădurile îngropate-n frunzișuri,
îți vor curge din pleoape ape sărate,
vor striga fluturii rătăciți prin hățișuri,
și îngeri vor plânge pe câmpuri minate

Vei fi singur urmându-ți ecoul,
umbră vei fi, îngropată în os,
în chipul tău lumina-și sapă cavoul
de lut dureros

”Îți mai bate inima!”, se miră-nserarea,
”...mi se părea că ești așa de bătrân
că nu te mai știe pe nume uitarea
și nimic din ce-am fost nu-ți rămân...”

Nimic din ce-a fost nu mai este
când ceasul lunatic inventează opreliști,
se-ntinde în suflet cea mai tristă poveste
și plâng inocenții cotropiți de priveliști

5 aprilie 2019 

Unde-a pierit omul frumos?

Zilnic, ziduri se dărâmă, 
dar, ce folos?
alte ziduri se ridică
în omul frumos

La capătul drumului,
prin amurgul cețos,
nu se mai vede
omul frumos

Nu se aude 
niciun freamăt în os,
unde-a pierit
omul frumos?

Înalți ochii
spre cerul noros,
nu-i nici acolo
omul frumos...

Poate-i în suflet
sub un cântec duios,
sau poate-a murit
omul frumos?

4 aprilie 2019

Te iert

Te iert că te-am iubit nepământean
când înfloreai abia, ca o lumină,
că ți-am fost singurul alean
și-acum îmi ești așa străină

Te iert că ai plecat fără să vrei
prin dimineți cu bruma în picioare,
că m-am pierdut în ochii tăi, 
și sfâșierea încă mă mai doare

Te iert că m-ai trezit din moarte
în acea zi de vară nelumească,
ieșită din albastrul ce desparte
lumina ta de cea dumnezeiască

Te iert că te-am iubit fără măsură 
și-am acceptat să-ți fiu pe viață rob,
c-am renunțat la patimi și la ură
să fii pe lume singurul meu drog

Te iert c-am fost așa de sincer
și-am stat de veghe împotriva mea,
c-am acceptat să îmi fii înger
în visul ce tristețea îl va bea

Te iert c-am așteptat înc-o minune
când zilele ca apele se scurg,
te iert c-am existat pe lume
și nu mi-ai fost lumină în amurg

2 aprilie 2019

Căutând o fereastră

Din teama de adevăr
nu vrei să recunoști, 
când corăbiile se îneacă

Mergi desculț 
pe fundul oceanului 
tristeții

Scoicile îți pătrund adânc
în carne,
scrijelesc oasele
până la lacrimi

Ai vrea să scoți tot golul din tine,
să-l îneci, să-l îngropi definitiv,
dar el se face tot mai mare

Îți umflă sufletul și te aruncă
deasupra țărmului
printre șerpi otrăvitori

”Poate va plesni..”, îți zici plin de speranță,
”...și se va trage o linie de nisip
între viață și moarte.

Poate se va sfârși...”, îți zici
cu siguranța dureroasă a omului
îngropat în propriul ambalaj
ca-ntr-un costum de ginerică bolnav

”Cu siguranță, 
e ultima călătorie prin tine însuți”,
îți șoptește îngerul rănit
cărându-ți bagajele în spinare

Nu știi unde se duce, 
dar e ultima imagine 
fixată-n lacrimă

Sufletul se târăște prin trup,
ca un fluture orb,
căutând o fereastră...

1 aprilie 2019