Tu nu știai să zbori, iubito,
aripile-ți crescuseră pe dinlăuntru,
într-o zi mi-ai împrumutat cheia
și-n suflet am putut să intru
Pe atunci erai așa de frumoasă
că provocai instantaneu furtuni!
așa s-au înecat corăbiile
cu care navigam spre alte lumi
Și mi se pare că iubeai un pic,
sau poate mă-nșelam eclectic,
oricum, m-ai ars pe rugul tău
înainte de-a redeveni eretic
Te-am mai strigat în somn îndurerat,
nu mi-ai răspuns preocupată
să-nsângerezi și alte inimi
cu ochii tăi neîmblânziți de fată
Nu ți-a păsat ce se întâmplă
de-am amuțit instantaneu pe veci,
ai trecut peste inima mea mai departe,
în fusta aceea, pe-aceleași poteci...
13 august 1991/31 ianuarie 2020
vineri, 31 ianuarie 2020
LA PUTNA BATE CLOPOTUL DE NOAPTE
La Putna bate clopotul de noapte,
Ștefan cel Mare s-a întors din morți,
să retrezească Patria din moarte,
să fluture drapelele la porți
Întreaga românime îl așteaptă
să facă Domnul acel semn,
să scoată sabia din teacă
să schimbe soarta timpului nedemn
Pe ziduri se înalță făcliile de soare,
vechi candele se-mprăștie în vânt,
lumina absolută în întuneric doare,
când se întorc eroii descălecând din gând
-Unde-i Moldova noastră? întreabă voievodul,
eu v-am lăsat o Patrie pe hărți,
ce s-a-ntâmplat, unde-a plecat norodul?
de ce e țara ruptă-n două părți?
Treziți-vă odată și nu mai acceptați
tratate înrobitoare și stigmate,
rămâneți un popor de frați,
luptați cu nedreptatea pân la moarte!
Din calendare-n care mă bântuie stihia
eu vă dezleg de silă, de spaimă și de jeg,
redeveniți eroii ce-și apără moșia,
să știe omenirea că sunteți neam întreg...
9 august 1991/31 ianuarie 2020
Ștefan cel Mare s-a întors din morți,
să retrezească Patria din moarte,
să fluture drapelele la porți
Întreaga românime îl așteaptă
să facă Domnul acel semn,
să scoată sabia din teacă
să schimbe soarta timpului nedemn
Pe ziduri se înalță făcliile de soare,
vechi candele se-mprăștie în vânt,
lumina absolută în întuneric doare,
când se întorc eroii descălecând din gând
-Unde-i Moldova noastră? întreabă voievodul,
eu v-am lăsat o Patrie pe hărți,
ce s-a-ntâmplat, unde-a plecat norodul?
de ce e țara ruptă-n două părți?
Treziți-vă odată și nu mai acceptați
tratate înrobitoare și stigmate,
rămâneți un popor de frați,
luptați cu nedreptatea pân la moarte!
Din calendare-n care mă bântuie stihia
eu vă dezleg de silă, de spaimă și de jeg,
redeveniți eroii ce-și apără moșia,
să știe omenirea că sunteți neam întreg...
9 august 1991/31 ianuarie 2020
A PLÂNS POETUL
A plâns poetu-n vis, a plâns,
prin ochiu-ntredeschis a nins,
și prin zăpezile de altădată
s-a rătăcit un ochi de fată
Noaptea umbla în rochie cu dungi
și-n mâna ei cu degete prelungi
inelele au sângerat strigând:
”pe unde ești iubitul meu din gând?”
Ecoul s-a izbit de ziduri
doar fluturii de noapte dintre riduri
au deslușit în spaima nopții reci
o fantă transparentă prin care ai să pleci
Și-ai să dărâmi castelul de nisip
înlocuind mirarea de pe chip
cu masca mortuară ce-a ucis
pe cel ce-a plâns de atâtea ori în vis
8 august 1991/31 ianuarie 2020
prin ochiu-ntredeschis a nins,
și prin zăpezile de altădată
s-a rătăcit un ochi de fată
Noaptea umbla în rochie cu dungi
și-n mâna ei cu degete prelungi
inelele au sângerat strigând:
”pe unde ești iubitul meu din gând?”
Ecoul s-a izbit de ziduri
doar fluturii de noapte dintre riduri
au deslușit în spaima nopții reci
o fantă transparentă prin care ai să pleci
Și-ai să dărâmi castelul de nisip
înlocuind mirarea de pe chip
cu masca mortuară ce-a ucis
pe cel ce-a plâns de atâtea ori în vis
8 august 1991/31 ianuarie 2020
NU TRAGEȚI
Nu trageți când sunt plecat de-acasă,
n-o să mă loviți și-o să vă pară rău,
însângerați o Patrie frumoasă
și de durere-ar plânge Dumnezeu
Fugiți, barbarilor, în altă parte,
ochiți oglinda și-mpușcați,
atâta știți hiene fără carte
ce-ați invadat munții Carpați
Vreți să vă fie bine numai vouă,
să-mpărățiți această lume,
voi, evadații cinici de la Zoo,
nu țineți cont de lege și cutume
Ei, bine, vom avea război pe față,
oricâte zile-nscrise voi avea,
că nu am de trăit decât o viață
în care pot să apăr țara mea
Așa că trageți când vă ies în cale,
la margine de curcubeu,
nu-mi trebuie cămăși de zale,
pe mine mă iubește Dumnezeu...
8 august 1991/31 ianuarie 2020
n-o să mă loviți și-o să vă pară rău,
însângerați o Patrie frumoasă
și de durere-ar plânge Dumnezeu
Fugiți, barbarilor, în altă parte,
ochiți oglinda și-mpușcați,
atâta știți hiene fără carte
ce-ați invadat munții Carpați
Vreți să vă fie bine numai vouă,
să-mpărățiți această lume,
voi, evadații cinici de la Zoo,
nu țineți cont de lege și cutume
Ei, bine, vom avea război pe față,
oricâte zile-nscrise voi avea,
că nu am de trăit decât o viață
în care pot să apăr țara mea
Așa că trageți când vă ies în cale,
la margine de curcubeu,
nu-mi trebuie cămăși de zale,
pe mine mă iubește Dumnezeu...
8 august 1991/31 ianuarie 2020
LA LUMINA INIMII
În trenul de noapte, sărit de pe șine,
sufletul se târa să ajungă la tine
Tu te-ascundeai în foșnitoare rochii,
atât de scurte că mă dureau ochii
La lumina inimii ți-am scris acele scrisori
pe care ți le dăruiam în zori,
să le citești când ți se face dor
și-n tine însăți vrei să te cobori
Pe un drum de țară, plin de gropi adânci,
ca un Magellan cățărat pe stânci,
te-am chemat să-mi fii enigmatic înger
și de-atunci, iubito, ca o piatră sânger...
28 iulie 1991/31 ianuarie 2020
sufletul se târa să ajungă la tine
Tu te-ascundeai în foșnitoare rochii,
atât de scurte că mă dureau ochii
La lumina inimii ți-am scris acele scrisori
pe care ți le dăruiam în zori,
să le citești când ți se face dor
și-n tine însăți vrei să te cobori
Pe un drum de țară, plin de gropi adânci,
ca un Magellan cățărat pe stânci,
te-am chemat să-mi fii enigmatic înger
și de-atunci, iubito, ca o piatră sânger...
28 iulie 1991/31 ianuarie 2020
AM PIERDUT, IUBITO...
Plouă peste tine cu fluturi de noapte,
în fotografie nu mai sunt doar eu,
cântă în surdină-o pasăre de noapte,
sângerez și-s singur ca un curcubeu
Plouă peste tine cu flori de gutui
și îmi caut umbra greu de definit,
călător de-o clipă prin ochii căprui,
am ajuns la minus infinit
Și mă doare calea închisă între noi,
la-ntâlnirea vieții singurii absenți,
am pierdut, iubito, și acest război
și-am să-ncui iubirea falsă-ntre coperți...
27 iulie 1991/31 ianuarie 2020
în fotografie nu mai sunt doar eu,
cântă în surdină-o pasăre de noapte,
sângerez și-s singur ca un curcubeu
Plouă peste tine cu flori de gutui
și îmi caut umbra greu de definit,
călător de-o clipă prin ochii căprui,
am ajuns la minus infinit
Și mă doare calea închisă între noi,
la-ntâlnirea vieții singurii absenți,
am pierdut, iubito, și acest război
și-am să-ncui iubirea falsă-ntre coperți...
27 iulie 1991/31 ianuarie 2020
Timpul nostru s-a scurs
Realitatea nu mai există,
tu ești doar în visele mele
și niciodată nu va mai fi altfel
Timpul nostru s-a scurs
ca un șarpe de casă
în gaura neagră a sufletului
Sângele se zbate sub povara uitării,
dar nu mai e niciun drum
neacoperit de zăpadă
Iarna se întinde în fața mea
chemându-mă,
Nu știu dacă am s-o străbat până la capăt,
nu voi ști ce se ascunde dincolo de ea
Eu nu mai exist în realitate,
nici măcar în visele altcuiva
Voi deschide o ușă
în spatele căreia mă așteaptă
scara de fum
Nu voi plânge din nou,
voi călca golul din inimă
fără teama de margini
și mă voi prăbuși definitiv
în prăpăstii de vulturi...
30-31 ianuarie 2020
tu ești doar în visele mele
și niciodată nu va mai fi altfel
Timpul nostru s-a scurs
ca un șarpe de casă
în gaura neagră a sufletului
Sângele se zbate sub povara uitării,
dar nu mai e niciun drum
neacoperit de zăpadă
Iarna se întinde în fața mea
chemându-mă,
Nu știu dacă am s-o străbat până la capăt,
nu voi ști ce se ascunde dincolo de ea
Eu nu mai exist în realitate,
nici măcar în visele altcuiva
Voi deschide o ușă
în spatele căreia mă așteaptă
scara de fum
Nu voi plânge din nou,
voi călca golul din inimă
fără teama de margini
și mă voi prăbuși definitiv
în prăpăstii de vulturi...
30-31 ianuarie 2020
Nu te supăra, neică Tudore!
Nu te supăra, neică Tudore,
s-au înmulțit prea tare ticăloșii,
se scurge-n vene apa tulbure,
în capul mesei s-au proptit leproșii
Nu vor să mai cântăm această țară,
nu vor să mai existe România,
trăim o epocă barbară,
se-ascunde în broboadă bucuria
de-a fi urmași ai marilor bărbați
ce-au îngrășat cu trupul lor pământul,
atacă-n haită-acești descreierați,
cenușa lor va spulbera-o vântul
Tu cântă mai departe ce-ai pe suflet,
e ceea ce avem și noi,
tu ești lumină, patimă și cântec,
zadarnic te îngroapă în noroi
hienele politice recente
ce își reneagă zi de zi părinții,
acestor curve masculine recurente
disprețul tuturor le-o rupe dinții
Și nu te supăra, pe noi, maestre,
că pegra râncedă rezistă
și-și scoate avortonii la ferestre,
plină de lepre-i țara asta tristă
Dar ticăloșii n-au posteritate,
îi cară ca pe-o boală vremea tulbure,
pe tine nu te-atinge nicio moarte,
tu ești al nostru, neică Tudore,
Cât va mai fi pe lume un român,
vei locui la el în casă
să-i amintești că e stăpân,
chiar de-i primește pe străini la masă
Bate vântul viscolind dezastre,
plânge în surdină toată țara,
numai tu din zările sihastre
ne aduci ca pe-o minune vara
Miracol absolut ne pare toamna,
ne râde primăvara în privire,
un gând de pace ne coboară iarna
și ne îndemni pe toți la nemurire
Umblă mai departe, spune ce se-ntâmplă,
să se scurgă-n mlaștini apa tulbure,
n-ai trăit degeaba, ni te zbați în tâmplă,
cântă românimea, neică Tudore
Chiar dacă sărmanii onaniști de vată,
cu sângele stricat de sifilis,
n-or să-nțeleagă niciodată
ce-nseamnă să trăiești în vis,
să ai un ideal de apărat,
o mamă de iubit, să mori sub steag,
să recunoști de unde ai plecat,
de țara ta să-ți fie cel mai drag
Ei latră la statui cum latră câinii,
și-i dau cu pietre în retină,
tu ai fost ieri, ești azi, vei fi și mâine,
predestinat să dăruiești lumină
Nu te supăra, neică Tudore,
că s-a-nmulțit prea tare iarba rea,
vom curăța epoca tulbure
ce-a murdărit Patria mea...
30-31 ianuarie 2020
s-au înmulțit prea tare ticăloșii,
se scurge-n vene apa tulbure,
în capul mesei s-au proptit leproșii
Nu vor să mai cântăm această țară,
nu vor să mai existe România,
trăim o epocă barbară,
se-ascunde în broboadă bucuria
de-a fi urmași ai marilor bărbați
ce-au îngrășat cu trupul lor pământul,
atacă-n haită-acești descreierați,
cenușa lor va spulbera-o vântul
Tu cântă mai departe ce-ai pe suflet,
e ceea ce avem și noi,
tu ești lumină, patimă și cântec,
zadarnic te îngroapă în noroi
hienele politice recente
ce își reneagă zi de zi părinții,
acestor curve masculine recurente
disprețul tuturor le-o rupe dinții
Și nu te supăra, pe noi, maestre,
că pegra râncedă rezistă
și-și scoate avortonii la ferestre,
plină de lepre-i țara asta tristă
Dar ticăloșii n-au posteritate,
îi cară ca pe-o boală vremea tulbure,
pe tine nu te-atinge nicio moarte,
tu ești al nostru, neică Tudore,
Cât va mai fi pe lume un român,
vei locui la el în casă
să-i amintești că e stăpân,
chiar de-i primește pe străini la masă
Bate vântul viscolind dezastre,
plânge în surdină toată țara,
numai tu din zările sihastre
ne aduci ca pe-o minune vara
Miracol absolut ne pare toamna,
ne râde primăvara în privire,
un gând de pace ne coboară iarna
și ne îndemni pe toți la nemurire
Umblă mai departe, spune ce se-ntâmplă,
să se scurgă-n mlaștini apa tulbure,
n-ai trăit degeaba, ni te zbați în tâmplă,
cântă românimea, neică Tudore
Chiar dacă sărmanii onaniști de vată,
cu sângele stricat de sifilis,
n-or să-nțeleagă niciodată
ce-nseamnă să trăiești în vis,
să ai un ideal de apărat,
o mamă de iubit, să mori sub steag,
să recunoști de unde ai plecat,
de țara ta să-ți fie cel mai drag
Ei latră la statui cum latră câinii,
și-i dau cu pietre în retină,
tu ai fost ieri, ești azi, vei fi și mâine,
predestinat să dăruiești lumină
Nu te supăra, neică Tudore,
că s-a-nmulțit prea tare iarba rea,
vom curăța epoca tulbure
ce-a murdărit Patria mea...
30-31 ianuarie 2020
SCURTCIRCUIT
Un zâmbet trist sângera în oglindă
răsturnând universul pervers,
m-agăț de scara de fum
într-un ultim demers
Răsuflarea mi-a devenit o ceață
ce coboară prin retină în jos,
dezertarea iubitei de rouă
se scurge ca un șarpe prin os
În cimitir plâng clopote absente,
delirul ultim e fundamental,
ne mărginim să acceptăm prilejul
de-a fi uitați în cel din urmă hal
Sfârșitul verii e atât de-aproape
că poți s-atingi cu degetele bruma,
bat viscole în inima pustie
și-un înger de zăpadă-mi șterge urma...
27 iulie 1991/30 ianuarie 2020
răsturnând universul pervers,
m-agăț de scara de fum
într-un ultim demers
Răsuflarea mi-a devenit o ceață
ce coboară prin retină în jos,
dezertarea iubitei de rouă
se scurge ca un șarpe prin os
În cimitir plâng clopote absente,
delirul ultim e fundamental,
ne mărginim să acceptăm prilejul
de-a fi uitați în cel din urmă hal
Sfârșitul verii e atât de-aproape
că poți s-atingi cu degetele bruma,
bat viscole în inima pustie
și-un înger de zăpadă-mi șterge urma...
27 iulie 1991/30 ianuarie 2020
DE VORBĂ CU MOARTEA
Moarte,
te-ai apropiat de mine ca o pisică,
pâș, pâș, torcând,
vrând să mă zgârâi adânc
cu unghia ta mică
Nu mi-ai spus ce ai cu mine,
cu sângele meu fierbinte,
te-ai apropiat mângâindu-mă
ca o iubită nemaiîntâlnită
care te adoarme și te minte
M-ai cuprins ca o caracatiță
cu o mie de brațe,
mi-ai dat cu făină,
mi-ai pus sufletul pe moațe
Moarte,
te-ai apropiat de mine ca un blestem,
nici nu știu ce să fac cu tine,
nu te cunosc și nu te vreau,
nu vreau să te măriți cu mine
Mă tem..
10 iulie 1991
te-ai apropiat de mine ca o pisică,
pâș, pâș, torcând,
vrând să mă zgârâi adânc
cu unghia ta mică
Nu mi-ai spus ce ai cu mine,
cu sângele meu fierbinte,
te-ai apropiat mângâindu-mă
ca o iubită nemaiîntâlnită
care te adoarme și te minte
M-ai cuprins ca o caracatiță
cu o mie de brațe,
mi-ai dat cu făină,
mi-ai pus sufletul pe moațe
Moarte,
te-ai apropiat de mine ca un blestem,
nici nu știu ce să fac cu tine,
nu te cunosc și nu te vreau,
nu vreau să te măriți cu mine
Mă tem..
10 iulie 1991
MI-E SUFLETUL UN CERȘETOR PUSTIU
Culorile se-amestecă în noapte,
din munții inimii coboară un alt ger,
miroase universu-a mere coapte
de-ai fi aici n-aș fi așa stingher
Dansează umbrele în golul din jur
și s-a făcut în timpul meu târziu,
pe unde-oi fi mânată de sperjur?
mi-e sufletul un cerșetor pustiu
Se aude cântecul acela șoptit
în care a murit o vrabie;
așa de mult te-am iubit!
cum iubește înecatul o corabie
Liniște. Nu se mai aud
roțile timpului sacadate,
ce păcat că în gândul tău nud
nu se-aude inima mea cum se zbate...
3 iulie 1991/30 ianuarie 2020
din munții inimii coboară un alt ger,
miroase universu-a mere coapte
de-ai fi aici n-aș fi așa stingher
Dansează umbrele în golul din jur
și s-a făcut în timpul meu târziu,
pe unde-oi fi mânată de sperjur?
mi-e sufletul un cerșetor pustiu
Se aude cântecul acela șoptit
în care a murit o vrabie;
așa de mult te-am iubit!
cum iubește înecatul o corabie
Liniște. Nu se mai aud
roțile timpului sacadate,
ce păcat că în gândul tău nud
nu se-aude inima mea cum se zbate...
3 iulie 1991/30 ianuarie 2020
miercuri, 29 ianuarie 2020
Scrisoare pentru Dominik
Dominik, puiule de borangic,
nu mai ești așa de mic,
uite, acum, dacă vrei,
poți să te joci cu Matei
Joacă-te, frumos copil,
și cu blândul Mihail,
cu Edi și cu Marjia;
e un vis copilăria!
De pe steaua norocoasă
azi ți-au coborât în casă
frățiorii tăi mai mici
legănați de rândunici
Dominik, Dominik,
fluture de borangic
puiule cu ochii sinceri,
s-a umplut raiul de îngeri
și de stele, de lumină,
asta-i pronia divină;
să veniți curând în țară,
să se facă primăvară...
Dominik, Dominik,
îngeraș de borangic,
toarnă miere-n trei pahare
de-acum ești fiul cel mare
28 ianuarie 2020
nu mai ești așa de mic,
uite, acum, dacă vrei,
poți să te joci cu Matei
Joacă-te, frumos copil,
și cu blândul Mihail,
cu Edi și cu Marjia;
e un vis copilăria!
De pe steaua norocoasă
azi ți-au coborât în casă
frățiorii tăi mai mici
legănați de rândunici
Dominik, Dominik,
fluture de borangic
puiule cu ochii sinceri,
s-a umplut raiul de îngeri
și de stele, de lumină,
asta-i pronia divină;
să veniți curând în țară,
să se facă primăvară...
Dominik, Dominik,
îngeraș de borangic,
toarnă miere-n trei pahare
de-acum ești fiul cel mare
28 ianuarie 2020
Stau în cripta sufletului meu
Stau în cripta sufletului meu
așteptând să treacă un tren din neant,
ferestrele curg una după alta
până devin o fiară fugind,
nimeni nu-i face vreun semn celuilalt,
se aude doar cerul mugind
ca un cerb căutându-și perechea
prin codrii niciodată mai triști,
treci prin amintire ca o pasăre-spin
mirându-te că exiști
Stau în trupul meu neîncăpător
ca un leu încuiat în deșert,
se termină nisipu-n clepsidră
și n-am timp, îngere, să te iert
Existența înrobitoare
pare un imens complot,
trenul venind din neant
a fugit cu gară cu tot
Numai inima mai ticăie ca un ceas
acoperind golul imens;
stau în cripta sufletului meu
cu fața întoarsă invers...
28 ianuarie 2020
așteptând să treacă un tren din neant,
ferestrele curg una după alta
până devin o fiară fugind,
nimeni nu-i face vreun semn celuilalt,
se aude doar cerul mugind
ca un cerb căutându-și perechea
prin codrii niciodată mai triști,
treci prin amintire ca o pasăre-spin
mirându-te că exiști
Stau în trupul meu neîncăpător
ca un leu încuiat în deșert,
se termină nisipu-n clepsidră
și n-am timp, îngere, să te iert
Existența înrobitoare
pare un imens complot,
trenul venind din neant
a fugit cu gară cu tot
Numai inima mai ticăie ca un ceas
acoperind golul imens;
stau în cripta sufletului meu
cu fața întoarsă invers...
28 ianuarie 2020
duminică, 26 ianuarie 2020
SPUNE, FATĂ FRUMOASĂ
Sub copite de cal a murit o fată,
venea de undeva din povești,
trecea ca o umbră prin seară,
spune fată frumoasă: de unde ești?
Nu mi-a răspuns atunci,
iarna coborâse-ntre noi,
cuvintele înghețaseră-n aer
și nu se mai întorceau înapoi
Zăpada devenise roșie, ca un mac
smuls din sufletul meu tremurând,
am vrut s-o mai întreb ceva
dar ea plecase curând
Numai ecoul umbrei, pe seară,
se-ntoarce din povești,
și-ntreabă golul din jur:
spune, fată frumoasă, de unde ești!
3 iulie 1991/26 ianuarie 2020
venea de undeva din povești,
trecea ca o umbră prin seară,
spune fată frumoasă: de unde ești?
Nu mi-a răspuns atunci,
iarna coborâse-ntre noi,
cuvintele înghețaseră-n aer
și nu se mai întorceau înapoi
Zăpada devenise roșie, ca un mac
smuls din sufletul meu tremurând,
am vrut s-o mai întreb ceva
dar ea plecase curând
Numai ecoul umbrei, pe seară,
se-ntoarce din povești,
și-ntreabă golul din jur:
spune, fată frumoasă, de unde ești!
3 iulie 1991/26 ianuarie 2020
UNIREA-I LEAC DUMNEZEIESC
Măsoară, Doamne, timpul înainte,
și adă anu-acela mai spre noi,
ca frații zămisliți de-o mamă
să aibă aceeași țară amândoi
Îmbracă straiele de sărbătoare
tot cerul să-l împodobești cu stele,
la sărbătoarea fraților de sânge
vor curge lacrimile mele
Se va întinde hora mare
cât ține tot pământul românesc,
în fiecare piept va crește-o floare,
Unirea-i leac dumnezeiesc
28 iunie 1991/26 ianuarie 2020
și adă anu-acela mai spre noi,
ca frații zămisliți de-o mamă
să aibă aceeași țară amândoi
Îmbracă straiele de sărbătoare
tot cerul să-l împodobești cu stele,
la sărbătoarea fraților de sânge
vor curge lacrimile mele
Se va întinde hora mare
cât ține tot pământul românesc,
în fiecare piept va crește-o floare,
Unirea-i leac dumnezeiesc
28 iunie 1991/26 ianuarie 2020
ÎN AȘTEPTAREA ZILEI DE APOI
Bat clopotele-n limba lor
sfârșitul lumii atât de aproape,
caii uciși scot ochii corbilor
ce-n trupul lor n-au încetat să sape
Plâng stelele cu glas scăzut
eternitatea nevoind s-o-ngroape,
prin spini un soare decăzut
încearcă de-ntuneric să se scape
De mine însumi n-am să fug,
bine-ai venit singurătate!
să ardem înc-odată pe-acest rug,
să nu existe viață după moarte...
28 iunie 1991/26 ianuarie 2020
sfârșitul lumii atât de aproape,
caii uciși scot ochii corbilor
ce-n trupul lor n-au încetat să sape
Plâng stelele cu glas scăzut
eternitatea nevoind s-o-ngroape,
prin spini un soare decăzut
încearcă de-ntuneric să se scape
De mine însumi n-am să fug,
bine-ai venit singurătate!
să ardem înc-odată pe-acest rug,
să nu existe viață după moarte...
28 iunie 1991/26 ianuarie 2020
COPIII STELELOR DORM
Copiii stelelor dorm,
fiii pământului mint,
un demon enorm
coboară din timp
Pământul se-nvârte
în sensul invers,
copacii-nfrunzesc
și mai e de de mers
În vântul sărat
e-o patimă zborul,
pe țărmul uitat
se tânguie dorul...
Coboară din timp
un demon enorm,
fiii cerului mint,
copiii stelelor dorm
6 iunie 1991/26 ianuarie 2020
fiii pământului mint,
un demon enorm
coboară din timp
Pământul se-nvârte
în sensul invers,
copacii-nfrunzesc
și mai e de de mers
În vântul sărat
e-o patimă zborul,
pe țărmul uitat
se tânguie dorul...
Coboară din timp
un demon enorm,
fiii cerului mint,
copiii stelelor dorm
6 iunie 1991/26 ianuarie 2020
PORT 1991
E prea multă lumină în port
și e prea multă apă,
refugiul corăbierilor e un golf
din care nici atlanții nu mai scapă
Vapoarele ancorează cum pot
încărcate cu marfă turcească,
participă la marele complot
făcând manevre să nu ruginească
Docherii își vând munca lor pesimistă
pe bani sau pe-o gură de vodcă,
în barul din colț o artistă
descheie și ultima copcă
Se perindă pe aici bancherii grași
reambalând ce le-a rămas în stocuri
și tinere șocante, în blugi și adidași,
visând să calce într-o zi pe tocuri
E prea multă lumină în port
și-ntr-adevăr e mult prea multă apă,
vapoarele au ruginit de tot
și boli mortale în adâncuri sapă...
27 mai 1991
și e prea multă apă,
refugiul corăbierilor e un golf
din care nici atlanții nu mai scapă
Vapoarele ancorează cum pot
încărcate cu marfă turcească,
participă la marele complot
făcând manevre să nu ruginească
Docherii își vând munca lor pesimistă
pe bani sau pe-o gură de vodcă,
în barul din colț o artistă
descheie și ultima copcă
Se perindă pe aici bancherii grași
reambalând ce le-a rămas în stocuri
și tinere șocante, în blugi și adidași,
visând să calce într-o zi pe tocuri
E prea multă lumină în port
și-ntr-adevăr e mult prea multă apă,
vapoarele au ruginit de tot
și boli mortale în adâncuri sapă...
27 mai 1991
OCHELARI DE CAL
Mi-am pus ochelarii de cal,
să văd lumea prin ochii lor,
nu mi-a plăcut ce-am văzut,
nu pot să vă-nțeleg, domnilor!
Aceasta e eternitatea voastră?
aceasta-i lumea spre care vă-ndreptați?
nu-mi place deloc ce văd,
vă desfid din Munții Carpați
și de pe țărmul Mării Negre,
acolo lebedele mor cântând,
nu-mi plac ipocrizia și desfrâul,
nici sufletele ce se vând
Am zvârlit ochelarii negri-n țărână,
întorcându-mă-n raiul meu sincer,
tocmai venise primăvara
în ochii albaștri de înger
16 mai 1991/26 ianuarie 2020
să văd lumea prin ochii lor,
nu mi-a plăcut ce-am văzut,
nu pot să vă-nțeleg, domnilor!
Aceasta e eternitatea voastră?
aceasta-i lumea spre care vă-ndreptați?
nu-mi place deloc ce văd,
vă desfid din Munții Carpați
și de pe țărmul Mării Negre,
acolo lebedele mor cântând,
nu-mi plac ipocrizia și desfrâul,
nici sufletele ce se vând
Am zvârlit ochelarii negri-n țărână,
întorcându-mă-n raiul meu sincer,
tocmai venise primăvara
în ochii albaștri de înger
16 mai 1991/26 ianuarie 2020
sâmbătă, 25 ianuarie 2020
O LACRIMĂ
O lacrimă de înger lovește colțul gurii,
s-a rătăcit pe nesfârșita pustă,
tu nu ai inimă, iubito,
tu ești un demon îmbrăcat în fustă
Te răsfeți ca o boare de vânt inocentă,
pașii-ți răsună în contratimp pe asfalt,
nici nu înțelegi că în seara aceea
ai renunțat să mai fii-n celălalt
Magia începutului s-a dus dintr-odată,
o stavilă de piatră în sânge ai pus,
a durut capriciul de fată
și nu mai e nimic de spus...
13 mai 1991/25 ianuarie 2020
s-a rătăcit pe nesfârșita pustă,
tu nu ai inimă, iubito,
tu ești un demon îmbrăcat în fustă
Te răsfeți ca o boare de vânt inocentă,
pașii-ți răsună în contratimp pe asfalt,
nici nu înțelegi că în seara aceea
ai renunțat să mai fii-n celălalt
Magia începutului s-a dus dintr-odată,
o stavilă de piatră în sânge ai pus,
a durut capriciul de fată
și nu mai e nimic de spus...
13 mai 1991/25 ianuarie 2020
NU POȚI SĂ UIȚI
Nu poți să uiți, să nu îți amintești,
de el, coborâtorul din povești,
prin soare l-ai purtat ca pe-o lumină
dar dintr-odată ai devenit străină
Tu, răsfățata inimii prea-pline,
ai îngropat cetatea sub ruine
și l-ai privit de sus, ca pe-un intrus,
el a tăcut, ce mai era de spus?
Tu-ți numărai doar pașii pân la stele
și nu-ți păsa de temerile grele,
cu-ai tăi în preajmă te simțeai prințesă
și îți lipsea doar îngerul din lesă
Nu e nimic, a mai trecut un glonț
prin bietul muritor lipit de colț,
dar n-o să uiți, o să-ți reamintești
de cel ce-n suflet îți scria povești...
7 mai 1991/25 ianuarie 2020
de el, coborâtorul din povești,
prin soare l-ai purtat ca pe-o lumină
dar dintr-odată ai devenit străină
Tu, răsfățata inimii prea-pline,
ai îngropat cetatea sub ruine
și l-ai privit de sus, ca pe-un intrus,
el a tăcut, ce mai era de spus?
Tu-ți numărai doar pașii pân la stele
și nu-ți păsa de temerile grele,
cu-ai tăi în preajmă te simțeai prințesă
și îți lipsea doar îngerul din lesă
Nu e nimic, a mai trecut un glonț
prin bietul muritor lipit de colț,
dar n-o să uiți, o să-ți reamintești
de cel ce-n suflet îți scria povești...
7 mai 1991/25 ianuarie 2020
SUNT OTRĂVIT DE-ATÂTA FRUMUSEȚE
Se-aud cum strigă florăresele prin piețe,
le-ascultă trecătorii și se miră,
sunt otrăvit de-atâta frumusețe,
această primăvară deconspiră
cum florile suave de cireși
rescriu de la-nceput lumina,
o, suflete, din mine când mai ieși
să stabilim pe veci a cui e vina
pentru această simfonie de culori
ce crește-n inimă ca o maree,
o să sfârșesc pe-un rug de flori
și n-ai să știi cât te-am iubit, femeie...
2 mai 1991/25 ianuarie 2020
le-ascultă trecătorii și se miră,
sunt otrăvit de-atâta frumusețe,
această primăvară deconspiră
cum florile suave de cireși
rescriu de la-nceput lumina,
o, suflete, din mine când mai ieși
să stabilim pe veci a cui e vina
pentru această simfonie de culori
ce crește-n inimă ca o maree,
o să sfârșesc pe-un rug de flori
și n-ai să știi cât te-am iubit, femeie...
2 mai 1991/25 ianuarie 2020
SPERÂND SĂ NU-MI MAI FIE DOR
De atâtea existențe fără șir,
pierdut prin emisfera boreală,
solar și solitar, murdar safir
preumblu poezia ca pe-o boală
Nebun de dor și frământat de patimi,
un glonț prin înserărle senine,
râzând de popii ce își cântă psalmii
mai sper în van să mă întorc la tine
Vânat de îngeri și strigoi,
trăind în ipoteza răsturnată,
mă-ntorc în vis ca din război,
oglinda mă privește disperată
Și-n cioburi de lumină mă prefac,
curgând din mine printre serpentine,
și cânt, și plâng, și râd, și tac,
sperând să nu-mi mai fie dor de tine...
29 aprilie 1991/25 ianuarie 2020
pierdut prin emisfera boreală,
solar și solitar, murdar safir
preumblu poezia ca pe-o boală
Nebun de dor și frământat de patimi,
un glonț prin înserărle senine,
râzând de popii ce își cântă psalmii
mai sper în van să mă întorc la tine
Vânat de îngeri și strigoi,
trăind în ipoteza răsturnată,
mă-ntorc în vis ca din război,
oglinda mă privește disperată
Și-n cioburi de lumină mă prefac,
curgând din mine printre serpentine,
și cânt, și plâng, și râd, și tac,
sperând să nu-mi mai fie dor de tine...
29 aprilie 1991/25 ianuarie 2020
MAI MULTĂ LUMINĂ
Cine-i demonul care-mi sapă la rădăcină?
N-am să strig ca Goethe: mai multă lumină!
M-apasă trecutul pe creștet cu palmele răsfirate,
copacii își dezgolesc trupurile până la jumătate
Bântuie anii transparenți pe la porțile mele închise,
inocenții redefinesc lumina-n paraclise
Norii acoperă frunza cu umbra lor cenușie,
sufletul îmbrățișează pământul, lumină să-i fie
N-am mai privit în urmă, vinovat fără vină,
nu am strigat, dar mi-am dorit mai multă lumină...
29 aprilie 1991/25 ianuarie 2020
N-am să strig ca Goethe: mai multă lumină!
M-apasă trecutul pe creștet cu palmele răsfirate,
copacii își dezgolesc trupurile până la jumătate
Bântuie anii transparenți pe la porțile mele închise,
inocenții redefinesc lumina-n paraclise
Norii acoperă frunza cu umbra lor cenușie,
sufletul îmbrățișează pământul, lumină să-i fie
N-am mai privit în urmă, vinovat fără vină,
nu am strigat, dar mi-am dorit mai multă lumină...
29 aprilie 1991/25 ianuarie 2020
NODURI
Fluieră vântul ascuțit, ramurile îmi atâtnă aiurite,
mă îmbrățișează frigul și n-am haine potrivite
Garderoba s-a rătăcit pe drumul către mine,
pielea ta nu mă încape și altă piele nu-mi vine
Năpaste, flori, mirare, zâmbete îngrozite,
trec prin retina fragmentată copite
Ard pietrele căzând din infinit
un înger de zăpadă în trup s-a răstignit
Se zbate prin țesuturi în diferite moduri
și-n vremea asta timpul mai leagă niște noduri...
22 aprilie 1991/25 ianuarie 2020
mă îmbrățișează frigul și n-am haine potrivite
Garderoba s-a rătăcit pe drumul către mine,
pielea ta nu mă încape și altă piele nu-mi vine
Năpaste, flori, mirare, zâmbete îngrozite,
trec prin retina fragmentată copite
Ard pietrele căzând din infinit
un înger de zăpadă în trup s-a răstignit
Se zbate prin țesuturi în diferite moduri
și-n vremea asta timpul mai leagă niște noduri...
22 aprilie 1991/25 ianuarie 2020
MIEII
Ca la Trafalgar se îneacă corăbiile,
apropiindu-se ziua de apoi cuvintele devin ascuțite ca săbiile
Timpurile se amestecă într-un ritm neprevăut,
prezentul continuu redevine trecut
Mieii sunt tăiați după toate regulile sacrificiului,
sunt plânși, televizați, reambalați, predestinați pământului...
15 aprilie 1991
apropiindu-se ziua de apoi cuvintele devin ascuțite ca săbiile
Timpurile se amestecă într-un ritm neprevăut,
prezentul continuu redevine trecut
Mieii sunt tăiați după toate regulile sacrificiului,
sunt plânși, televizați, reambalați, predestinați pământului...
15 aprilie 1991
TRĂIEȘTE-ȚI CLIPA
Trăiește-ți clipa ca un pom
ce-așteaptă ziua înfloririi,
dar nu uita că ești atom
și că plătești tribut iubirii
Respiră adânc privirile iubitei,
călătorește-n tine, înapoi,
tu sufletul închină-i-l risipei,
fii nestemată în noroi
Aripi de ceară dacă ai,
transformă-le-n aripi de seară,
și zboară fără teamă către rai
să-ți fie iarna vieții vară
Trăiește-ți clipa, mâine-i prea târziu,
atâtea boli de suflet se izbesc,
fii înger magic și om viu,
în tot desfrâul pământesc
Iubește tot ce e melodios,
nu fii pe lumea asta prădător,
fii ce-a zidit lumina mai frumos
tu, călătorule din viitor...
9 aprilie 1991/25 ianuarie 2020
ce-așteaptă ziua înfloririi,
dar nu uita că ești atom
și că plătești tribut iubirii
Respiră adânc privirile iubitei,
călătorește-n tine, înapoi,
tu sufletul închină-i-l risipei,
fii nestemată în noroi
Aripi de ceară dacă ai,
transformă-le-n aripi de seară,
și zboară fără teamă către rai
să-ți fie iarna vieții vară
Trăiește-ți clipa, mâine-i prea târziu,
atâtea boli de suflet se izbesc,
fii înger magic și om viu,
în tot desfrâul pământesc
Iubește tot ce e melodios,
nu fii pe lumea asta prădător,
fii ce-a zidit lumina mai frumos
tu, călătorule din viitor...
9 aprilie 1991/25 ianuarie 2020
LUMINA MĂ IZBEȘTE VERTICAL
Pe o mare tumultoasă
din imensul carnaval,
lumina mă izbește vertical
și tu mă-ncolăcești melodioasă
Copacii sugrumați de cer,
mă-ntreabă dacă te-ai născut,
c-ar vrea să-ți fie primul scut,
să nu pătrundă-n inimă vreun ger
I-aud cum tulburați foșnesc
când pleacă îngerii spre casă,
când treci ca o icoană de frumoasă
prin gândul meu nepământesc
Tu faci să fie pururi vară
când fugi din rochia de bal,
lumina mă lovește vertical
mult prea frumoasă domnișoară
9 aprilie 1990/25 ianuarie 2020
din imensul carnaval,
lumina mă izbește vertical
și tu mă-ncolăcești melodioasă
Copacii sugrumați de cer,
mă-ntreabă dacă te-ai născut,
c-ar vrea să-ți fie primul scut,
să nu pătrundă-n inimă vreun ger
I-aud cum tulburați foșnesc
când pleacă îngerii spre casă,
când treci ca o icoană de frumoasă
prin gândul meu nepământesc
Tu faci să fie pururi vară
când fugi din rochia de bal,
lumina mă lovește vertical
mult prea frumoasă domnișoară
9 aprilie 1990/25 ianuarie 2020
CU FAȚA SPRE NORD
Cu fața orientată spre nord
omul visa puncte de vedere impuse,
știa ce-i un atac de cord
și nu credea în nemurirea ta, Iisuse
Preocupat de tragerea la sorți
adeseori intra în transă,
cultivând iarbă în ochii morți
nu-i dădea vieții eterne vreo șansă
Sclipirile aruncate în ochiul tern
întretăiau punctele de vedere latente,
afară minciună, înăuntru infern,
în golul din jur dezgoliri indecente
Câteodată într-un praf de mălai
apărea umbra chipului mort,
pe unde e drumul spre Rai?
întrebau vapoarele-n port
Să așteptăm un cutremur,
îi răspundeau meduzele,
să fim împreună un tremur
cum se joacă prin apă ecluzele
Cu fața orientată spre nord
omul visa puncte de vedere impuse,
știa ce-i un atac de cord
dar se credea nemuritor, Iisuse
2 aprilie 1991/25 ianuarie 2020
omul visa puncte de vedere impuse,
știa ce-i un atac de cord
și nu credea în nemurirea ta, Iisuse
Preocupat de tragerea la sorți
adeseori intra în transă,
cultivând iarbă în ochii morți
nu-i dădea vieții eterne vreo șansă
Sclipirile aruncate în ochiul tern
întretăiau punctele de vedere latente,
afară minciună, înăuntru infern,
în golul din jur dezgoliri indecente
Câteodată într-un praf de mălai
apărea umbra chipului mort,
pe unde e drumul spre Rai?
întrebau vapoarele-n port
Să așteptăm un cutremur,
îi răspundeau meduzele,
să fim împreună un tremur
cum se joacă prin apă ecluzele
Cu fața orientată spre nord
omul visa puncte de vedere impuse,
știa ce-i un atac de cord
dar se credea nemuritor, Iisuse
2 aprilie 1991/25 ianuarie 2020
FĂ O MINUNE
Strigă-mă când tăcerea mă strivește,
sunt omul de zăpadă care te cerșește,
în colțul meu uitat de cer
când tu nu ești, se face ger
Tristeți nemotivate adesea mă răpesc,
asta nu înseamnă că nu te iubesc,
un pictor de albastru și subțire
a tot trasat în mine desfrunzire
Dar tu, dacă ai coborât din stele,
să fii ecoul nesfârșirii mele,
fă o minune când se face seară
și-mbrățișează-mă să-mi fie vară...
28 martie 1990/25 ianuarie 2020
sunt omul de zăpadă care te cerșește,
în colțul meu uitat de cer
când tu nu ești, se face ger
Tristeți nemotivate adesea mă răpesc,
asta nu înseamnă că nu te iubesc,
un pictor de albastru și subțire
a tot trasat în mine desfrunzire
Dar tu, dacă ai coborât din stele,
să fii ecoul nesfârșirii mele,
fă o minune când se face seară
și-mbrățișează-mă să-mi fie vară...
28 martie 1990/25 ianuarie 2020
LIPSURI
Nu mai avem de niciunele
în ciuda libertății provizorii,
s-au prăbușit cutumele,
azi legile-s aleatorii
Din cărți au fost extrași eroii
și-au fost înghesuiți parșivii,
redevenim bezmetici fii ai ploii
de când la cârmă-s primitivii
Atâtea abțibilduri și confuzii
ne-aruncă existența la gunoi,
după lozinci mascate în iluzii
ne prăbușim în cosmosul din noi...
28 martie 1990/24 ianuarie 2020
în ciuda libertății provizorii,
s-au prăbușit cutumele,
azi legile-s aleatorii
Din cărți au fost extrași eroii
și-au fost înghesuiți parșivii,
redevenim bezmetici fii ai ploii
de când la cârmă-s primitivii
Atâtea abțibilduri și confuzii
ne-aruncă existența la gunoi,
după lozinci mascate în iluzii
ne prăbușim în cosmosul din noi...
28 martie 1990/24 ianuarie 2020
joi, 23 ianuarie 2020
PERCHEZIȚII
Soarele s-a ascuns după un copac drogat,
razele-i încălzesc scoarța putrezită,
la curtea regelui a murit un argat,
lumea merge mai departe ipocrită
Timpul se învârte ca un milog,
mugurii plesnesc, iarba-ncărunțește,
se-aude numai îngerul olog
în lumina surdă visul putrezește
Se fac percheziții printre amintiri,
se pun sechestre pe transfigurări,
arestații cântă numai din priviri,
au fugit bezmetici fluturii din gări
Desfrunzesc copacii îngropând himere,
cerul inocenței s-a făcut mai mic,
strânsă în cătușe eroina piere
și din amintire n-a rămas nimic
24 martie 1991/23 ianuarie 2020
razele-i încălzesc scoarța putrezită,
la curtea regelui a murit un argat,
lumea merge mai departe ipocrită
Timpul se învârte ca un milog,
mugurii plesnesc, iarba-ncărunțește,
se-aude numai îngerul olog
în lumina surdă visul putrezește
Se fac percheziții printre amintiri,
se pun sechestre pe transfigurări,
arestații cântă numai din priviri,
au fugit bezmetici fluturii din gări
Desfrunzesc copacii îngropând himere,
cerul inocenței s-a făcut mai mic,
strânsă în cătușe eroina piere
și din amintire n-a rămas nimic
24 martie 1991/23 ianuarie 2020
RUGĂ
Se va așterne amintirea
pe drumul de granit,
și n-ai să înțelegi vreodată
ce mult eu te-am iubit
Măsoară-mi clipele puține
în care-am ispășit
păcatul de-a-mi fi dor de tine
și cere-mi în sfârșit
să scad din viață acea zi
în care ai să pleci
neînțelegând ce se întâmplă,
pe drumurile reci
Și dacă doare câteodată
tăcerea din cuvinte,
eu am să-l rog pe Dumnezeu
să dea ceasu-înainte
18 martie 1991/23 ianuarie 2020
pe drumul de granit,
și n-ai să înțelegi vreodată
ce mult eu te-am iubit
Măsoară-mi clipele puține
în care-am ispășit
păcatul de-a-mi fi dor de tine
și cere-mi în sfârșit
să scad din viață acea zi
în care ai să pleci
neînțelegând ce se întâmplă,
pe drumurile reci
Și dacă doare câteodată
tăcerea din cuvinte,
eu am să-l rog pe Dumnezeu
să dea ceasu-înainte
18 martie 1991/23 ianuarie 2020
ODIHNĂ
Lângă trupul vostru, fagilor,
odihnit de bătrân,
mi-am așezat trupul meu tânăr,
tânăr și obosit
Am colindat imensul cer albăstrui
lăsând furnicile să-mi controleze
trupul de păcate,
pagină cu pagină,
cum se controlează o carte
Sufletul mi-a fost acoperit
de frunzele voastre căzânde, fagilor
și am stat cu trupul tânăr și ostenit,
lângă trupul vostru
odihnit de bătrân,
copacilor...
18 martie 1991
odihnit de bătrân,
mi-am așezat trupul meu tânăr,
tânăr și obosit
Am colindat imensul cer albăstrui
lăsând furnicile să-mi controleze
trupul de păcate,
pagină cu pagină,
cum se controlează o carte
Sufletul mi-a fost acoperit
de frunzele voastre căzânde, fagilor
și am stat cu trupul tânăr și ostenit,
lângă trupul vostru
odihnit de bătrân,
copacilor...
18 martie 1991
DIMINEAȚĂ PĂGÂNĂ
Curge cerul pe un fir de ață,
stelele căzânde se fac dimineață,
sângele-n uitări cade și se miră,
soarele c-o floare dezertări conspiră
Câinii existenței latră mai nesiguri,
știu că vor sfârși către seară singuri,
colorează gândul despărțiri prescrise,
unde e iubita îngropată-n vise?
Parcă bate vântul, parcă plânge ora,
ninge cu petale-n gândul tuturora,
cântă guguștiucul plin de voie bună,
unde ești, iubito, să te țin de mână?
7 martie 1991/23 ianuarie 2020
stelele căzânde se fac dimineață,
sângele-n uitări cade și se miră,
soarele c-o floare dezertări conspiră
Câinii existenței latră mai nesiguri,
știu că vor sfârși către seară singuri,
colorează gândul despărțiri prescrise,
unde e iubita îngropată-n vise?
Parcă bate vântul, parcă plânge ora,
ninge cu petale-n gândul tuturora,
cântă guguștiucul plin de voie bună,
unde ești, iubito, să te țin de mână?
7 martie 1991/23 ianuarie 2020
PRĂBUȘIRE
Prăbușirea oamenilor
va fi definitivă
după un zbor fără aripi
prin viața captivă
Glasurile ipocrite
nu vor fi blagoslovite ceresc,
în acorduri strivite
de zeii ce-n sufletul lor
se prăbușesc
Nu vor fi martorii reînvierii,
vor rămâne mai departe idei,
neblagosloviți și neluați în seamă
de zei,
vor fi sortiți, în cinstea lor,
tăierii...
24 februarie 1991
va fi definitivă
după un zbor fără aripi
prin viața captivă
Glasurile ipocrite
nu vor fi blagoslovite ceresc,
în acorduri strivite
de zeii ce-n sufletul lor
se prăbușesc
Nu vor fi martorii reînvierii,
vor rămâne mai departe idei,
neblagosloviți și neluați în seamă
de zei,
vor fi sortiți, în cinstea lor,
tăierii...
24 februarie 1991
PENUMBRĂ
De atâtea ziare ochii mă dor,
tâmplele îmi ard nepământesc,
n-am să mai citesc, n-am să mai trăiesc
și nu cred să mai mor
Sunt liniștit și-s eu,
devin obscur, un cunoscut obscur,
eternitatea o înjur
și totuși sângerează-un curcubeu
Nu mai cunosc anotimpurile,
miros a brazi ziarele,
ele aduc ce ne lipsește, chipurile,
ele înfierează fiarele, dragele
Reîntorc acele ceasornicului,
triumfă libertatea în tablouri,
sunt pe urmele tale necunoscutele,
pe-ale tale eroule, te-ai ascuns în cavouri
Am devenit un hidalgo stresat
ucigând tâmplele, blândele,
să-mi aduc aminte să întorc
roțile ceasornicului, limbile...
13 februarie 1990
tâmplele îmi ard nepământesc,
n-am să mai citesc, n-am să mai trăiesc
și nu cred să mai mor
Sunt liniștit și-s eu,
devin obscur, un cunoscut obscur,
eternitatea o înjur
și totuși sângerează-un curcubeu
Nu mai cunosc anotimpurile,
miros a brazi ziarele,
ele aduc ce ne lipsește, chipurile,
ele înfierează fiarele, dragele
Reîntorc acele ceasornicului,
triumfă libertatea în tablouri,
sunt pe urmele tale necunoscutele,
pe-ale tale eroule, te-ai ascuns în cavouri
Am devenit un hidalgo stresat
ucigând tâmplele, blândele,
să-mi aduc aminte să întorc
roțile ceasornicului, limbile...
13 februarie 1990
PROCLAMAȚIE
Vă trimit o salutare
și o strângere de mână,
sunt alături de voi
oameni din lună
Să intrăm
în miezul problemei:
vă anunț, dragii mei,
c-a trecut vremea himerei
A venit vremea domnilor
cu semne noi pe blazoane noi,
suntem anunțați zi și noapte
că se-ntorc averile înapoi
Deci, veniți fraților
să-mi ascultați vorbele,
să bată ritmul întruna
nebunele, tobele
Vă rog, vă implor, vă conjur,
nu fiți violenți,
apropiați-vă de adevăr
ca niște înțelepți
V-aș spune ce se va-ntâmpla,
care vă este ruta,
dar n-o să m-ascultați
până nu beți cucuta...
13 februarie 1991
și o strângere de mână,
sunt alături de voi
oameni din lună
Să intrăm
în miezul problemei:
vă anunț, dragii mei,
c-a trecut vremea himerei
A venit vremea domnilor
cu semne noi pe blazoane noi,
suntem anunțați zi și noapte
că se-ntorc averile înapoi
Deci, veniți fraților
să-mi ascultați vorbele,
să bată ritmul întruna
nebunele, tobele
Vă rog, vă implor, vă conjur,
nu fiți violenți,
apropiați-vă de adevăr
ca niște înțelepți
V-aș spune ce se va-ntâmpla,
care vă este ruta,
dar n-o să m-ascultați
până nu beți cucuta...
13 februarie 1991
MI-AM STRÂNS ÎN BRAȚE PATRIA
Flăcările ard nemilos amintiri,
întreg trecutul astăzi o să ardă,
după atâtea năluciri
trec șopârle prin viața bastardă
Am căutat în biblioteca din Alexandria
cărți vechi cu povești despre noi,
mi-am strâns în brațe Patria
năpădită de coioți și strigoi
Și-am urcat-o pe-un munte,
încuiat la plecare de daci,
cine-ar putea să mă-nfrunte?
numai ecoul spune: taci!
Pe rug ard oameni de zăpadă,
din viitor coboară trupul meu,
lăsați copiii să mă vadă
și să înalțe câte-un curcubeu...
19 februarie 1991/23 ianuarie 2020
întreg trecutul astăzi o să ardă,
după atâtea năluciri
trec șopârle prin viața bastardă
Am căutat în biblioteca din Alexandria
cărți vechi cu povești despre noi,
mi-am strâns în brațe Patria
năpădită de coioți și strigoi
Și-am urcat-o pe-un munte,
încuiat la plecare de daci,
cine-ar putea să mă-nfrunte?
numai ecoul spune: taci!
Pe rug ard oameni de zăpadă,
din viitor coboară trupul meu,
lăsați copiii să mă vadă
și să înalțe câte-un curcubeu...
19 februarie 1991/23 ianuarie 2020
AM ÎNTREBAT UN ÎNGER
Nu mai știu calea spre casă și am întrebat un înger
cum s-ajung la draga mea, de durere să nu sânger
Vreau s-o strâng în brațe noaptea, să-i simt ochii arzători,
unde-i partea mea de soare stinsă-n ochi răscolitori
El nu mi-a răspuns nimic, m-a privit ca pe-o nălucă,
și de-atunci de patimi ora silnic sângele-mi usucă
Urmele sfidând zăpada au plecat spre răsărit,
pe acolo, mi se pare, cineva m-a și iubit
Umbra ei de libelulă încolțită de iluzii
s-a întins ca o eșarfă peste marile confuzii,
și m-a mângâiat stângace, și m-a răstignit pe cruce,
umbra mea sufletu-n spate, ca pe-un bolovan îl duce
Nici ecoul nu m-ascultă, rătăcesc în mine însumi,
nimeni nu va înțelege cine se ascunde-n plânsu-mi
N-am găsit calea spre suflet, dar am întrebat un înger,
mi-a răspuns că-i imposibil și de-atunci continuu sânger
14 februarie 1991/23 ianuarie 2020
ÎNTREBĂRI
De ce tot pui atâtea întrebări?
eu sunt o apă care curge-n vale,
te duc cu mine-n depărtări
rupând cămășile de zale
Cum poți să spui că nu-i adevărat?
sunt omul de zăpadă ireal,
strivit de marele păcat
de-a fi văzut o rochie de bal
în care te-ai ascuns să nu surprind
bătaia inimii zvâcnind în tâmple,
prin suflet mâna ți-o întind
privirea de lumină ți se umple
Și nu mai pune atâtea întrebări,
întoarce-te cu ochii spre fereastră,
acolo bat c-o floare uneori,
e-aceeași floare de cicoare albastră
pe care am să ți-o întind cândva,
când renunța-vei la mândrie,
și-ai să-nțelegi că-n lume, draga mea,
ai apărut să-mi fii nădejde mie...
4 februarie 1991/23 ianuarie 2020
eu sunt o apă care curge-n vale,
te duc cu mine-n depărtări
rupând cămășile de zale
Cum poți să spui că nu-i adevărat?
sunt omul de zăpadă ireal,
strivit de marele păcat
de-a fi văzut o rochie de bal
în care te-ai ascuns să nu surprind
bătaia inimii zvâcnind în tâmple,
prin suflet mâna ți-o întind
privirea de lumină ți se umple
Și nu mai pune atâtea întrebări,
întoarce-te cu ochii spre fereastră,
acolo bat c-o floare uneori,
e-aceeași floare de cicoare albastră
pe care am să ți-o întind cândva,
când renunța-vei la mândrie,
și-ai să-nțelegi că-n lume, draga mea,
ai apărut să-mi fii nădejde mie...
4 februarie 1991/23 ianuarie 2020
AUD PIANU-ACELA CARE PLÂNGE
Frumos mai cântă acel pian de lut
tristețea gândului proscris,
zboară un înger nevăzut
prin gropile de aer interzis
Pe-un pat de iarnă se-odihnește-o fată,
întoarsă alaltăieri din viitor,
mai dulce ca o ciocolată
e hrana sufletului dezertor
La radio se-anunță vreme rea,
din viscol vor striga canarii,
și ninge cu ferestre prin perdea
și rod din grinda sufletului carii
Păcat de cântecul frumos
ce-n menghina destinului ne strânge,
mă prăbușesc cu sufletul în os
și-aud pianu-acela care plânge...
4 februarie 1991/23 ianuarie 2020
tristețea gândului proscris,
zboară un înger nevăzut
prin gropile de aer interzis
Pe-un pat de iarnă se-odihnește-o fată,
întoarsă alaltăieri din viitor,
mai dulce ca o ciocolată
e hrana sufletului dezertor
La radio se-anunță vreme rea,
din viscol vor striga canarii,
și ninge cu ferestre prin perdea
și rod din grinda sufletului carii
Păcat de cântecul frumos
ce-n menghina destinului ne strânge,
mă prăbușesc cu sufletul în os
și-aud pianu-acela care plânge...
4 februarie 1991/23 ianuarie 2020
miercuri, 22 ianuarie 2020
TE-AM STRIGAT
Te-am strigat pe numele mic
dar nu m-ai auzit,
te-am strigat pe numele de umbră,
de floare albastră, de ecou,
dar nu m-ai auzit;
am să te strig din nou
Dar, înainte, vreau să-ți spun
că am trecut pe la balamuc
nu pentru că sunt nebun,
sunt doar năuc
de când te strig
pe numele de umbră,
de pasăre măiastră,
de ecou;
dar tot n-ai auzit:
o să te strig din nou...
30 ianuarie 1991/22 ianuarie 2020
dar nu m-ai auzit,
te-am strigat pe numele de umbră,
de floare albastră, de ecou,
dar nu m-ai auzit;
am să te strig din nou
Dar, înainte, vreau să-ți spun
că am trecut pe la balamuc
nu pentru că sunt nebun,
sunt doar năuc
de când te strig
pe numele de umbră,
de pasăre măiastră,
de ecou;
dar tot n-ai auzit:
o să te strig din nou...
30 ianuarie 1991/22 ianuarie 2020
PLOPUL UCIS
Nu mai lovesc că nu mai am putere,
am să reiau pedeapsa de ocnaș,
cu ochii-n lacrimi îndurare cere,
da-i condamnat la moarte de borfaș
O să-l ucid și n-o să-l plângă nimeni,
s-or întrista cumva îndrăgostiții
ce se-ascundeau când, nefirești de tineri,
îi căutau prin flori de câmp părinții
L-am lovit și-a căzut în zăpadă,
ochii privesc cerul năuci,
nu mai știu dacă vor să mai vadă
plopi inocenți transformându-se-n cruci
M-așez ca un demon pe trunchi,
celebrez bezmetic norocul,
frigu-mi pătrunde-n rărunchi,
mi-s ochii în lacrimi, dar o să facem focul...
30 ianuarie 1991/22 ianuarie 2020
am să reiau pedeapsa de ocnaș,
cu ochii-n lacrimi îndurare cere,
da-i condamnat la moarte de borfaș
O să-l ucid și n-o să-l plângă nimeni,
s-or întrista cumva îndrăgostiții
ce se-ascundeau când, nefirești de tineri,
îi căutau prin flori de câmp părinții
L-am lovit și-a căzut în zăpadă,
ochii privesc cerul năuci,
nu mai știu dacă vor să mai vadă
plopi inocenți transformându-se-n cruci
M-așez ca un demon pe trunchi,
celebrez bezmetic norocul,
frigu-mi pătrunde-n rărunchi,
mi-s ochii în lacrimi, dar o să facem focul...
30 ianuarie 1991/22 ianuarie 2020
CE MULT TE IUBESC
Ce frumos va fi în zori
când am să-ți dăruiesc iubirea mea
și-o să-mi șoptești,
topindu-te ca un fulg de zăpadă:
ce mult te iubesc!
Ce frumos va fi într-o dimineață
când te vei întoarce
din călătoriile tale nesfârșite
și-o să-mi șoptești,
ca o părere,
ce mult te iubesc!
Ce frumos va fi într-o seară
când îmi vei trece prin inimă
ca un glonț
zdrobindu-mă de ziduri!
Ce mult te iubesc!
va fi ultimul ecou
al umbrei tale,
amprenta visului spulberat
15 ianuarie 1991
când am să-ți dăruiesc iubirea mea
și-o să-mi șoptești,
topindu-te ca un fulg de zăpadă:
ce mult te iubesc!
Ce frumos va fi într-o dimineață
când te vei întoarce
din călătoriile tale nesfârșite
și-o să-mi șoptești,
ca o părere,
ce mult te iubesc!
Ce frumos va fi într-o seară
când îmi vei trece prin inimă
ca un glonț
zdrobindu-mă de ziduri!
Ce mult te iubesc!
va fi ultimul ecou
al umbrei tale,
amprenta visului spulberat
15 ianuarie 1991
OCHII TĂI
Ochii tăi aprinși,
ochii tăi surprinși,
ochii din părinți
scot iarna din minți,
scot iarna și vara
și răstoarnă gara;
fluturii-văpăi
zboară-n ochii tăi
Mările de foc
îți fac ție loc,
când în somn te clatini
de nestinse patimi
Chihlimbarul de pe râu,
cerul verde în desfrâu,
aurul ascuns în stâncă,
apa neagră și adâncă,
toți luceferii călăi
luminează ochii tăi,
ochii tăi aprinși,
de doruri cuprinși
Ochii tăi, ochii tăi căprui,
te rog să nu-i dai nimănui...
15 ianuarie 1991
ochii tăi surprinși,
ochii din părinți
scot iarna din minți,
scot iarna și vara
și răstoarnă gara;
fluturii-văpăi
zboară-n ochii tăi
Mările de foc
îți fac ție loc,
când în somn te clatini
de nestinse patimi
Chihlimbarul de pe râu,
cerul verde în desfrâu,
aurul ascuns în stâncă,
apa neagră și adâncă,
toți luceferii călăi
luminează ochii tăi,
ochii tăi aprinși,
de doruri cuprinși
Ochii tăi, ochii tăi căprui,
te rog să nu-i dai nimănui...
15 ianuarie 1991
CE AM SĂ FAC ÎN ZIUA NAȘTERII TALE
Prin sânge trec concomitent
ninsori din veacuri suprapuse
și visul meu intermitent
te cheamă să-l salvezi, Iisuse
E prea târziu să-mi fac un plan
cu schițe, cote și detalii,
dar n-am să mai aștept un an
să-mi ningă-n suflet cu vitralii
E adevărat, renaști mereu
într-o superbă regăsire,
căci Tatăl Tău e Dumnezeu
și-mprăștii împrejur iubire
În cinstea ta, mărite Fiu,
am să dezgrop ulciorul de cleștar
și-am să renasc într-un târziu
bând, după Tine, ultimul pahar...
25 decembrie 1990/22 ianuarie 2020
ninsori din veacuri suprapuse
și visul meu intermitent
te cheamă să-l salvezi, Iisuse
E prea târziu să-mi fac un plan
cu schițe, cote și detalii,
dar n-am să mai aștept un an
să-mi ningă-n suflet cu vitralii
E adevărat, renaști mereu
într-o superbă regăsire,
căci Tatăl Tău e Dumnezeu
și-mprăștii împrejur iubire
În cinstea ta, mărite Fiu,
am să dezgrop ulciorul de cleștar
și-am să renasc într-un târziu
bând, după Tine, ultimul pahar...
25 decembrie 1990/22 ianuarie 2020
NINGE
Ninge peste mine cu-nserări de jar,
frunzele bolnave putrezesc în tindă,
nourii răzleți mai sparg o oglindă,
segmentează timpul șarpele murdar
Mi-amintesc de ziua-n care m-am născut,
coborau din streșini fluturi violeți,
am strigat de spaimă, țipăt cunoscut
mă-ntorceam în mine de atâtea vieți
Condamnat în lipsă la pustiu și toamnă,
navigam flegmatic spre un ultim țărm,
prea-iubită fată, prea-frumoasă doamnă,
vino la fereastră până nu adorm...
Ninge peste mine cu-așteptare lină,
lângă suflet plânge cântecul promis,
focul arde-n sobă, eu te strig în vis:
hai la mine acasă, ca să-mi fii lumină!...
25 decembrie 1990/22 noiembrie 2020
frunzele bolnave putrezesc în tindă,
nourii răzleți mai sparg o oglindă,
segmentează timpul șarpele murdar
Mi-amintesc de ziua-n care m-am născut,
coborau din streșini fluturi violeți,
am strigat de spaimă, țipăt cunoscut
mă-ntorceam în mine de atâtea vieți
Condamnat în lipsă la pustiu și toamnă,
navigam flegmatic spre un ultim țărm,
prea-iubită fată, prea-frumoasă doamnă,
vino la fereastră până nu adorm...
Ninge peste mine cu-așteptare lină,
lângă suflet plânge cântecul promis,
focul arde-n sobă, eu te strig în vis:
hai la mine acasă, ca să-mi fii lumină!...
25 decembrie 1990/22 noiembrie 2020
LUMINA ALBĂ
Primii fulgi au căzut peste brazi,
în lumina zăpezii obrajii ți-i arzi
Fulguie în preajmă amintiri,
vise de iarnă, năluciri
Se amestecă culorile,
plâng privighetorile
înghețate-n destin,
se-ntinde ca un șarpe mirosul de pin,
Timpul e alb ca varul și zvâcnește,
zăpada putrezește
ca o șopârlă sub piatră,
în munții inimii câinele gerului latră
Durerea se cufundă până la glezne
în gropi de lumină incredibil de albe,
se crede pasăre, i se nazăre lesne,
se-aude un freamăt: sunt florile dalbe...
19 decembrie 1990
în lumina zăpezii obrajii ți-i arzi
Fulguie în preajmă amintiri,
vise de iarnă, năluciri
Se amestecă culorile,
plâng privighetorile
înghețate-n destin,
se-ntinde ca un șarpe mirosul de pin,
Timpul e alb ca varul și zvâcnește,
zăpada putrezește
ca o șopârlă sub piatră,
în munții inimii câinele gerului latră
Durerea se cufundă până la glezne
în gropi de lumină incredibil de albe,
se crede pasăre, i se nazăre lesne,
se-aude un freamăt: sunt florile dalbe...
19 decembrie 1990
EMINESCIANĂ (Să-ți scriu)
Să-ți scriu, iubito, iarăși, nu știu de are rost,
nu știu dacă la tine în suflet am mai fost!
Nu știu dacă iubirea mai are acum vreun sens,
nu știu de amintirea-mi te mistuie intens
Să te întreb himeric dacă mai ești a mea,
de mai visezi că-n ceruri vom locui pe-o stea?
Nu are rost, sunt singur și călător învins,
sub soarele albastru iubirea s-a prelins
Să-ți scriu, iubito, iarăși, nu știu de are rost,
nu știu dacă la mine în suflet ai mai fost...
18 decembrie 1990
nu știu dacă la tine în suflet am mai fost!
Nu știu dacă iubirea mai are acum vreun sens,
nu știu de amintirea-mi te mistuie intens
Să te întreb himeric dacă mai ești a mea,
de mai visezi că-n ceruri vom locui pe-o stea?
Nu are rost, sunt singur și călător învins,
sub soarele albastru iubirea s-a prelins
Să-ți scriu, iubito, iarăși, nu știu de are rost,
nu știu dacă la mine în suflet ai mai fost...
18 decembrie 1990
CÂNTEC DE DRAGOSTE
Mi-e dor de tine ca de-un râu
ce curge ca o lavă între noi,
de suflet mi-e dor, de ochiul tău crud,
de inima împărțită la doi
Mi-e dor de tine, iubita mea,
ca unui pinguin de Polul Sud,
dacă o zi nu mi te pot vedea
nici pașii prin țărână nu-mi aud
Am să-ți închid c-o sărutare pleoapa,
să-ți împletești destinul cu al meu,
e singura-nțelegere supremă peste groapa
din care a zvâcnit un curcubeu
Pe noi ne însoțește iubirea absolută
și de ne-o duce-n nord Steaua Polară,
să nu-mi oferi paharul de cucută
că vor fugi toți fluturii din vară...
14 noiembrie 1990/22 ianuarie 2020
ce curge ca o lavă între noi,
de suflet mi-e dor, de ochiul tău crud,
de inima împărțită la doi
Mi-e dor de tine, iubita mea,
ca unui pinguin de Polul Sud,
dacă o zi nu mi te pot vedea
nici pașii prin țărână nu-mi aud
Am să-ți închid c-o sărutare pleoapa,
să-ți împletești destinul cu al meu,
e singura-nțelegere supremă peste groapa
din care a zvâcnit un curcubeu
Pe noi ne însoțește iubirea absolută
și de ne-o duce-n nord Steaua Polară,
să nu-mi oferi paharul de cucută
că vor fugi toți fluturii din vară...
14 noiembrie 1990/22 ianuarie 2020
marți, 21 ianuarie 2020
DRAGOSTEA DE ȚARĂ
Când liliacul va-nflori a doua oară
Din Rai un înger absolut coboară
Și va înălța un curcubeu
Din țara-n care Dumnezeu
Grădină a făcut, cu flori albastre,
Să fie semnul deslușirii noastre
Și s-o iubim ca pe o mamă
Înveșmântată în năframă,
Ce are-n grija ei pământul,
Iar noi să nu uităm cuvântul
Ce ne-a zidit din neființă,
Din valuri mari de suferință
Aici ne este raiul sincer,
românii sunt popor de îngeri
Aici am fost și-n veci vom fi
Că nu-s pe lume alte Românii
E dragostea de țară zidită în părinți
Bisericile-s pline de jertfe și de sfinți
Iubirea absolută e-nscrisă-n ADN,
Așa a vrut să fie Dumnezeu
18 decembrie 1990/21 ianuarie 2020
Din Rai un înger absolut coboară
Și va înălța un curcubeu
Din țara-n care Dumnezeu
Grădină a făcut, cu flori albastre,
Să fie semnul deslușirii noastre
Și s-o iubim ca pe o mamă
Înveșmântată în năframă,
Ce are-n grija ei pământul,
Iar noi să nu uităm cuvântul
Ce ne-a zidit din neființă,
Din valuri mari de suferință
Aici ne este raiul sincer,
românii sunt popor de îngeri
Aici am fost și-n veci vom fi
Că nu-s pe lume alte Românii
E dragostea de țară zidită în părinți
Bisericile-s pline de jertfe și de sfinți
Iubirea absolută e-nscrisă-n ADN,
Așa a vrut să fie Dumnezeu
18 decembrie 1990/21 ianuarie 2020
CONFUZII
Câteodată sunt un om fals,
pe mări pierdute călătoresc
și n-am curajul să-i spun
cât de mult o iubesc
Mă-ndrept spre nodul gordian
înarmat cu teoria relativității
și-l tai dintr-o singură lovitură
prăbușind zidurile cetății
De aici și multitudinea de confuzii
ce ne stingheresc viețile
pe drumul impregnat cu iluzii
ne pierdem mințile
Câteodată sunt un om fals,
deși atât de mult o iubesc,
mi-e teamă să-i spun,
să nu o strivesc...
14 noiembrie 1990/21 ianuarie 2020
pe mări pierdute călătoresc
și n-am curajul să-i spun
cât de mult o iubesc
Mă-ndrept spre nodul gordian
înarmat cu teoria relativității
și-l tai dintr-o singură lovitură
prăbușind zidurile cetății
De aici și multitudinea de confuzii
ce ne stingheresc viețile
pe drumul impregnat cu iluzii
ne pierdem mințile
Câteodată sunt un om fals,
deși atât de mult o iubesc,
mi-e teamă să-i spun,
să nu o strivesc...
14 noiembrie 1990/21 ianuarie 2020
PUNTEA
N-a mai rămas nimic din umbră,
nici zâmbetul uitat în ger,
și nu mai știu măcar adresa
acelui înger ce m-așteaptă-n cer
Zăpezile dansează-n mintea mea,
pe punte trec ninsori postume,
și nu-nțeleg ce se întâmplă
de am rămas singur pe lume
19 noiembrie 1990
nici zâmbetul uitat în ger,
și nu mai știu măcar adresa
acelui înger ce m-așteaptă-n cer
Zăpezile dansează-n mintea mea,
pe punte trec ninsori postume,
și nu-nțeleg ce se întâmplă
de am rămas singur pe lume
19 noiembrie 1990
STRAIELE IUBIRII
Înserarea mă surprinde sărutându-mă în taină,
Doar lumina lunii-n ceruri e pe umerii mei haină.
Farmecul ce se înalță de la sânul maicii verzi
Îmi învăluie secunda: Doamne, sufletul mi-l pierzi!
Arde roua neîncepută sub săruturi pătimașe,
Plânge doar regina nopții, lacrimile-i sunt cravașe,
Nefirescul ne-mpresoară, sună cornul dureros,
Parcă a înnebunit lumina, ceru-i așa de frumos!
Strălucește steaua noastră înflorind misterul firii,
Pare noaptea înmiresmată o metaforă a iubirii
Și mi-e dor așa de tine, chiar dacă în brațe-mi stai,
Noi, perechea ideală, care-a evadat din Rai
Cântecul ce-l poartă vântul către sufletele noastre,
E un dor adus prin noapte de pe mările albastre.
Înflorește lin lumina, este noaptea răzvrătirii,
Se strecoară roua-n pleoape țesând straiele iubirii...
2 noiembrie 1990
Doar lumina lunii-n ceruri e pe umerii mei haină.
Farmecul ce se înalță de la sânul maicii verzi
Îmi învăluie secunda: Doamne, sufletul mi-l pierzi!
Arde roua neîncepută sub săruturi pătimașe,
Plânge doar regina nopții, lacrimile-i sunt cravașe,
Nefirescul ne-mpresoară, sună cornul dureros,
Parcă a înnebunit lumina, ceru-i așa de frumos!
Strălucește steaua noastră înflorind misterul firii,
Pare noaptea înmiresmată o metaforă a iubirii
Și mi-e dor așa de tine, chiar dacă în brațe-mi stai,
Noi, perechea ideală, care-a evadat din Rai
Cântecul ce-l poartă vântul către sufletele noastre,
E un dor adus prin noapte de pe mările albastre.
Înflorește lin lumina, este noaptea răzvrătirii,
Se strecoară roua-n pleoape țesând straiele iubirii...
2 noiembrie 1990
IUBITO, ÎNCHIDE OCHII PUȚIN
Iubito, ai ochii deschiși,
ți-i reflectă Calea Lactee,
și-ar putea să fie interziși,
aceia nu-s ochi de femeie!
Pe buze pustiul îl simți,
sânul pulsează durere,
răsare un soare cu dinți
adus de întomnate himere
Un zâmbet de fată cuminte
aprinde lumina în suflet,
sunt îngerul ce te-ascunde-n cuvinte,
poem descuiat dintr-un cântec
Un rug se aprinde în tine,
se vede de-aici cum te arde,
e drumul sortit către bine,
din vieți de altminteri bastarde
Iubito, închide ochii puțin,
mângâie scrisoarea pe care am scris-o,
inima abia mi-o mai țin
de când inocent ți-am promis-o...
29 octombrie 1990/21 ianuarie 2020
ți-i reflectă Calea Lactee,
și-ar putea să fie interziși,
aceia nu-s ochi de femeie!
Pe buze pustiul îl simți,
sânul pulsează durere,
răsare un soare cu dinți
adus de întomnate himere
Un zâmbet de fată cuminte
aprinde lumina în suflet,
sunt îngerul ce te-ascunde-n cuvinte,
poem descuiat dintr-un cântec
Un rug se aprinde în tine,
se vede de-aici cum te arde,
e drumul sortit către bine,
din vieți de altminteri bastarde
Iubito, închide ochii puțin,
mângâie scrisoarea pe care am scris-o,
inima abia mi-o mai țin
de când inocent ți-am promis-o...
29 octombrie 1990/21 ianuarie 2020
TE ROG, RĂSPUNDE-I TU...
Ce poți să faci când nu mai ai idei?
ce poți să scrii pe vântul serii?
din tine strigă pui de lei
ce sparg ferestrele tăcerii
Oglinda se ascunde în sertar,
vapoarele au evadat din port,
m-apasă toamna de mortar
și telefonul zace ca un mort
Dar parcă plânge cineva!
e viitorul din privire,
m-așteaptă, poate, undeva,
să mă întrebe de iubire
Ce-o să-i răspund încă nu știu,
lumina-i de prezent strivită,
dar dacă eu n-am să mai fiu,
te rog, răspunde-i tu, iubită...
29 octombrie 1990/21 ianuarie 2020
ce poți să scrii pe vântul serii?
din tine strigă pui de lei
ce sparg ferestrele tăcerii
Oglinda se ascunde în sertar,
vapoarele au evadat din port,
m-apasă toamna de mortar
și telefonul zace ca un mort
Dar parcă plânge cineva!
e viitorul din privire,
m-așteaptă, poate, undeva,
să mă întrebe de iubire
Ce-o să-i răspund încă nu știu,
lumina-i de prezent strivită,
dar dacă eu n-am să mai fiu,
te rog, răspunde-i tu, iubită...
29 octombrie 1990/21 ianuarie 2020
Pierdutele iubiri
În fiecare zi se scutură o floare,
prin suflet trece ca un glonț razant,
ce parte a murit în celălalt?
pe unde-i cerul sărutat de mare?
Dar ea pe unde e, de ce nu vine
precum un vânt de seară absolută,
să-mi toarne iar paharul de cucută,
să plângă toate stelele în mine
O fi plecată, poate, după pâine
sau leagănă amurgul să nu-l doară
când îngerul pe scări de fum coboară
să plimbe-n lesă luna ca pe-un câine
Se cerne toată iarna în priviri,
mă strâng la piept să nu recad din vis,
se-aude-n gânduri îngerul proscris:
pe unde-or fi pierdutele iubiri?
Poate împrăștie bucăți din mine,
atât de multe-am dăruit,
de mână ne îndreptam spre infinit;
o, trenu-acela s-a topit pe șine!...
20 ianuarie 2020
prin suflet trece ca un glonț razant,
ce parte a murit în celălalt?
pe unde-i cerul sărutat de mare?
Dar ea pe unde e, de ce nu vine
precum un vânt de seară absolută,
să-mi toarne iar paharul de cucută,
să plângă toate stelele în mine
O fi plecată, poate, după pâine
sau leagănă amurgul să nu-l doară
când îngerul pe scări de fum coboară
să plimbe-n lesă luna ca pe-un câine
Se cerne toată iarna în priviri,
mă strâng la piept să nu recad din vis,
se-aude-n gânduri îngerul proscris:
pe unde-or fi pierdutele iubiri?
Poate împrăștie bucăți din mine,
atât de multe-am dăruit,
de mână ne îndreptam spre infinit;
o, trenu-acela s-a topit pe șine!...
20 ianuarie 2020
joi, 9 ianuarie 2020
NE TOT MINȚIM...
Ne tot mințim că suntem oameni mari,
că Europa ne tot strânge-n brațe,
că înșirăm tot Cosmosul pe ațe,
că nu ne spune nimeni: boschetari!
Am dat acestei lumi valori supreme,
pe care noi nu prea le prețuim,
nici n-a fost vorba c-o să le iubim,
abjecți cultivatori de teoreme
Ei, din români, au devenit francezi
sau ce-a voit Apusul să-i fixeze,
noi încă locuim în paranteze,
cultivatori de îngeri siamezi
Ne traversăm destinul pe o punte
ce duce către minus infinit,
în rest, rămâne cum s-a stabilit,
ne smulg străinii stelele din frunte
Și ne condamnă la salarii mici,
o formă de sclavie post-modernă,
ne plânge steagul țării-n bernă,
de câte ori ne-njugă licurici
E ordinea de zi o listă a rușinii
pe care-o programează infractorii,
la baza națiunii scurmă trădătorii,
pumnalu-n coaste ni-l înfig vecinii
Morala e o glumă de bazar,
părinții sunt motive de răscoală,
cu toții suferim de-o cruntă boală,
otrava dă pe-afară din pahar
Nu ne mai suntem frați de suferință,
nu ne mai suntem grijă și-adăpost,
am și uitat dacă avem vreun rost
pătrunși de cea mai neagră necredință
E trist acest peisaj al vieții sumbre
această sindrofie de zlătari,
ne tot mințim că suntem planetari,
da-n timpul nostru locuiesc doar umbre...
9 ianuarie 2020
că Europa ne tot strânge-n brațe,
că înșirăm tot Cosmosul pe ațe,
că nu ne spune nimeni: boschetari!
Am dat acestei lumi valori supreme,
pe care noi nu prea le prețuim,
nici n-a fost vorba c-o să le iubim,
abjecți cultivatori de teoreme
Ei, din români, au devenit francezi
sau ce-a voit Apusul să-i fixeze,
noi încă locuim în paranteze,
cultivatori de îngeri siamezi
Ne traversăm destinul pe o punte
ce duce către minus infinit,
în rest, rămâne cum s-a stabilit,
ne smulg străinii stelele din frunte
Și ne condamnă la salarii mici,
o formă de sclavie post-modernă,
ne plânge steagul țării-n bernă,
de câte ori ne-njugă licurici
E ordinea de zi o listă a rușinii
pe care-o programează infractorii,
la baza națiunii scurmă trădătorii,
pumnalu-n coaste ni-l înfig vecinii
Morala e o glumă de bazar,
părinții sunt motive de răscoală,
cu toții suferim de-o cruntă boală,
otrava dă pe-afară din pahar
Nu ne mai suntem frați de suferință,
nu ne mai suntem grijă și-adăpost,
am și uitat dacă avem vreun rost
pătrunși de cea mai neagră necredință
E trist acest peisaj al vieții sumbre
această sindrofie de zlătari,
ne tot mințim că suntem planetari,
da-n timpul nostru locuiesc doar umbre...
9 ianuarie 2020
miercuri, 8 ianuarie 2020
DRAGOSTEA ȘI REVOLUȚIA
ÎNTRE AMINTIRI
Scrie-mi numele pe o copertă de carte,
mângâie-l cu ochii închiși,
se-ntorc cocorii dinspre moarte,
corăbiile aduc la mal proscriși
Lasă cuvintele ascunse-n călimară,
desenează un curcubeu
cerul albastru să nu mai doară
deasupra sufletului meu
Fă câțiva pași desculță prin amurg,
cu ochii-nchiși, să nu mă vezi
cum dinspre mine înspre tine curg
purtat de suferințe și aezi
Sărută-mi numele pe-un colț de amintire
și poate drumul tău spre rai,
va trece prin secunda de iubire
în care-ai fost, dar nu ai vrut să stai..
1 octombrie 1990/21 ianuarie 2020
TĂCEREA CUVINTELOR
Mă lovesc de tăcerea ta și atunci
îți cuprind ochii
cu inima
Pleoapele coboară grele peste iubirea mea,
ca două petale,
ca două lacăte grele
Cuvintele își cuprind mâinile
într-un șuvoi rece și amețitor
ecouri se lovesc în inima mea
Visurile se năruie sub privirea ta,
sub cuvintele tale,
sub tăcerea ta
Și-atunci iubirea mea
e o frunză ce pică într-o fântână moartă
ca o amintire uitată
9 ianuarie 1989
IUBIRE ETERNĂ
În vis mă-ntâlnesc tot mereu
cu tine, speranță de ieri și demult,
pe frunze m-așez și stau să ascult
pădurea din sufletul meu
Mângâi copacii din curcubeu
cu-nscrisuri de inimi fierbinți,
și stau să ascult și știu că nu minți,
pădure cu suflet de zeu
Șoaptele tale sunt pânze
ce verzi îți umbresc veșnicia
și tu îmi ești totul, îmi ești bucuria,
pădure cu inima-n frunze
Și știu ale tale povești
ce-n foșnet de zâne le-aduni,
te caut, te chem, sunt nebun,
pădure, iubire îmi ești!
Pustie când mâine vei fi,
bătută de-al iernii cuvânt,
în tăcerea ce cade mormânt,
pădure, eu tot te-oi iubi...
12-13 ianuarie 1989
FRUNZE DE TOAMNĂ
Cad pașii noștri moi pe covorul de frunze
Ce toamna l-a întins sărbătorind iubirea,
Visăm că am murit în stările fecunde,
E prea devreme parcă să ningă desfrunzirea
M-aplec până în suflet și-ți fac mănunchi de toamnă,
Mănunchi strivit în sânge de palide culori,
Întinzi spre el privirea ce la desfrâu îndeamnă
Și-mi cresc sub piele frunze și în retină flori
Și suntem pe planetă nesăbuiți de tineri,
Ne ninge cu petale din marele abis,
Și te iubesc pe viață cum n-am iubit pe nimeni,
Nu mă trezi vreodată, iubita mea, din vis...
13 ianuarie 1989/8 ianuarie 2020
FLOARE DE LUMINĂ
Din ce tărâm de visuri vii
făptură cu ochi negri de-abanos?
și ce flori albe te-au ivit
de chipul ți-e așa frumos?
În calea ta pălește totul,
ci vis ești tu, nu ești ființă,
ești stea din ceruri ce-a căzut,
ești stea cu chipul de zeiță
Și ce miresme te-au ivit
pe tine, floare de lumină?
în fața ta rămân uimit
și inima-mi ți se închină,
frumoasa mea cu pasul de regină!
Și străbătând această lume
privirea ta se va pleca,
asupra celui ce în tine
își vede visul, viața sa,
frumoasa mea, ca dragostea!
14 ianuarie 1989
ÎNDEMN
Lumina din zenit coboară:
sorbește-o până nu se face amară!
Păsările nevăzute cântă:
fii pasăre și cântă!
Ninge din călimară:
prefă-te-n fulg și zboară!
14 ianuarie 1989/8 ianuarie 2020
CÂNTECUL VÂNTULUI
Vântu-și cântă melodia
răsfoind prin părul tău
viața lui de tânăr mire
fără niciun Dumnezeu
Vântul cântă simfonia
ce o naște părul tău,
viața ta, frumoasă fată,
fără niciun Dumnezeu
Vântu-mi cântă bucuria
ce-a adus-o părul tău,
lumea noastră de iubire
ce-am creat-o tu și eu...
14 ianuarie 1989
DISTANȚE
Distanțele sunt peste tot:
în mine, în tine, în stele
Te zbați între ele cumva,
se strâng, te amesteci cu ele
Distanțele creează goluri
în care se scufundă visul,
cocorii se ascund în stoluri
și plânge în tăcere paradisul
14 ianuarie 1989/8 ianuarie 2019
DOAR TĂCEREA
Rămâne doar tăcerea
cântată de-o-ncăpere,
ca un afiș funebru
de spaimă și durere
Rămâne doar tăcerea
uitată de cuvinte
ce mai vibrează-n aer
ca două aripi frânte
Rămâne doar tăcerea
pictată pe o pânză
ce poartă-n ea aroma
cântărilor din frunză
Rămâne doar tăcerea
ce vine după toate,
după iubiri și lacrimi,
după dureri și șoapte
16 ianuarie 1989
ULTIMUL DANS
Frunzele se topeau
în beția de culori
ce le unduiau
spre inima pământului
Dansul lor s-a sfârșit
într-o îmbrățișare
exilată
pe aripile vântului
Și-ți cădeam ca un fulg
pe orbită
și-mi stăteai lângă suflet,
iubită...
17 ianuarie 1989/8 ianuarie 2019
POVESTE DE DRAGOSTE VECHE
Când coborau în suflet zorile
o Cosânzeană și un Făt Frumos
se întreceau cu florile
în timpul niciodată dureros
Și cântul lor de dragoste
umbrit a fost de câte-un nor,
că zmeul cel răzbunător
a dus-o-n Țara Zmeilor
Dar Făt Frumos prinzând de veste
s-a dus de l-a învins pe zmeu
și, întorcându-se-n poveste,
a colorat un curcubeu
18 ianuarie 1989/8 ianuarie 2020
ETERNELE IUBIRI
Cocor și floare, arbore și stea,
lumină și-ntuneric, dor și nea,
le cânt pe toate-n vers molatic,
eu sunt ca vântul singuratic
ce-și zice gândul ușuratic
La poarta lumii bat cu versul
că vreau să-i aflu taina, mersul
și-n stele mă oglindesc mereu
prin poarta sufletului meu
La ele să mă înalț aș vrea,
să le întreb câte ceva
de-albastrul cer și taina sa
Tăcerile de trandafiri,
de îndrăgostiți ce n-au fost miri,
le cânt și le numesc în taină:
eternele iubiri
17-18 ianuarie 1989
TRISTĂ
Cântec pentru soare-răsare
ți-am murmurat la apusul iubirii,
la sfârșitul verii
când mor trandafirii
și când inimile bat
ca frunzele ce cad:
galben, trist, uscat
Dar în zadar,
tu nu l-ai ascultat...
24 ianuarie 1989
FLOAREA CE MOARE
În gânduri, în inimi, în flori,
în toamnă, în vară, în iarnă,
în nopți cu ninsori,
în cântec și-n nori
se naște iubirea, se naște speranța,
se nasc epopei, se naște romanța
Răsare un soare ce pumnalul de foc
și-l întinde în zare,
îl înfige în inimi
și-l trage la loc
lăsându-le arse
și goale și sterpe
și triste și-amare
ca floarea ce moare
pe țărmuri strivite de mare...
14 ianuarie 1989
CĂUTÂND LUMINĂ
Pe poteci de munte am tot rătăcit
căutând lumină, destrămând zăvoare,
șoaptele pădurii-n suflet le-am zidit
prima desfrunzire încă mă mai doare
Desculț prin izvoare, peticind un vis,
într-un colț de rai de nimeni știut,
căutam lumina într-un cerc închis
încă lăcrimează pasul de recrut
Încă rătăcesc pe cărări de vis
să găsesc lumina sângerând din soare,
am lăsat o floare pe un geam deschis,
poate s-o întoarce clipa trecătoare...
27 ianuarie 1989/8 ianuarie 2020
PEREGRIN
Dup-al vieții joc, dramă și-ironie,
m-ascund în poeme ca să uit de clipă,
încuiat cu-n lacăt de vara pustie
zbor pe cercuri false-n singura aripă
Tot umblând prin lume să-mi înșel destinul
pe-un traseu sinistru, fals și omenesc,
am văzut că-n demoni rege e veninul,
care veșnic este, chiar de spun: iubesc!
Vânând bucuria ce-o trăiește-un pom
când așteaptă-n freamăt ziua înfloririi,
peregrin ce cată adevăr în om,
am găsit cenușă ținând loc iubirii...
27 ianuarie 1989/8 ianuarie 2020
AȘTEPTARE
Ieri mi-ai spus că mă iubești,
azi te caut: unde ești
pasăre cu glas de flaut?
Dă-mi un semn, să te găsesc,
să te iau, să te iubesc
cât pe lume eu mai stau!
Vino iar, eu te aștept,
înc-o clipă și-înc-o clipă,
vino, alungă-mi așteptarea
c-o bătaie de aripă!
21 februarie 1989
UN TRANDAFIR ȘI-UN VIS
Ca trandafirii roșii,
scăldați în zori și-n rouă,
a fost iubirea noastră,
plină ca luna nouă
Ca visurile rare
ce înfloresc în inimi,
a fost iubirea noastră
ce n-a știut-o nimeni
Un trandafir și-un vis
ce nu mor niciodată,
a fost iubirea noastră
prea repede uitată...
2 martie 1989
TRAGEȚI PLUGUL ADÂNC
Trageți plugul adânc
prin pământul străbun,
întoarceți-i fața spre soare,
să-l cuprindă
într-o cerească îmbrățișare
Trageți-l mai adânc în pământ,
trageți-l până în inima lui,
să o sărute și
s-o despice-n două
pentru ca din ea
să crească pâine nouă
Trageți plugul adânc peste trupul meu tânăr,
trageți-l până în inima mea,
să o cuprindă și să o despice-n două,
până când vor zbura
fluturii de rouă
6 martie 1989
NOAPTEA MUNȚILOR
Luna-mi zâmbește din cer,
florile de colț au adormit în gând,
întreaga fire-i ascunsă-n mister,
e vară în suflet și-ți cânt
Pășește lin spre râu gingașa căprioară,
în dezertări nocturne cuminți visează îngeri,
o pasăre de noapte din liniște coboară,
chitara lăcrimează la primele înfrângeri
O salcie pletoasă se-apleacă spre izvor,
își udă buza arsă și redevine vers,
cărarea care duce de nicăieri spre dor
a coborât în sânge cu-ntregul univers..
7 martie 1989/8 ianuarie 2020
ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT
Între cer și pământ
sunt lacrimi și sunt bucurii,
între cer și pământ
sunt nopți întunecate
și sunt zori de zi,
între cer și pământ
sunt stele luminoase
și nori cenușii...
10 martie 1989
CAD FRUNZE ÎN SUFLET
Se-apleacă-ncet gutuii
de vârstă și iubire,
cresc nopțile cu nouri,
mor frunze în neștire
Se-apleacă-ncet și iarba,
a-ncărunțit devreme,
mor razele puține
iar sufletu-mi se teme
Un greier cântă-n sobă
de moarte sau iubire,
ascult cum pică frunza
și-aștept a ta venire
Da-n noaptea pustie
iubirea e scrum,
cad frunze din suflet
și-s singur pe drum
22 septembrie 1989
MIRESME
Miroși a mere roșii,
miroși a frunză coaptă,
a galbenă gutuie,
a ceață densă, moartă
Miroși a floare rară,
miroși a frunză crudă,
a strugure albastru,
a ceață densă, nudă
Miroși chiar a tămâie,
miroși a ochi măiaștri,
a dragoste senină,
a dezertări din aștri
Miroși a tei în floare,
miroși a mâini iubite,
a taină neîntinată,
a lacrimi nesfințite
Miroși a cele sfinte,
miroși a prune coapte,
a dragoste nebună,
a viață și a moarte...
22 septembrie 1989
LUMEA
Ca lumea suntem noi
un haos de dureri,
în lacrimi și nevoi,
în vise și-n plăceri
Ca lumea suntem azi
și s-ar putea și mâine,
dar s-ar putea să cazi
cerșind un colț de pâine
Un haos e în cer,
un haos e în juru-mi,
și mi se face ger,
și-s osândit de-a pururi
21 septembrie 1989
ADAM ȘI EVA
Îți ascult cântecul
de sâmburi și carne,
și-ți mângâi sufletul
de floare ce doarme
Mă las ușor pe cot
precum făcură zeii,
te încălzesc cum pot,
cu flacăra ideii
Mă lași să te sărut,
păcat ești fără vină,
și mă cutremur mut,
tu îmi erai străină
Pe dinlăuntru ai
un sâmbure de cer,
m-or alunga din rai,
ne-or condamna la ger
Ne-or duce pe pământ
în ere ruginite,
ne-or răstigni în vânt,
blesteme infinite
Iar noi ne-om despărți
de raiul interzis,
aievea ne-om iubi
pe-un rug de flori aprins...
21 septembrie 1989
MERGÂND FĂRĂ ȚINTĂ
Mergând fără țintă
prin noaptea ploioasă,
se-ntunecă gândul
fugit de acasă
Se stinge speranța,
se-ntunecă luna,
e noapte în suflet
și plouă întruna
Mergând fără țintă
mi-e gândul la ea,
departe-i de mine
lumina din stea
Hai, vino odată!
pot sta și pe loc,
de-o viață aștept
un dram de noroc
17 octombrie 1989
DACĂ AI ȘTI, IUBITO...
Dacă ai ști, iubito, câtă tristețe e în mine
în seara asta mare cu candele-ferești,
dacă ai ști, iubito, cât mi-e dor de tine
și cât de mult aș vrea să mă iubești
Nu pot lăsa, iubito, cuvintele să tacă,
se zbat în suflet demoni și tristeți,
aș vrea să știi că inima se-mpacă
cu gândul că în vise tu încă mă aștepți
Dac-ai ști, iubito, ce grea e depărtarea
în seara asta mare cu candele-n ferești,
tăcerea mă cuprinde, mă zdrențuie uitarea,
te caut prin apusuri și nu știu unde ești
Iubito, un dezastru al înfloririi strigă
în clipele fugare din gândurile reci,
absența mă-nspăimântă, durerea mă intrigă,
o, dac-ai ști, iubito, n-ai mai putea să pleci
17 octombrie 1989
OCTOMBRIE
Și s-au desprins de-acasă
e timp târziu de-acuma
cad frunzele în transă
și plouă afară-ntruna
17 octombrie 1989
CÂNTEC FĂRĂ LACRIMI
Și plouă trist în noaptea-mi solitară,
sunt singurul soldat ucis de ploi,
și viața-i chin când soarta ți-e barbară
și drumu-i lung de ieri și pân la noi
Ai vrea să mori pe la un timp devreme
când luna încearcă să subjuge norii,
și sufletu-ți pustiu de dor se teme
și-ai vrea să pleci spre stele cu cocorii
Cad frunze-n ochiul necuminte
și-acoperă culorile târzii,
ești negru tot, în cântec și-n veșminte,
nici cine ești aproape nu mai știi
Te-amesteci cu cenușa dimineții
și simți durerea ramurii în geam,
și peste tot se-ntinde pustietatea vieții,
aș vrea să plâng, iubito, dar lacrimi nu mai am
9 noiembrie 1989/10 ianuarie 2019
DACĂ AR EXISTA UNDEVA UN LOC
Dacă la capătul lumii
ar fi un loc
unde
să pot râde
să pot plânge
în același timp-
unde aerul nu mai este aer
unde durerea și bucuria
le simți ca pe niște binecuvântări
sau
ca pe niște lucruri
de care te poți debarasa ușor;
eu acolo m-aș duce
să-mi pot desface sufletul
de durere
dacă durerea poate fi desfăcută
și dacă
pomul nu mai poate fi pom
iar aerul nu mai poate fi aer
Dacă la capătul lumii
ar fi un asemenea loc
eu acolo m-aș duce
să-mi dezbrac viața
de amărăciune și durere,
dacă viața poate fi dezbrăcată-
și să-mi încarc inima
cu floarea neuitării și a nevisării
cu floarea neaducerii aminte
și să mă preschimb
în ceva greu de definit-
poate în pasăre
sau în strugure
sau în surâs;
o fantasmă uitând de sine
și de toate,
uitând că stelele sunt stele
că pomul este pom
durerea e durere
și omul este om
9 noiembrie 1989
CU LACRIMI GRELE-N OCHI
Bunicului, la marea trecere
Cu lacrimi grele-n ochi
spre ceruri eu m-am dus
să văd und te-ai ascuns
să-ți zic și de deochi
să te opresc din drum
din drumul nesfârșit
și să ridic din scrum
făptura ce-am iubit
Cu lacrimi grele-n ochi
te caut neîncetat
ți-am zis și de deochi
dar noaptea te-a înnoptat
Tu nu vrei să cobori
sau nu te lasă zeii
prin iarbă și ninsori
te cheamă acasă mieii
Aș vrea să te întorci
când înflorește socul
pe drumul fără tine
pustiu e și norocul
26 noiembrie 1989
SĂRUTUL
Vor trece crini sălbatici prin privire,
s-or scutura retinele de ploi,
vom alerga-împreună spre iubire
ca două epistole scrise de strigoi
S-or scutura leandri și florile de nufăr
pe trupurile noastre croite de atlanți,
să locuiești în mine, altminteri o să sufăr
și-or să te prade-n versuri sicofanți
Să ne iubim continuu, până se schimbă ora,
să plouă, de se poate, cu lacrimi de altiști,
să ne iubim, pierduto, în ciuda tuturora,
ca două epistole citite de artiști
Să scriem odiseea plecărilor pe mare,
privindu-ne în ochi ca doi astronauți,
și dacă inocența din trupul meu dispare
îți las pe viață umbra, în taină s-o săruți...
26 noiembrie 1989 / 9 ianuarie 2020
TĂRÂMUL IUBIRII
Dă-mi mâna ta de ambră și arțar
ne-așteaptă o planetă croită din iubire,
vom bea în zori lumină și la apus nectar,
tu, cea dintâi mireasă sălbaticului mire
Trădări nevinovate, greșeli întâmplătoare,
la poartă sunt oprite de-un vameș clandestin,
noi, călători albaștri, înzăpeziți în soare,
ca lacrima de ceară doar aparent murim
Dar nu te teme, nu! sunt îngeri de mătase
ce ne prefac destinul în albe lumânări,
și visurile tale, ca tine de frumoase,
nu vor mai fi, iubito, doar simple amânări
Tu lasă-ți clipa ce te ține-n zeghe,
dă-mi mâna ta de ambră și arțar,
să-mi fii pe veci doar îngerul de veghe,
tu, cel dintâi și ultim avatar...
30 noiembrie 1989/10 ianuarie 2020
DOR DE CASĂ
Cred c-a-nceput să ningă pe la noi
cu fulgi zglobii, pufoși și moi,
pe coșuri ies fluturi de fum,
copii cu sănii sunt pe drum
Se-aude bunul bucuros:
”A nins dumnezeiește de frumos!”
E ca un rai grădina noastră,
ne bate-o zână la fereastră
De sub troiene se ridică satul,
trec gospodari de-a lungul și de-a latul,
își fac cărări c-o inimă curată,
copiii duc oițele la apă
Se zbate soarele-n fereastră
și luminează casa noastră,
pe culme neaua strălucește
și ninge-n noi dumnezeiește
Se lasă înserarea mută,
tăcerea frigul îl ascultă,
adorm sub nea munții de piatră,
doar câinii se aud cum latră
O, Doamne, sunt așa departe,
un cer albastru ne desparte,
dar știu că-n ulița cerească
m-așteaptă casa părintească...
1 Decembrie 1989
RONDEL (Ne-om întâlni din nou, iubito...)
Ne-om întâlni din nou, iubito,
în lumea aceea mergem toți,
iubite drăgălașe și netoți,
și eu și tu prea-fericito!
Acolo nu-s nici chei nici porți,
așa să știi pe veci sortito!
ne-om întâlni din nou, iubito,
în lumea aceea mergem toți
Ne-om pune iarăși la taifas,
ca-ntr-o poveste de iubire,
ne-om înveli c-o amintire
și-n loc de-un ultim bun-rămas,
ne-om întâlni din nou, iubito...
1 Decembrie 1989/11 ianuarie 2020
TIMPUL ASCUNS
Sunt închis între spirit și zâmbet șăgalnic
mă întorc desculț din destinul năprasnic,
mă izbesc fără milă vânzătorii de timp
mai falși decât zeii cățărați pe Olimp
Din inimă vulturii-mi smulg vrerea
de-a fi și-a trăi pentru zborul înalt,
durerea de-a fi e amară ca fierea
câteodată sunt eu, altădată-s bazalt
Și-ncerc să-mi croiesc alt portret
care curge ca o lacrimă-n soare,
depărtarea de suflet mă doare
sunt prea strâns în bizarul corset
al ființei croită din praful de stele
cine a venit până aici, a lăsat urmele mele.
Mă-ntorc desculț de unde-am venit
mai am atâtea clipe de cerșit...
13 decembrie 1989/11 ianuarie 2020
SCRISOAREA DE LA UN PRIETEN
Întotdeauna o aștepți,
mereu îți este dragă,
scrisoarea de la prieten drag,
în ea e-o lume-ntreagă
Citești cu ochi înseninați
scrisoarea aceea-ntreagă,
întotdeauna o aștepți,
mereu îți este dragă
Cu ochii minții-l vezi pe el,
reinventând cuvinte,
și-n vremea-n care îi zâmbești
ea curge înainte...
16 decembrie 1989
STARE DE SEARĂ
Odată cu înserarea
mă invadează lacrimile
Nu știu de ce,
poate din cauza copacului
fără frunze
ori a dorului
ce ascunde soarele
în prăpăstii de vulturi
Poate pentru că
sunt departe de casă
sau pentru că
mă răvășesc
iubirile pierdute
Odată cu înserarea
inima intră în umbră
și bate a noapte.
Plânge...
5 decembrie 1989/11 ianuarie 2020
TRISTEȚE
Trist sunt
și singur ca pământul
mi-e sufletul
Prin inimă
se zbate
vântul
Renunț la cuvinte
crescute precum
florile
pe morminte...
5 decembrie 1989/11 ianuarie 2020
EU SUNT FĂCUT DIN ROUĂ ȘI RUGINĂ
Eu sunt făcut din rouă și rugină,
din piatră rară și calcar,
sunt plămădit din lacrimă divină
și zbor peste prăpăstii, în zadar
Am ochi de iarbă, ochi de fiară,
care ucid când Patria o cere,
și cânt doar muzică amară
când mi se-ncalcă dreptul la tăcere
Eu ard ca focu-n ruguri ninse,
nu-i niciun viscol să mă poată stinge,
nu stau cu mâinile întinse,
și niciun demon nu mă poate-nvinge
Iubire sunt, iubire absolută,
n-am nicio șansă să pot fi comun,
voi bea paharul de cucută
întins lasciv de îngerul de fum
Eu sunt făcut din rouă și rugină,
din chihlimbare și calcar,
sunt plămădit din lacrimă divină
și nici n-o recunosc măcar...
7 decembrie 1989/9 ianuarie 2020
PREA PLINUL DIN NOI S-A SFÂRȘIT
Prea-plinul din noi s-a sfârșit,
bolnavă se stinge privirea,
doi fluturi ce cândva s-au iubit,
căutând disperați fericirea
Săpăm clar-obscurul din noi,
zvârlim cu noroi în iubire,
ne strângem sinuciși amândoi,
râzând nebunește-n neștire
Prea-plinul din noi s-a sfârșit,
nu există iubirea eternă,
doi fluturi ce cândva s-au iubit
se-așază pe steagul în bernă
Ne scriem scrisori de adio,
pe foi înghețate de ger,
refuzăm să ne spunem: revino!
nu-i nimeni în cer
Afară, înlăuntru, în gând de strigoi,
nu-i cânt, iar dragostea plânge,
ziua de ieri nu vine înapoi,
doar vântul se cerne prin sânge
Sihastră tristețea împrăștie fum
prin timpul ce curge invers,
regretul străbate un drum,
dar uită adresa spre care a mers
Ajungem cu toții la suflet uscați,
zadarnic ne-astupă veșminte,
degeaba mai ninge-n Carpați,
când cresc în aortă morminte
Prea-plinul din noi s-a sfârșit,
vom plăti la preț mare dobânda
pentru tot ce-am avut și-am iubit,
când în sânge s-o sparge oglinda
15 decembrie 1989/9 ianuarie 2020
CLOPOTUL DE ARGINT
Bunicului meu
La poarta cimitirului te-au oprit
s-asculți încă o dată acel clopot
pe care l-ai iubit și te-a iubit
plâng brazii părăsiți în hohot
Te strigă crengile de fag,
te cântă cerul și te cheamă râul,
tot ce ți-a fost pe lume drag,
tot ce-a acoperit pustiul
Dar nu răspunzi și nu glumești
s-a-nchis până la urmă cartea,
rămâi cu mine în povești
tu, ce-ai sfidat o viață, moartea...
19 decembrie 1989/10 ianuarie 2020
LA CUMPĂNA APELOR
Se cutremură pereții odăii
de-atâta înălțare și dor,
prin lume se-aud zurgălăii
cum pun peste suflet zăvor
În suflet îmi crește-un ghețar
nu pot să-l smulg c-o racletă,
în seara aceasta eu par
pe cerul absent o cometă
Se naște din noaptea cărbune
un zvon indecent și bizar,
sunt singurul glonț fără nume
cu irisul galben de atâta amar
Coboară luceferii-n goluri
cu trenă de îngeri decor,
și zboară spasmodice stoluri
purtând steagul meu tricolor
Se-apropie marea uitare
în care nu știi cine ești,
la streșini de ceruri se moare,
la cumpăna apei trăiești...
22 decembrie 1989/11 ianuarie 2020
LUMI NEVĂZUTE
Nu am văzut niciodată albatroși
și mi-i închipui ca pe niște
porumbei albaștri
zburând deasupra mării
Nu am văzut niciodată luceferi triști
și mi-i închipui ca pe niște
cireși în floare
tremurând deasupra pământului
N-am auzit niciodată de flori
cu gustul cenușă
dar mi le închipui ca pe niște
stele fără lumină
zăcând fără speranțe
în ceruri
Nu au existat niciodată oameni de iarbă
și mi-i închipui
culori verzi
fără de bătrânețe și fără de moarte
căutând încontinuu
lumina
22 decembrie 1989
PĂMÂNTUL ȚĂRII
Noi suntem stăpânii infinitelor plaiuri
pământul acesta e suflet din noi,
al nostru e cerul cu multele raiuri,
a noastră e doina ce plânge-n zăvoi
Noi ne iubim pământul cum se iubește-o rugă,
cu sânge e-nsfințit de dacii milenari,
suntem stăpâni nu suflete de slugă,
în vârful spadei noastre au sângerat barbari
În casa noastră dragă, de la Carei la mare,
deschisă este ușa, pe prieteni îi primim,
aici însă dușmanul nu are loc sub soare,
noi suntem dacii liberi, de trebuie, murim
ca să rămână țara copiilor de zestre,
să n-o mai împrumute străinii cu dobândă,
vom fi probabil mâine eroii din poveste,
purtați pe scutul iernii de-o tragică osândă
În cărțile deschise de neamul românesc
în care voievozii țin arcul la vedere
ne-or bate în cuvinte cu mir dumnezeiesc
și pentru noi aceasta-i suprema mângâiere
Dar n-o să fim, desigur, nici singuri, nici uitați,
urmașii noștri-n cronici vor fi cu mult mai demni,
la cap în loc de cruce vor sta Munții Carpați,
din trupul nostru-or crește biserici vechi de lemn
Vom nemuri prin codri și prin poieni ascunse,
în firele de iarbă ce cresc din piepturi vii,
pe unde nesfârșirea ca un pumnal pătrunse,
ne vor cânta prohodul și imnuri ciocârlii
Pe drumul fără capăt pe care trecem sinceri,
ne vor striga în doliu o parte din părinți;
nu plângeți! ne-om întoarce în hainele de îngeri
și poate, câteodată, ne vom preface-n sfinți
Că n-am plecat devreme să supărăm pe nimeni,
străbatem noaptea lungă prin temnița uitării,
abia am înflorit, suntem așa de tineri,
că-ntinerim cu jertfa bătrânul trup al țării...
Noaptea de 21-22 decembrie 1989/11 ianuarie 2020
DIMINEȚI
Dimineți renasc în suflet umede de roua vieții,
Alungând cu-aripi de îngeri lumea palidă a tristeții.
Renasc din culori astrale florile zâmbind sub soare,
Universul e iubire, libertatea-i o-nchisoare
Ne simțim cu toții tineri, chiar bătrânii dinainte!
Ne-ndumnezeim, femeie, înălțați dintre cuvinte,
Naștem împreună-o lume de Iisuși și de Marii,
Dimineți renasc în suflet, suntem iarăși oameni vii...
29 decembrie 1989/9 ianuarie 2020
CELELALTE CUVINTE
În nepătruns nu poți nicicând pătrunde,
orice înțeles de neînțeles rămâne,
un gând fugar nu are odihnă,
cu pasul nemișcat n-ajungi niciunde
O sferă e întotdeauna închisă,
deschisul n-are porți căci e rotund,
stridența se zdrobește de cuvinte
lumină-n întuneric căutând...
29 decembrie 1989
LA MARGINEA IERNII
În sfârșit ajuns-am bine
la cuvintele în zale,
ce sfârșesc robite-n vânturi
prăbușindu-se pe cale
Mărginindu-se la versuri
poetul își uită harul,
frunze rătăcesc absente
pe întinderea ca varul
Trec cuvinte-n stoluri joase
peste cuget, peste timp,
în deschideri de silabe
subjugând un nou Olimp
Le vor pune-n rime rare,
tremurând, Icarii mici,
voi învinge-n zbor o clipă
de jos-sus n-ai cum să pici
Var și gheață împreună
grămădesc pereții lumii,
cu scenarii transcendente
te-asaltează toți nebunii
Suflet fără de veșminte
e văzduhul înstelat,
când rămâi fără cuvinte
scoate-ți iarna la mezat...
30 decembrie 1989
CÂNTEC DE OM SINGUR
Va ninge trist asasinând privirea
în iarna fără martori mincinoși,
pe unde umblă fericirea
din ochii cerbilor frumoși?
Picioarele de mine nu mai scapă,
înfrunt blestemul zodiei parșive,
aud în suflet demonul cum sapă,
tăcere împietrită, recidive
Voi fi o stalagmită imprudentă
la care stelele se vor holba
până va trece iarna recurentă,
topind singurătatea-n umbra mea...
6 ianuarie 1990/12 ianuarie 2020
COPIII MOR DE SĂRBĂTORI
În lumea asta de lupte absolute
găsim surghinuite culorile albastre,
ca să schimbăm politicile slute,
să-ntoarcem din exil magia vieții noastre
Un zbor de cucuvea zidită-n vreo tavernă,
ne strică fără știre basmul nostru,
ne sărutăm iubita cu inima în bernă
pornind la luptă dreaptă-mpotriva unui monstru
De sărbători copiii, la marile instanțe,
cer dreptul la revoltă, îl vor pe Moș Crăciun,
dar inocența lor au măturat-o gloanțe
și au plecat copiii spre un destin mai bun
Ninsorile de iarnă s-au îmbrăcat în negru,
ferestrele-s altare cu lumânări de pin,
va trece Moș Gerilă purtat de-n car funebru,
pământul țării-nghite coșciuge-n strai senin
A fost mușcată viața de mugurii în floare,
planeta-i prăbușită cu cerul în părinți,
o, cât de tare nedreptatea doare,
că au pierit copiii cu suflete de sfinți!
Salcâmi vor înflori peste morminte,
pe cer se va întoarce pierdutul curcubeu,
doar fluturii albaștri îi vor mai ține minte
pe îngerii iubiți de Dumnezeu...
6 ianuarie 1990/12 ianuarie 2020
CÂNTEC DE ZIUĂ ȘI NOAPTE
Răsuflând a nemurire
se cutremură pereții
peste frageda sulfină
trec în zbor șoptit sticleții
Cântecul de libelulă
e un freamăt de culoare
peste lumea prea senină
plânge o privighetoare
Stelele fără de glasuri
strălucesc în noaptea adâncă
învelind în raze dense
om și cântec, gând și stâncă
Ciripit de păsărele
se coboară din înalturi
de la păsări pân la stele
e un cerc cu patru laturi
Câteodată mă cufund
în visări cu Maica Sfântă
mă cuprinde atunci în palme
ascultând cum timpu-mi cântă
Sunt focar ce ard în mine
amintire cu glas verde
peste freamătul pădurii
cântecul ce nu se pierde
6 ianuarie 1990
NUNTA ÎN NEGRU
E-o jale infinită-n Galaxie
că au murit prea sfinții în sfânta zi de vineri,
n-au mai avut răgazul să vadă țara vie,
s-au cununat cu moartea, devreme și prea tineri
Mireasa cu surâsul întunecat, de gheață,
i-a luat la ea acasă, trecându-i peste prag,
mi i-a lipsit de mamă, de fratele cel drag,
mi i-a lipsit de cuget, de spirit și de viață
Peste pământul țării înveșmântat în sânge
s-a coborât un zeu cu sufletul stricat,
n-aude că-nserarea ca o copilă plânge,
el viața tuturora a scos-o la mezat
Și au pierit mirese cu zâmbetul în floare,
și au pierit și mirii de dor de infinit,
această nuntă-n negru atât de tare doare
că toți nuntașii fragezi la ziuă au pierit...
15 ianuarie 1990/12 ianuarie 2020
TÂRZIU
La noi
iarna e în toi,
vântul fluieră prin odăi
Câinii urlă a pustiu;
e târziu, prea târziu
să-ți mai scriu
La noi
iarna e în toi,
în grădini
fulgii roi,
gerul e viu;
e târziu, prea târziu
să-ți mai scriu
La noi
iarna e în toi,
în cuptor
mere moi
Drumu-l mai știu
da-i târziu, prea târziu
să mai viu...
2 martie 1990
FAPT DIVERS
În noapte, târziu,
orașu-i pustiu
Afișele strigă drumețul grăbit
cu glas nerostit
La o intersecție apare un câine
cu botul lăsat după pâine
O babă c-o capră, ciudat la oraș,
într-o stare gravă,
își târâie pașii,
i-e fiul ocnaș, nefiresc relache
Își vinde căprița,
atât mai are,
să cumpere țigări și pâine
pentru cel închis în cușcă,
ca un câine,
până mâine
când va fi iubit de pușcă
Plânge băbuța, îl plânge pe fiu,
o noapte-l mai are
cu sufletul viu
Devreme, la oraș,
printre călătorii grăbiți,
o babă și-o capră
hoinăresc ciudat,
să cumpere țigări și pâine
poate un înger
se va-ntoarce până mâine
2 martie 1990
ROMANȚĂ HILARĂ
Într-o toamnă mucedă,
pe o stradă râncedă,
în amurgul desfrunzit,
el și ea s-au întâlnit
Spun cuvinte palide
despre flori și dragoste,
latră plictisit un câine
anunțând ziua de mâine
Își strâng norii mâinile
căutându-și sevele,
macină secunda fum,
moartea-i focul, viața-i scrum
10 martie 1990
POVESTEA CELUI PLECAT LA OASTE
Florilor de măr, zambile,
ascultați povestea mea,
mai am doar cinci luni de zile
și acasă voi pleca
Îmi va zâmbi din prag bătrâna
frunzele când vor cădea,
peste codri cântă luna,
luminându-mi inima
Din tablouri prăfuite
s-o întoarce dragostea,
și-n privirile iubite
îmi voi găsi liniștea
18 martie 1990
URMELE POETULUI
Urmele poetului nu se cunosc
se-amestecă fără rost
Glasu-i se stinge, rană pe țărm,
cu pescărușii adorm
Sentimentele vibrează-n aval,
privesc noaptea tristă din stal,
plâng mugurii de doruri plesnind
prin retină o mână-mi întind
Peste tot, umbra lui,
pe lună, pe țărm,
în străfundul pământului
Și, niciodată văzut,
cu mâinile-aripi, de lut,
mă cufund în nesomn
ca un pom strâns de gât
și adorm...
1 aprilie 1990
VIS LILIACHIU
Liliecii au visuri strâmte,
înfloriți îi rup copiii
ce își caută norocul
Într-o glastră străvezie
îi așază vreo iubită
mângâind cu mâna aprinsă
o petală cu cinci riduri
șoptind pentru întreaga lume:
Doamne, adu-mi-l în gânduri!
S-or păli după trei zile,
îi privesc: natură moartă!
ăsta mi-o fi fost norocul?
cine să ne mai despartă!
Clar nu-mi este astăzi somnul,
capul vâjâie-n derivă,
nu adorm, visez ferigă,
liliacul dat de Domnul...
10 aprilie 1990
MOMENT BACOVIAN
Plouă trist de zile-n șir
ca un foc ucis de vreascuri,
plouă trist-ce delir!
și adorm căzând pe teascuri
Mohorât se varsă stropii
pe asfaltul mizerabil,
tremură natura moartă,
teii argintii și plopii
și bolnava păpădie,
plouă trist, irespirabil
Plouă în continuare,
ca-ntr-un film lacrimogen,
plouă trist cu disperare,
fără timp și fără gen
Plouă des, mă doare trupul
și-alte părți din emisfere,
se înmoaie întreg pământul
aiurez printre himere
Cred c-a ruginit sulfina
de atâta umezeală,
s-a îmbolnăvit lumina
plânge cântăreața cheală
Îmi rescriu biografia,
ceasul nu mai bate ora,
aiurez, mi-e somn de moarte,
eu sunt umbra tuturora
Plouă trist de zile-n șir
peste ce-a rămas din mine,
plouă trist, ce delir!
plouă numai dinspre tine...
11 aprilie 1990/12 ianuarie 2020
PORTRET
Nu are în păr vreo floare,
nici în suflet violete,
are gândul pe răzoare,
gând fugar la multe fete
Cântul n-are vreo culoare
din iubirile concrete,
rup un măr ce-n mână-mi moare
și-am să mor bolnav de sete
Ochii-i are azurii,
mâinile de doruri ninse,
șoaptele sunt îngeri vii,
sentimentele aprinse
Ceasurile sunt târzii,
clipele întârziate,
mă întreabă: când mai vii
cu secundele-nșirate...
11 aprilie 1990
IUBIREA ROATĂ
A venit într-un târziu
pe o aripă de vânt,
o culoare de nor viu
ca o umbră de pământ
răsfirată peste gând
de o mână-nmiresmată,
frumusețea ta uitată
de pudoare, într-un veșmânt
Inima-mi de ciocolată
a zâmbit de sub mormânt
și, făcând privirea roată
ca o pasăre uitată
neuitată de cuvânt,
ți-a supt sufletul de fată
Diminețile de rouă,
căutând muguri subțiri,
au lăsat în urmă miri,
mângâind cu-ntâia-vară
pietrele de sub arghiri,
și-a rămas în freamăt trupul
mirosind a trandafiri...
13 aprilie 1990
CANICULĂ
E atâta toropeală pretutindeni
s-a sufocat și soarele-n zenit,
din mine curg precum un șarpe
de colțul Patrie zdrobit
Și s-a topit și ultimul macaz,
fug disperate umbrele pe rug,
aprindeți lămpile cu gaz
din mine însumi vreau să fug
E praf peste voință lat de-o palmă,
nu se mai mișcă niciun fir de păr,
mai este cale lungă pân la toamnă
și n-avem nicio șansă, într-adevăr
Nu pot să fac nimic sub soare,
sunt doar ecoul gândului topit,
pe unde ești, iubirea mea cea mare,
cum de-ai uitat cât ne-am iubit?
Îmi cresc în sânge străzile pustii,
cu semne giratorii imprudente,
păcat că nu mai suntem oameni vii
și ne topim sub lașități latente...
30 iunie 1990/12 ianuarie 2020
DE VEI VENI
De vei veni, nu vei pleca
cum s-a-ntâmplat de-atâtea ori,
încă mă doare, draga mea,
când din retină te cobori
De vei veni, cu flori te-aștept,
cu flori de nufăr și zorele,
și-ți dau chiar inima din piept
și necuprinsul vieții mele
Ninsorile ți le voi da
să-ți fie fluturii din lesă,
încă mă doare, draga mea,
că ai plecat fără adresă
De vei veni, nu te mai las
să pleci pe drumuri infinite,
și-n loc de-un tragic bun-rămas,
vreau să te-aud: rămân, iubite!
30 iunie 1990/12 ianuarie 2020
PE O COALĂ ALBĂ
Pe o coală albă dintr-un vechi oraș
ți-am zărit, iubito, chipul drăgălaș
Aveai bucle blonde, părul ondulat,
și un sân albastru, altul aromat
Era dimineață, înfloreau castanii,
mi-ai răspuns isteață că nu-ți cunoști anii
Ne plimbam pe dealuri căutând trifoi,
se lovea de stele foșnetul din noi
Zbura o albină sau o zână bună,
flori de tei răzlețe coborau din lună,
aveai buze roșii, ochii trandafiri
și în mâna stângă floarea de te miri
Pe o coală albă dintr-un veșnic joc
mi-am lăsat ființa fremătând noroc,
mă plimbam cu tine către dimineți,
ce păcat, iubito, c-ai vrut să mă cerți!
5 iulie 1990
PLECAREA DIN TIMP
Prin noapte vin demoni arzând
din mine cu nori să se-adape,
vin cu un tren deraind
la margini răzlețe de pleoape
Se scutură fruntea sortită
să plângă străpunsă de dor,
și briza, de noapte strivită,
se-ncuie în primul vapor
Miros dezarmant privirile arse,
tăiate cu-n șiș de argint,
cu fața spre moarte întoarse
se tem că toți îngerii mint...
E zloată cumplită afară,
prăpăd e-napoi și-nainte,
plecarea din timp o să doară
pe-o stradă pierdută în minte
5 iulie 1990/12 ianuarie 2020
MOARTEA CEA DE FIECARE ZI
Astăzi a mai murit un om,
în fiecare zi se moare,
plânge în sine un atom
printre reacții trecătoare
Când pleacă-n goluri o ființă,
ce-a traversat secunda ca un rob,
ne-întoarcem fața spre credință
iertarea-i cel mai la-ndemână drog
Ne-om aminti că suntem trecători,
pe lume călători fără adresă,
din viața noastră dezertori
purtați de îngeri triști în lesă...
6 iulie 1990/12 ianuarie 2020
CÂT DE SIMPLĂ-I MOARTEA
M-ai iubit, moarte, m-ai iubit mult
și m-ai sărutat prea curând
Lacrimi fără spații, câinii fără lanțuri,
picioarele goale se topesc prin șanțuri
Focuri ard oriunde, și în piept și-n tâmplă,
cât de simplă-i viața, moartea cât de simplă!
nu-i lumină-n iazuri, peștii nu au apă,
ce dezastru este, groapa cine-mi sapă?
Se strivesc tramvaie, capăt e de lume,
cai aleargă tineri moartea s-o sugrume,
zboară liliecii în culori sinistre,
stelele-s în lacrimi, visurile-s triste
Focuri pretutindeni, lacrimi de granit
pentru toți aceia care m-au iubit,
nu mai văd nimicuri, am un gol în tâmplă,
cât de simplă-i viața, moartea cât de simplă...
11 iulie 1990
FINAL
Pe fereastră un cuvânt,
ultimul mesaj tomnatic,
glas hilar de dor răsfrânt,
peste cer privesc apatic
N-are rost să-mi fac iluzii,
toamna a venit curând,
n-am să fac de dor transfuzii,
dorurile nu se vând
Peste brazi culori de toamnă,
dintre nori se-aud cocori,
nu-ți mai știu privirea, doamnă,
ți-am uitat surâsu-n zori
Nu doresc să-ți aflu drumul,
n-are rost sau nu am timp,
pe fereastră numai fumul
mai adie spre Olimp
Nu sunt triști salcâmii noștri,
cred și ei c-așa-i mai bine,
plouă, ni se scurge viața
în acorduri esenine...
11 iulie 1990
ECOU ȘI UMBRĂ
S-aprindem lumina
ieșirilor din mare,
nu-mi mai ești străina,
ești raza de soare
Din nou începuturi
și zâmbete calde,
se-aprind stinse ruguri
și sufletu-mi arde
Se spune că este
iubirea cea mare,
întâia poveste
ce-n suflet apare
Trăim doar din visuri
croite din stele,
din rare înscrisuri
pe urmele mele
Sunt noaptea cu lună
ce-n inimă-ți cântă,
ești ziua cea bună
din inima-mi frântă
Sedusă de dorul
încuiat într-o harfă,
pe frunte-mi ești norul,
purtând o eșarfă
Ești floare și zâmbet,
lumină și cer,
ești vers și ești cântec,
supremul mister
Mi-s ochii petale
de albe zorele
când mâinile tale
sunt mâinile mele
Sunt omul de rouă
desculț și orfan,
o parte din două
dintr-un vis diafan
Deschid trandafirii
cu cheia de aur,
ești chipul iubirii,
sunt meșterul faur
În patima noastră
ne întoarcem din nou,
tu, floarea albastră,
eu, umbra-ecou...
23 august 1990/18 ianuarie 2020
FATA DIN TRENUL DE NOAPTE
În trenul fără lacăt zac călători grăbiți,
înfășurați în pături de viață transparentă,
și nu se vede gara în care prigoniți
pe toți ne-așteaptă-o moarte aparentă
În colțul meu de suflet, ostracizat în sânge,
stau ghemuit pe frunze ca un cocor stingher,
și vârsta inocenței se-aude cum mă plânge,
făptura blestemată se ascunde-ntr-un ungher
O fată ce zâmbește tăcerilor din gări
la mine în retină să dezerteze-ar vrea,
pe buzele de rouă se pârguiesc chemări,
o, ochii ei sunt o pedeapsă grea!
Și-mi trec abil prin pleoape amintiri,
și-i simt chemarea cum se strecoară-n mine,
pe unde-s oare primele iubiri?
o, trenu-acela s-a topit pe șine...
23 august 1990/18 ianuarie 2020
BALADA CĂLĂTORULUI
Să iau tramvaiul sau metroul
sau poate zilele să-mi iau,
mai bine-mi iau din colț cavoul
pomană nouă unui mort să-l dau
Mă urc și sunt atent la ușa ce se-nchide
să nu strivească îngerul din noi,
ființa în dezastre se divide
și nu se mai întoarce înapoi
Cobor la prima acalmie
și vreau să schimb mijlocul de transport,
o blondă mă privește din fotografie,
e-ntreținută, a făcut și sport
Mai am de stat prin gară o oră-două,
îmi cumpăr un ziar Zig-Zag,
mai iau un Pepsi la un preț cât nouă
și-un loz în plic, e timpul când se trag
E-aglomerație în trenu-n care
ne duce prin poveste spre altar,
o fată recitește o scrisoare
și de bilet mă-ntreabă un acar
Nu am bilet da-i dau fotografia
ce plânge-nghesuită-n suflet,
e mulțumită fata cu filantropia
neantul încropește-un cântec
Și fata îmi zâmbește întruna,
ce zâmbet, Doamne, tu i-ai zămislit,
și ce trup sexy, dar era cu buna,
adio, draga mea din infinit
Ajung într-un târziu pe strada mare
pe care desfrunzește casa mea,
mă-ntreb ce face fata aceea care
atât de mult și de frumos zâmbea
E poate sub un duș sau sub păcat,
e poate miezul ce s-a-ntors în pâine,
sau poate e la coadă la gostat
ori plimbă-n lesă luna ca pe-un câine
Și ce să fac pe drumuri viitoare
fără iubirea ei din lumi apuse?
mai bine plec navigator pe mare
spre insule de-alte chemări seduse
Și am să dau în zori de zi decrete
să nu mai plece nicăieri vreun vis,
să avem dreptul de-a iubi comete
și de-a călători pe sensul interzis...
23 august 1990/18 ianuarie 2020
BALADA CELUI AȘTEPTAT
Cine plânge peste noapte asudând a libertate?
Este poate mortul liber să se vândă la mezat.
Ce mai faci, iubito dragă, în cămașa ta de noapte?
Te gândești cumva la mine sau în freamăt te-ai culcat?
Ai cumva, în noaptea asta, un bilet și pentru mine,
Să mă-nfrupt din taina ascunsă a luminii dintre sâni?
Am să vin în zori de ziuă când culorile-s virgine,
Și-am să te privesc sălbatic, ochii mei vor fi stăpâni
Norilor le este teamă să coboare raiu-n casă,
Să sărute blând lumina și s-o soarbă într-o clipă,
Te iubesc cu disperare, amintirea ta m-apasă,
Hai, întinde-n vise mâna s-o prefacem în aripă!
Să rămânem împreună, să murim ca-ntâia oară,
Scuturând mireasma vieții într-o lume trecătoare,
Gândul tău la mine-n suflet, nemurirea o strecoară,
Eu nu am uitat de tine, tu călătorești prin soare
Cine plânge de cu ziuă asudând a fericire?
Este poate gândul liber să iubească în păcat,
Te-ai ascuns de tot, iubito, invadând o amintire,
Tu, ființa cea rebelă, dintr-un zori întârziat
Ai acum, în clipa asta, o culoare pentru mine,
S-o privesc nebun de spaimă, fericit și disperat?
Dacă ai, rămâi acolo, în castelul în ruine,
Unde și-n cealaltă viață îngerul te-a așteptat ...
31 august 1990
ACOLO PLÂNG EROII CU FLOAREA LA REVER
Să mergem împreună să ne plimbăm pe-afară
prin cimitirul tânăr, la margine de cer,
grăbește-te, iubito, o s-ascultăm în ger
o simfonie smulsă tăcerilor de seară,
acolo plâng eroii cu floarea la rever
Răsună pe asfalt pantofii solitari
spre noaptea cea din urmă îndurerați trecând,
o mamă-nsângerată se-aude blestemând,
cad fluturii în plasa întâilor barbari,
ne întâlnim, iubito, la nunta ta curând
Și plouă cu-ntuneric și îngerul boțit,
se-ntinde ca un șarpe în visul ce-l aveam,
pe-acolo strânși de mână cândva cutreieram,
în piept să-mi pui, la nuntă, o lamă de cuțit,
și ninge în retină cu cioburi mari de geam...
Să mergem împreună să ne plimbăm pe-afară,
e ultima plimbare la margine de cer,
grăbește-te, iubito, că mi se face ger,
în iarna vieții mele zăpada se coboară,
acolo plâng eroii cu floarea la rever...
30 august 1990/18 ianuarie 2020
SCRISOAREA DE SÂMBĂTĂ SEARA...
A ruginit un dans de pescăruși,
apatici sunt copacii tunși,
un duo efemer plimbându-se aiurea,
s-a încuiat în trupul ei pădurea,
e noapte, norii stau ascunși
Adie vântul de odinioară,
iernatici sunt bătrânii-n blugi,
un el și-o ea trecând șoptit prin vise,
cântă un radio-n abise
un cântec despre lumea fără slugi
Mi-e sete, sufletul vrea apă,
și inima de patimi e străpunsă,
poate vor trece prin neant cocorii,
e miezul nopții în străfundul mării,
tăcere peste tot, tăcere nepătrunsă
Se plimbă toamna prin orfelinate,
cântă un greier folkul de pribeag,
se scutură cenușa în gropile comune
vom evada vreodată din cutume?
ne întreabă cucul gândului beteag
Printre perechi un duo efemer
aprinde rugul sufletului trist,
nu-i nimeni destrămarea să ne-o vadă,
în felinar se-aprinde-o stradă,
mi-e teamă că sunt viu și că exist
Se-anină licuricii la-ntâmplare,
văzuți sunt nevăzuții triști,
latră un câine din născare,
au revenit pirații de pe mare,
aceeași scenă, alți artiști
Fotografia ne-arată nerușinați de tineri,
se izbește tăcerea de un vârf de cuțit,
frigul coboară în suflet
am să-ți cânt până la urmă acel cântec,
e noapte, morții-au ațipit
Copacii dansează în zgomot de zale,
au ruginit, devreme interziși,
uz de alarme-n viețile banale,
plâng dezertorii prin canale,
se-ntorc din cosmos îngerii proscriși
Lovește-n tâmple o durere vagă,
uitasem despărțirile din zori,
de-ai să mi-auzi povestea-ntreagă
să nu-mi răspunzi, iubita mea cea dragă,
chiar dacă voi suna de două ori...
8 septembrie 1990
VALSUL MORȚII
Ceasul a bătut ora douăzeci
pe unde clipa ți-o petreci?
de ce asculți un cântec trist
când eu am zile încă zeci
și mai exist?
Lacrimile îneacă melci,
pe drumu-acela de ce treci?
de ce să plângi un aiurit?
de ce tu sufletu-mi încerci?
nu am murit
Când zilele se depărtau
și când durerea ți-o creșteau
de ce tu nu plângeai atunci?
tu plângi acum când eu nu vreau
și mă străpungi
Am zile trei sau am un veac
nu pot să știu și ce să fac?
să plâng cu tine-n patul meu?
și între lacrimi eu să zac?
ce-ar zice Dumnezeu?!
De ce să plângi plecarea mea?
nu are rost, fă altceva!
mai bine încerci să cânți șoptit
un cântec despre acel ceva
când ne-am iubit
Eu de-am să mor tu ai să uiți
că ochii tăi îngroapă munți,
și-acum de ce să plângi așa,
eu nu voiesc și tu insulți
durerea mea
Sărută-mă, mă duc curând,
e rândul meu sau peste rând,
cad frunzele pe-un trup rănit
și-ți spun și-n ceasul desfrunzit
tu nici nu știi cât te-am iubit...
4 octombrie 1990
AMĂGIRE
Doar tu exiști pentru mine,
doar tu și norii plumburii,
ce lung e drumul pân la tine
și cât te-am așteptat să vii!
Nu-ți spun că este toamnă afară,
o știi și tu, și Dumnezeu,
dar fiecare zi e seară
când tu lipsești din visul meu
Sunt curios de-ai să mă crezi,
eu sunt nebunul sufletului tău,
și dacă adesea mă visezi,
să nu spui că îți pare rău!
Pe lumea asta numai fum
ești vântul sufletului meu,
să mergem împreună pe un drum
pe care ne așteaptă Dumnezeu...
4 octombrie 1990/19 ianuarie 2020
SINGURUL ATOM
O singură stea și o mie de luni
luminează noaptea copiilor nebuni,
un singur glas și o mie de șoapte
îndulcesc iubirea dintre viață și moarte
Se-nvârte planeta într-un singur sens
dezmierdând eclipse dinspre rău spre bine
a pătruns argintul până și în vers
numai eu, iubito, nu mai știu de tine
Mulți copaci de gheață umbresc acel pom
ce așteaptă-n freamăt ziua înfloririi,
sunt pe lumea asta singurul atom
ce-a găsit cenușă în locul iubirii...
7 octombrie 1990
INCERTITUDINI
Poate e o singură lumină aprinsă,
poate e un vis extraordinar,
poate e un poate într-o zi surprinsă
alergând haotic orele-n zadar
Doar conjucții sobre-n lumile ucise,
flăcările albastre pe femei proscrise,
iar veniră unii să îmi vândă cerul
au greșit dugheana, eu nu-s efemerul
Iar și iar iubire și din nou cuvânt,
iar și iar sihastre morile de vânt,
poate peste ceruri se învârt culori,
poate iar ciudații vânzători de nori
Între poate și poate și iar
între durere și cer și iubire
un suflet se zbate-n zadar
să vindece timpul răstignit în privire
Între poate și poate și-ai săi,
între iad și mine și rai,
se-nvârte planeta-n văpăi
spulberând cenușa din noi
7 octombrie 1990
RUGĂ PENTRU NEBUNI
Oameni fără de păcat,
dați-mi dreptul la revoltă,
dați-mi petecul de cer,
peste voi să fac o voltă
Oameni buni cu straie alese
sunt destui nebuni pe lume
fără drept la rugăciune
ce se risipesc în vânt
Însă nimeni nu-i privește,
nu-i niciunul să-i asculte,
ei n-au dreptul la cuvânt
Ascultați o clipă sfatul,
ruga marelui nebun
înainte de-a fi scrum
Vor sări din rai amarii
înveliți în nenoroc
și-or aprinde-n suflet focul
care-l va topi pe loc
Oameni buni, priviți la ei,
au lumină-n ochi pierduți
sunt hilari, da, par urâți,
dar nu-s lacomi, nici mișei,
sunt copii-bătrâni, înfrânți,
aveți grijă și de ei...
4 octombrie 1990
PREA DEVREME UITARE
De ce tremură copacii acum?
și frunzele de ce plâng?
vântul se pierde prin fum,
pe chipu-ți toamne se răsfrâng
Să se întoarcă întâmplările de-atunci,
să plângă iarăși umbra prin ruine,
să ningă cu uitare și cu stânci
și să mă vindec uneori de tine
Ce se mai întâmplă printre îngeri?
de ce nu scotocesc printre himere?
s-atâți îndrăgostiți ce îi așteaptă sinceri,
iubirea drepturile-și cere
Să mă întreb de ce copacii râd,
de ce părinții mor, de ce copiii cresc?
nu are rost, răspunsul nu-l aud,
cad frunzele din noi, ne părăsesc
Adie vântul sufletelor moarte,
și tremură copacii și se frâng,
e toamnă-n amintiri, mă-ncui în carte,
prea devreme uitare, prea devreme amurg
1 octombrie 1990
SFAT DUPĂ APUS
(Iubire)
Întoarce amintirea-n ochii goi
întoarce timpul pe partea cealaltă
curăță stelele de noroi
și fii cât mine de înaltă
Alungă toamna cu ploaie cu tot,
ucide rugina ce sapă-n poveste,
mai încearcă, iubito, un ultim complot,
vulturul te așteaptă pe creste
Sărută himera ce arde pe rug,
mai pune vreascuri, toarnă benzină,
să nu mă legi în sfori, n-am să fug,
locul meu e-n lumină
Să nu-mi scrii nimic pe mormânt,
niciun cuvânt să nu-mi lași moștenire,
cenușa să mi-o-mprăștii în vânt
să scrie pe cerul albastru: iubire...
1 octombrie 1990/19 ianuarie 2020
COPERTA O SĂ VINĂ PESTE MINE
Definește timpul ce nu-și oprește mersul,
în mine se scufundă Universul,
din orizont lumina ta coboară
iubită și frumoasă domnișoară,
N-aș vrea să rătăcesc cărarea către tine,
și-n ciuda înfloririi dintre noi,
coperta o să vină peste mine
și-n cărți o să ne-nchidă pe-amândoi
Și totuși, vino, e seară în suflet,
vino să-mblânzești lumea mea,
vino și dăruiește-mi un zâmbet,
vino cu toată inocența ta!
De îngeri se teme neantul,
golul din jur se umple de cântec,
numai câteodată sunt altul,
când te joci cu-obiecte ascuțite prin suflet...
22 octombrie 1990/19 ianuarie 2020
Scrie-mi numele pe o copertă de carte,
mângâie-l cu ochii închiși,
se-ntorc cocorii dinspre moarte,
corăbiile aduc la mal proscriși
Lasă cuvintele ascunse-n călimară,
desenează un curcubeu
cerul albastru să nu mai doară
deasupra sufletului meu
Fă câțiva pași desculță prin amurg,
cu ochii-nchiși, să nu mă vezi
cum dinspre mine înspre tine curg
purtat de suferințe și aezi
Sărută-mi numele pe-un colț de amintire
și poate drumul tău spre rai,
va trece prin secunda de iubire
în care-ai fost, dar nu ai vrut să stai..
1 octombrie 1990/21 ianuarie 2020
TĂCEREA CUVINTELOR
Mă lovesc de tăcerea ta și atunci
îți cuprind ochii
cu inima
Pleoapele coboară grele peste iubirea mea,
ca două petale,
ca două lacăte grele
Cuvintele își cuprind mâinile
într-un șuvoi rece și amețitor
ecouri se lovesc în inima mea
Visurile se năruie sub privirea ta,
sub cuvintele tale,
sub tăcerea ta
Și-atunci iubirea mea
e o frunză ce pică într-o fântână moartă
ca o amintire uitată
9 ianuarie 1989
IUBIRE ETERNĂ
În vis mă-ntâlnesc tot mereu
cu tine, speranță de ieri și demult,
pe frunze m-așez și stau să ascult
pădurea din sufletul meu
Mângâi copacii din curcubeu
cu-nscrisuri de inimi fierbinți,
și stau să ascult și știu că nu minți,
pădure cu suflet de zeu
Șoaptele tale sunt pânze
ce verzi îți umbresc veșnicia
și tu îmi ești totul, îmi ești bucuria,
pădure cu inima-n frunze
Și știu ale tale povești
ce-n foșnet de zâne le-aduni,
te caut, te chem, sunt nebun,
pădure, iubire îmi ești!
Pustie când mâine vei fi,
bătută de-al iernii cuvânt,
în tăcerea ce cade mormânt,
pădure, eu tot te-oi iubi...
12-13 ianuarie 1989
FRUNZE DE TOAMNĂ
Cad pașii noștri moi pe covorul de frunze
Ce toamna l-a întins sărbătorind iubirea,
Visăm că am murit în stările fecunde,
E prea devreme parcă să ningă desfrunzirea
M-aplec până în suflet și-ți fac mănunchi de toamnă,
Mănunchi strivit în sânge de palide culori,
Întinzi spre el privirea ce la desfrâu îndeamnă
Și-mi cresc sub piele frunze și în retină flori
Și suntem pe planetă nesăbuiți de tineri,
Ne ninge cu petale din marele abis,
Și te iubesc pe viață cum n-am iubit pe nimeni,
Nu mă trezi vreodată, iubita mea, din vis...
13 ianuarie 1989/8 ianuarie 2020
FLOARE DE LUMINĂ
Din ce tărâm de visuri vii
făptură cu ochi negri de-abanos?
și ce flori albe te-au ivit
de chipul ți-e așa frumos?
În calea ta pălește totul,
ci vis ești tu, nu ești ființă,
ești stea din ceruri ce-a căzut,
ești stea cu chipul de zeiță
Și ce miresme te-au ivit
pe tine, floare de lumină?
în fața ta rămân uimit
și inima-mi ți se închină,
frumoasa mea cu pasul de regină!
Și străbătând această lume
privirea ta se va pleca,
asupra celui ce în tine
își vede visul, viața sa,
frumoasa mea, ca dragostea!
14 ianuarie 1989
ÎNDEMN
Lumina din zenit coboară:
sorbește-o până nu se face amară!
Păsările nevăzute cântă:
fii pasăre și cântă!
Ninge din călimară:
prefă-te-n fulg și zboară!
14 ianuarie 1989/8 ianuarie 2020
CÂNTECUL VÂNTULUI
Vântu-și cântă melodia
răsfoind prin părul tău
viața lui de tânăr mire
fără niciun Dumnezeu
Vântul cântă simfonia
ce o naște părul tău,
viața ta, frumoasă fată,
fără niciun Dumnezeu
Vântu-mi cântă bucuria
ce-a adus-o părul tău,
lumea noastră de iubire
ce-am creat-o tu și eu...
14 ianuarie 1989
DISTANȚE
Distanțele sunt peste tot:
în mine, în tine, în stele
Te zbați între ele cumva,
se strâng, te amesteci cu ele
Distanțele creează goluri
în care se scufundă visul,
cocorii se ascund în stoluri
și plânge în tăcere paradisul
14 ianuarie 1989/8 ianuarie 2019
DOAR TĂCEREA
Rămâne doar tăcerea
cântată de-o-ncăpere,
ca un afiș funebru
de spaimă și durere
Rămâne doar tăcerea
uitată de cuvinte
ce mai vibrează-n aer
ca două aripi frânte
Rămâne doar tăcerea
pictată pe o pânză
ce poartă-n ea aroma
cântărilor din frunză
Rămâne doar tăcerea
ce vine după toate,
după iubiri și lacrimi,
după dureri și șoapte
16 ianuarie 1989
ULTIMUL DANS
Frunzele se topeau
în beția de culori
ce le unduiau
spre inima pământului
Dansul lor s-a sfârșit
într-o îmbrățișare
exilată
pe aripile vântului
Și-ți cădeam ca un fulg
pe orbită
și-mi stăteai lângă suflet,
iubită...
17 ianuarie 1989/8 ianuarie 2019
POVESTE DE DRAGOSTE VECHE
Când coborau în suflet zorile
o Cosânzeană și un Făt Frumos
se întreceau cu florile
în timpul niciodată dureros
Și cântul lor de dragoste
umbrit a fost de câte-un nor,
că zmeul cel răzbunător
a dus-o-n Țara Zmeilor
Dar Făt Frumos prinzând de veste
s-a dus de l-a învins pe zmeu
și, întorcându-se-n poveste,
a colorat un curcubeu
18 ianuarie 1989/8 ianuarie 2020
ETERNELE IUBIRI
Cocor și floare, arbore și stea,
lumină și-ntuneric, dor și nea,
le cânt pe toate-n vers molatic,
eu sunt ca vântul singuratic
ce-și zice gândul ușuratic
La poarta lumii bat cu versul
că vreau să-i aflu taina, mersul
și-n stele mă oglindesc mereu
prin poarta sufletului meu
La ele să mă înalț aș vrea,
să le întreb câte ceva
de-albastrul cer și taina sa
Tăcerile de trandafiri,
de îndrăgostiți ce n-au fost miri,
le cânt și le numesc în taină:
eternele iubiri
17-18 ianuarie 1989
TRISTĂ
Cântec pentru soare-răsare
ți-am murmurat la apusul iubirii,
la sfârșitul verii
când mor trandafirii
și când inimile bat
ca frunzele ce cad:
galben, trist, uscat
Dar în zadar,
tu nu l-ai ascultat...
24 ianuarie 1989
FLOAREA CE MOARE
În gânduri, în inimi, în flori,
în toamnă, în vară, în iarnă,
în nopți cu ninsori,
în cântec și-n nori
se naște iubirea, se naște speranța,
se nasc epopei, se naște romanța
Răsare un soare ce pumnalul de foc
și-l întinde în zare,
îl înfige în inimi
și-l trage la loc
lăsându-le arse
și goale și sterpe
și triste și-amare
ca floarea ce moare
pe țărmuri strivite de mare...
14 ianuarie 1989
CĂUTÂND LUMINĂ
Pe poteci de munte am tot rătăcit
căutând lumină, destrămând zăvoare,
șoaptele pădurii-n suflet le-am zidit
prima desfrunzire încă mă mai doare
Desculț prin izvoare, peticind un vis,
într-un colț de rai de nimeni știut,
căutam lumina într-un cerc închis
încă lăcrimează pasul de recrut
Încă rătăcesc pe cărări de vis
să găsesc lumina sângerând din soare,
am lăsat o floare pe un geam deschis,
poate s-o întoarce clipa trecătoare...
27 ianuarie 1989/8 ianuarie 2020
PEREGRIN
Dup-al vieții joc, dramă și-ironie,
m-ascund în poeme ca să uit de clipă,
încuiat cu-n lacăt de vara pustie
zbor pe cercuri false-n singura aripă
Tot umblând prin lume să-mi înșel destinul
pe-un traseu sinistru, fals și omenesc,
am văzut că-n demoni rege e veninul,
care veșnic este, chiar de spun: iubesc!
Vânând bucuria ce-o trăiește-un pom
când așteaptă-n freamăt ziua înfloririi,
peregrin ce cată adevăr în om,
am găsit cenușă ținând loc iubirii...
27 ianuarie 1989/8 ianuarie 2020
AȘTEPTARE
Ieri mi-ai spus că mă iubești,
azi te caut: unde ești
pasăre cu glas de flaut?
Dă-mi un semn, să te găsesc,
să te iau, să te iubesc
cât pe lume eu mai stau!
Vino iar, eu te aștept,
înc-o clipă și-înc-o clipă,
vino, alungă-mi așteptarea
c-o bătaie de aripă!
21 februarie 1989
UN TRANDAFIR ȘI-UN VIS
Ca trandafirii roșii,
scăldați în zori și-n rouă,
a fost iubirea noastră,
plină ca luna nouă
Ca visurile rare
ce înfloresc în inimi,
a fost iubirea noastră
ce n-a știut-o nimeni
Un trandafir și-un vis
ce nu mor niciodată,
a fost iubirea noastră
prea repede uitată...
2 martie 1989
TRAGEȚI PLUGUL ADÂNC
Trageți plugul adânc
prin pământul străbun,
întoarceți-i fața spre soare,
să-l cuprindă
într-o cerească îmbrățișare
Trageți-l mai adânc în pământ,
trageți-l până în inima lui,
să o sărute și
s-o despice-n două
pentru ca din ea
să crească pâine nouă
Trageți plugul adânc peste trupul meu tânăr,
trageți-l până în inima mea,
să o cuprindă și să o despice-n două,
până când vor zbura
fluturii de rouă
6 martie 1989
NOAPTEA MUNȚILOR
Luna-mi zâmbește din cer,
florile de colț au adormit în gând,
întreaga fire-i ascunsă-n mister,
e vară în suflet și-ți cânt
Pășește lin spre râu gingașa căprioară,
în dezertări nocturne cuminți visează îngeri,
o pasăre de noapte din liniște coboară,
chitara lăcrimează la primele înfrângeri
O salcie pletoasă se-apleacă spre izvor,
își udă buza arsă și redevine vers,
cărarea care duce de nicăieri spre dor
a coborât în sânge cu-ntregul univers..
7 martie 1989/8 ianuarie 2020
ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT
Între cer și pământ
sunt lacrimi și sunt bucurii,
între cer și pământ
sunt nopți întunecate
și sunt zori de zi,
între cer și pământ
sunt stele luminoase
și nori cenușii...
10 martie 1989
CAD FRUNZE ÎN SUFLET
Se-apleacă-ncet gutuii
de vârstă și iubire,
cresc nopțile cu nouri,
mor frunze în neștire
Se-apleacă-ncet și iarba,
a-ncărunțit devreme,
mor razele puține
iar sufletu-mi se teme
Un greier cântă-n sobă
de moarte sau iubire,
ascult cum pică frunza
și-aștept a ta venire
Da-n noaptea pustie
iubirea e scrum,
cad frunze din suflet
și-s singur pe drum
22 septembrie 1989
MIRESME
Miroși a mere roșii,
miroși a frunză coaptă,
a galbenă gutuie,
a ceață densă, moartă
Miroși a floare rară,
miroși a frunză crudă,
a strugure albastru,
a ceață densă, nudă
Miroși chiar a tămâie,
miroși a ochi măiaștri,
a dragoste senină,
a dezertări din aștri
Miroși a tei în floare,
miroși a mâini iubite,
a taină neîntinată,
a lacrimi nesfințite
Miroși a cele sfinte,
miroși a prune coapte,
a dragoste nebună,
a viață și a moarte...
22 septembrie 1989
LUMEA
Ca lumea suntem noi
un haos de dureri,
în lacrimi și nevoi,
în vise și-n plăceri
Ca lumea suntem azi
și s-ar putea și mâine,
dar s-ar putea să cazi
cerșind un colț de pâine
Un haos e în cer,
un haos e în juru-mi,
și mi se face ger,
și-s osândit de-a pururi
21 septembrie 1989
ADAM ȘI EVA
Îți ascult cântecul
de sâmburi și carne,
și-ți mângâi sufletul
de floare ce doarme
Mă las ușor pe cot
precum făcură zeii,
te încălzesc cum pot,
cu flacăra ideii
Mă lași să te sărut,
păcat ești fără vină,
și mă cutremur mut,
tu îmi erai străină
Pe dinlăuntru ai
un sâmbure de cer,
m-or alunga din rai,
ne-or condamna la ger
Ne-or duce pe pământ
în ere ruginite,
ne-or răstigni în vânt,
blesteme infinite
Iar noi ne-om despărți
de raiul interzis,
aievea ne-om iubi
pe-un rug de flori aprins...
21 septembrie 1989
MERGÂND FĂRĂ ȚINTĂ
Mergând fără țintă
prin noaptea ploioasă,
se-ntunecă gândul
fugit de acasă
Se stinge speranța,
se-ntunecă luna,
e noapte în suflet
și plouă întruna
Mergând fără țintă
mi-e gândul la ea,
departe-i de mine
lumina din stea
Hai, vino odată!
pot sta și pe loc,
de-o viață aștept
un dram de noroc
17 octombrie 1989
DACĂ AI ȘTI, IUBITO...
Dacă ai ști, iubito, câtă tristețe e în mine
în seara asta mare cu candele-ferești,
dacă ai ști, iubito, cât mi-e dor de tine
și cât de mult aș vrea să mă iubești
Nu pot lăsa, iubito, cuvintele să tacă,
se zbat în suflet demoni și tristeți,
aș vrea să știi că inima se-mpacă
cu gândul că în vise tu încă mă aștepți
Dac-ai ști, iubito, ce grea e depărtarea
în seara asta mare cu candele-n ferești,
tăcerea mă cuprinde, mă zdrențuie uitarea,
te caut prin apusuri și nu știu unde ești
Iubito, un dezastru al înfloririi strigă
în clipele fugare din gândurile reci,
absența mă-nspăimântă, durerea mă intrigă,
o, dac-ai ști, iubito, n-ai mai putea să pleci
17 octombrie 1989
OCTOMBRIE
Și s-au desprins de-acasă
e timp târziu de-acuma
cad frunzele în transă
și plouă afară-ntruna
17 octombrie 1989
CÂNTEC FĂRĂ LACRIMI
Și plouă trist în noaptea-mi solitară,
sunt singurul soldat ucis de ploi,
și viața-i chin când soarta ți-e barbară
și drumu-i lung de ieri și pân la noi
Ai vrea să mori pe la un timp devreme
când luna încearcă să subjuge norii,
și sufletu-ți pustiu de dor se teme
și-ai vrea să pleci spre stele cu cocorii
Cad frunze-n ochiul necuminte
și-acoperă culorile târzii,
ești negru tot, în cântec și-n veșminte,
nici cine ești aproape nu mai știi
Te-amesteci cu cenușa dimineții
și simți durerea ramurii în geam,
și peste tot se-ntinde pustietatea vieții,
aș vrea să plâng, iubito, dar lacrimi nu mai am
9 noiembrie 1989/10 ianuarie 2019
DACĂ AR EXISTA UNDEVA UN LOC
Dacă la capătul lumii
ar fi un loc
unde
să pot râde
să pot plânge
în același timp-
unde aerul nu mai este aer
unde durerea și bucuria
le simți ca pe niște binecuvântări
sau
ca pe niște lucruri
de care te poți debarasa ușor;
eu acolo m-aș duce
să-mi pot desface sufletul
de durere
dacă durerea poate fi desfăcută
și dacă
pomul nu mai poate fi pom
iar aerul nu mai poate fi aer
Dacă la capătul lumii
ar fi un asemenea loc
eu acolo m-aș duce
să-mi dezbrac viața
de amărăciune și durere,
dacă viața poate fi dezbrăcată-
și să-mi încarc inima
cu floarea neuitării și a nevisării
cu floarea neaducerii aminte
și să mă preschimb
în ceva greu de definit-
poate în pasăre
sau în strugure
sau în surâs;
o fantasmă uitând de sine
și de toate,
uitând că stelele sunt stele
că pomul este pom
durerea e durere
și omul este om
9 noiembrie 1989
CU LACRIMI GRELE-N OCHI
Bunicului, la marea trecere
Cu lacrimi grele-n ochi
spre ceruri eu m-am dus
să văd und te-ai ascuns
să-ți zic și de deochi
să te opresc din drum
din drumul nesfârșit
și să ridic din scrum
făptura ce-am iubit
Cu lacrimi grele-n ochi
te caut neîncetat
ți-am zis și de deochi
dar noaptea te-a înnoptat
Tu nu vrei să cobori
sau nu te lasă zeii
prin iarbă și ninsori
te cheamă acasă mieii
Aș vrea să te întorci
când înflorește socul
pe drumul fără tine
pustiu e și norocul
26 noiembrie 1989
SĂRUTUL
Vor trece crini sălbatici prin privire,
s-or scutura retinele de ploi,
vom alerga-împreună spre iubire
ca două epistole scrise de strigoi
S-or scutura leandri și florile de nufăr
pe trupurile noastre croite de atlanți,
să locuiești în mine, altminteri o să sufăr
și-or să te prade-n versuri sicofanți
Să ne iubim continuu, până se schimbă ora,
să plouă, de se poate, cu lacrimi de altiști,
să ne iubim, pierduto, în ciuda tuturora,
ca două epistole citite de artiști
Să scriem odiseea plecărilor pe mare,
privindu-ne în ochi ca doi astronauți,
și dacă inocența din trupul meu dispare
îți las pe viață umbra, în taină s-o săruți...
26 noiembrie 1989 / 9 ianuarie 2020
TĂRÂMUL IUBIRII
Dă-mi mâna ta de ambră și arțar
ne-așteaptă o planetă croită din iubire,
vom bea în zori lumină și la apus nectar,
tu, cea dintâi mireasă sălbaticului mire
Trădări nevinovate, greșeli întâmplătoare,
la poartă sunt oprite de-un vameș clandestin,
noi, călători albaștri, înzăpeziți în soare,
ca lacrima de ceară doar aparent murim
Dar nu te teme, nu! sunt îngeri de mătase
ce ne prefac destinul în albe lumânări,
și visurile tale, ca tine de frumoase,
nu vor mai fi, iubito, doar simple amânări
Tu lasă-ți clipa ce te ține-n zeghe,
dă-mi mâna ta de ambră și arțar,
să-mi fii pe veci doar îngerul de veghe,
tu, cel dintâi și ultim avatar...
30 noiembrie 1989/10 ianuarie 2020
DOR DE CASĂ
Cred c-a-nceput să ningă pe la noi
cu fulgi zglobii, pufoși și moi,
pe coșuri ies fluturi de fum,
copii cu sănii sunt pe drum
Se-aude bunul bucuros:
”A nins dumnezeiește de frumos!”
E ca un rai grădina noastră,
ne bate-o zână la fereastră
De sub troiene se ridică satul,
trec gospodari de-a lungul și de-a latul,
își fac cărări c-o inimă curată,
copiii duc oițele la apă
Se zbate soarele-n fereastră
și luminează casa noastră,
pe culme neaua strălucește
și ninge-n noi dumnezeiește
Se lasă înserarea mută,
tăcerea frigul îl ascultă,
adorm sub nea munții de piatră,
doar câinii se aud cum latră
O, Doamne, sunt așa departe,
un cer albastru ne desparte,
dar știu că-n ulița cerească
m-așteaptă casa părintească...
1 Decembrie 1989
RONDEL (Ne-om întâlni din nou, iubito...)
Ne-om întâlni din nou, iubito,
în lumea aceea mergem toți,
iubite drăgălașe și netoți,
și eu și tu prea-fericito!
Acolo nu-s nici chei nici porți,
așa să știi pe veci sortito!
ne-om întâlni din nou, iubito,
în lumea aceea mergem toți
Ne-om pune iarăși la taifas,
ca-ntr-o poveste de iubire,
ne-om înveli c-o amintire
și-n loc de-un ultim bun-rămas,
ne-om întâlni din nou, iubito...
1 Decembrie 1989/11 ianuarie 2020
TIMPUL ASCUNS
Sunt închis între spirit și zâmbet șăgalnic
mă întorc desculț din destinul năprasnic,
mă izbesc fără milă vânzătorii de timp
mai falși decât zeii cățărați pe Olimp
Din inimă vulturii-mi smulg vrerea
de-a fi și-a trăi pentru zborul înalt,
durerea de-a fi e amară ca fierea
câteodată sunt eu, altădată-s bazalt
Și-ncerc să-mi croiesc alt portret
care curge ca o lacrimă-n soare,
depărtarea de suflet mă doare
sunt prea strâns în bizarul corset
al ființei croită din praful de stele
cine a venit până aici, a lăsat urmele mele.
Mă-ntorc desculț de unde-am venit
mai am atâtea clipe de cerșit...
13 decembrie 1989/11 ianuarie 2020
SCRISOAREA DE LA UN PRIETEN
Întotdeauna o aștepți,
mereu îți este dragă,
scrisoarea de la prieten drag,
în ea e-o lume-ntreagă
Citești cu ochi înseninați
scrisoarea aceea-ntreagă,
întotdeauna o aștepți,
mereu îți este dragă
Cu ochii minții-l vezi pe el,
reinventând cuvinte,
și-n vremea-n care îi zâmbești
ea curge înainte...
16 decembrie 1989
STARE DE SEARĂ
Odată cu înserarea
mă invadează lacrimile
Nu știu de ce,
poate din cauza copacului
fără frunze
ori a dorului
ce ascunde soarele
în prăpăstii de vulturi
Poate pentru că
sunt departe de casă
sau pentru că
mă răvășesc
iubirile pierdute
Odată cu înserarea
inima intră în umbră
și bate a noapte.
Plânge...
5 decembrie 1989/11 ianuarie 2020
TRISTEȚE
Trist sunt
și singur ca pământul
mi-e sufletul
Prin inimă
se zbate
vântul
Renunț la cuvinte
crescute precum
florile
pe morminte...
5 decembrie 1989/11 ianuarie 2020
EU SUNT FĂCUT DIN ROUĂ ȘI RUGINĂ
Eu sunt făcut din rouă și rugină,
din piatră rară și calcar,
sunt plămădit din lacrimă divină
și zbor peste prăpăstii, în zadar
Am ochi de iarbă, ochi de fiară,
care ucid când Patria o cere,
și cânt doar muzică amară
când mi se-ncalcă dreptul la tăcere
Eu ard ca focu-n ruguri ninse,
nu-i niciun viscol să mă poată stinge,
nu stau cu mâinile întinse,
și niciun demon nu mă poate-nvinge
Iubire sunt, iubire absolută,
n-am nicio șansă să pot fi comun,
voi bea paharul de cucută
întins lasciv de îngerul de fum
Eu sunt făcut din rouă și rugină,
din chihlimbare și calcar,
sunt plămădit din lacrimă divină
și nici n-o recunosc măcar...
7 decembrie 1989/9 ianuarie 2020
PREA PLINUL DIN NOI S-A SFÂRȘIT
Prea-plinul din noi s-a sfârșit,
bolnavă se stinge privirea,
doi fluturi ce cândva s-au iubit,
căutând disperați fericirea
Săpăm clar-obscurul din noi,
zvârlim cu noroi în iubire,
ne strângem sinuciși amândoi,
râzând nebunește-n neștire
Prea-plinul din noi s-a sfârșit,
nu există iubirea eternă,
doi fluturi ce cândva s-au iubit
se-așază pe steagul în bernă
Ne scriem scrisori de adio,
pe foi înghețate de ger,
refuzăm să ne spunem: revino!
nu-i nimeni în cer
Afară, înlăuntru, în gând de strigoi,
nu-i cânt, iar dragostea plânge,
ziua de ieri nu vine înapoi,
doar vântul se cerne prin sânge
Sihastră tristețea împrăștie fum
prin timpul ce curge invers,
regretul străbate un drum,
dar uită adresa spre care a mers
Ajungem cu toții la suflet uscați,
zadarnic ne-astupă veșminte,
degeaba mai ninge-n Carpați,
când cresc în aortă morminte
Prea-plinul din noi s-a sfârșit,
vom plăti la preț mare dobânda
pentru tot ce-am avut și-am iubit,
când în sânge s-o sparge oglinda
15 decembrie 1989/9 ianuarie 2020
CLOPOTUL DE ARGINT
Bunicului meu
La poarta cimitirului te-au oprit
s-asculți încă o dată acel clopot
pe care l-ai iubit și te-a iubit
plâng brazii părăsiți în hohot
Te strigă crengile de fag,
te cântă cerul și te cheamă râul,
tot ce ți-a fost pe lume drag,
tot ce-a acoperit pustiul
Dar nu răspunzi și nu glumești
s-a-nchis până la urmă cartea,
rămâi cu mine în povești
tu, ce-ai sfidat o viață, moartea...
19 decembrie 1989/10 ianuarie 2020
LA CUMPĂNA APELOR
Se cutremură pereții odăii
de-atâta înălțare și dor,
prin lume se-aud zurgălăii
cum pun peste suflet zăvor
În suflet îmi crește-un ghețar
nu pot să-l smulg c-o racletă,
în seara aceasta eu par
pe cerul absent o cometă
Se naște din noaptea cărbune
un zvon indecent și bizar,
sunt singurul glonț fără nume
cu irisul galben de atâta amar
Coboară luceferii-n goluri
cu trenă de îngeri decor,
și zboară spasmodice stoluri
purtând steagul meu tricolor
Se-apropie marea uitare
în care nu știi cine ești,
la streșini de ceruri se moare,
la cumpăna apei trăiești...
22 decembrie 1989/11 ianuarie 2020
LUMI NEVĂZUTE
Nu am văzut niciodată albatroși
și mi-i închipui ca pe niște
porumbei albaștri
zburând deasupra mării
Nu am văzut niciodată luceferi triști
și mi-i închipui ca pe niște
cireși în floare
tremurând deasupra pământului
N-am auzit niciodată de flori
cu gustul cenușă
dar mi le închipui ca pe niște
stele fără lumină
zăcând fără speranțe
în ceruri
Nu au existat niciodată oameni de iarbă
și mi-i închipui
culori verzi
fără de bătrânețe și fără de moarte
căutând încontinuu
lumina
22 decembrie 1989
PĂMÂNTUL ȚĂRII
Noi suntem stăpânii infinitelor plaiuri
pământul acesta e suflet din noi,
al nostru e cerul cu multele raiuri,
a noastră e doina ce plânge-n zăvoi
Noi ne iubim pământul cum se iubește-o rugă,
cu sânge e-nsfințit de dacii milenari,
suntem stăpâni nu suflete de slugă,
în vârful spadei noastre au sângerat barbari
În casa noastră dragă, de la Carei la mare,
deschisă este ușa, pe prieteni îi primim,
aici însă dușmanul nu are loc sub soare,
noi suntem dacii liberi, de trebuie, murim
ca să rămână țara copiilor de zestre,
să n-o mai împrumute străinii cu dobândă,
vom fi probabil mâine eroii din poveste,
purtați pe scutul iernii de-o tragică osândă
În cărțile deschise de neamul românesc
în care voievozii țin arcul la vedere
ne-or bate în cuvinte cu mir dumnezeiesc
și pentru noi aceasta-i suprema mângâiere
Dar n-o să fim, desigur, nici singuri, nici uitați,
urmașii noștri-n cronici vor fi cu mult mai demni,
la cap în loc de cruce vor sta Munții Carpați,
din trupul nostru-or crește biserici vechi de lemn
Vom nemuri prin codri și prin poieni ascunse,
în firele de iarbă ce cresc din piepturi vii,
pe unde nesfârșirea ca un pumnal pătrunse,
ne vor cânta prohodul și imnuri ciocârlii
Pe drumul fără capăt pe care trecem sinceri,
ne vor striga în doliu o parte din părinți;
nu plângeți! ne-om întoarce în hainele de îngeri
și poate, câteodată, ne vom preface-n sfinți
Că n-am plecat devreme să supărăm pe nimeni,
străbatem noaptea lungă prin temnița uitării,
abia am înflorit, suntem așa de tineri,
că-ntinerim cu jertfa bătrânul trup al țării...
Noaptea de 21-22 decembrie 1989/11 ianuarie 2020
DIMINEȚI
Dimineți renasc în suflet umede de roua vieții,
Alungând cu-aripi de îngeri lumea palidă a tristeții.
Renasc din culori astrale florile zâmbind sub soare,
Universul e iubire, libertatea-i o-nchisoare
Ne simțim cu toții tineri, chiar bătrânii dinainte!
Ne-ndumnezeim, femeie, înălțați dintre cuvinte,
Naștem împreună-o lume de Iisuși și de Marii,
Dimineți renasc în suflet, suntem iarăși oameni vii...
29 decembrie 1989/9 ianuarie 2020
CELELALTE CUVINTE
În nepătruns nu poți nicicând pătrunde,
orice înțeles de neînțeles rămâne,
un gând fugar nu are odihnă,
cu pasul nemișcat n-ajungi niciunde
O sferă e întotdeauna închisă,
deschisul n-are porți căci e rotund,
stridența se zdrobește de cuvinte
lumină-n întuneric căutând...
29 decembrie 1989
LA MARGINEA IERNII
În sfârșit ajuns-am bine
la cuvintele în zale,
ce sfârșesc robite-n vânturi
prăbușindu-se pe cale
Mărginindu-se la versuri
poetul își uită harul,
frunze rătăcesc absente
pe întinderea ca varul
Trec cuvinte-n stoluri joase
peste cuget, peste timp,
în deschideri de silabe
subjugând un nou Olimp
Le vor pune-n rime rare,
tremurând, Icarii mici,
voi învinge-n zbor o clipă
de jos-sus n-ai cum să pici
Var și gheață împreună
grămădesc pereții lumii,
cu scenarii transcendente
te-asaltează toți nebunii
Suflet fără de veșminte
e văzduhul înstelat,
când rămâi fără cuvinte
scoate-ți iarna la mezat...
30 decembrie 1989
CÂNTEC DE OM SINGUR
Va ninge trist asasinând privirea
în iarna fără martori mincinoși,
pe unde umblă fericirea
din ochii cerbilor frumoși?
Picioarele de mine nu mai scapă,
înfrunt blestemul zodiei parșive,
aud în suflet demonul cum sapă,
tăcere împietrită, recidive
Voi fi o stalagmită imprudentă
la care stelele se vor holba
până va trece iarna recurentă,
topind singurătatea-n umbra mea...
6 ianuarie 1990/12 ianuarie 2020
COPIII MOR DE SĂRBĂTORI
În lumea asta de lupte absolute
găsim surghinuite culorile albastre,
ca să schimbăm politicile slute,
să-ntoarcem din exil magia vieții noastre
Un zbor de cucuvea zidită-n vreo tavernă,
ne strică fără știre basmul nostru,
ne sărutăm iubita cu inima în bernă
pornind la luptă dreaptă-mpotriva unui monstru
De sărbători copiii, la marile instanțe,
cer dreptul la revoltă, îl vor pe Moș Crăciun,
dar inocența lor au măturat-o gloanțe
și au plecat copiii spre un destin mai bun
Ninsorile de iarnă s-au îmbrăcat în negru,
ferestrele-s altare cu lumânări de pin,
va trece Moș Gerilă purtat de-n car funebru,
pământul țării-nghite coșciuge-n strai senin
A fost mușcată viața de mugurii în floare,
planeta-i prăbușită cu cerul în părinți,
o, cât de tare nedreptatea doare,
că au pierit copiii cu suflete de sfinți!
Salcâmi vor înflori peste morminte,
pe cer se va întoarce pierdutul curcubeu,
doar fluturii albaștri îi vor mai ține minte
pe îngerii iubiți de Dumnezeu...
6 ianuarie 1990/12 ianuarie 2020
CÂNTEC DE ZIUĂ ȘI NOAPTE
Răsuflând a nemurire
se cutremură pereții
peste frageda sulfină
trec în zbor șoptit sticleții
Cântecul de libelulă
e un freamăt de culoare
peste lumea prea senină
plânge o privighetoare
Stelele fără de glasuri
strălucesc în noaptea adâncă
învelind în raze dense
om și cântec, gând și stâncă
Ciripit de păsărele
se coboară din înalturi
de la păsări pân la stele
e un cerc cu patru laturi
Câteodată mă cufund
în visări cu Maica Sfântă
mă cuprinde atunci în palme
ascultând cum timpu-mi cântă
Sunt focar ce ard în mine
amintire cu glas verde
peste freamătul pădurii
cântecul ce nu se pierde
6 ianuarie 1990
NUNTA ÎN NEGRU
E-o jale infinită-n Galaxie
că au murit prea sfinții în sfânta zi de vineri,
n-au mai avut răgazul să vadă țara vie,
s-au cununat cu moartea, devreme și prea tineri
Mireasa cu surâsul întunecat, de gheață,
i-a luat la ea acasă, trecându-i peste prag,
mi i-a lipsit de mamă, de fratele cel drag,
mi i-a lipsit de cuget, de spirit și de viață
Peste pământul țării înveșmântat în sânge
s-a coborât un zeu cu sufletul stricat,
n-aude că-nserarea ca o copilă plânge,
el viața tuturora a scos-o la mezat
Și au pierit mirese cu zâmbetul în floare,
și au pierit și mirii de dor de infinit,
această nuntă-n negru atât de tare doare
că toți nuntașii fragezi la ziuă au pierit...
15 ianuarie 1990/12 ianuarie 2020
TÂRZIU
La noi
iarna e în toi,
vântul fluieră prin odăi
Câinii urlă a pustiu;
e târziu, prea târziu
să-ți mai scriu
La noi
iarna e în toi,
în grădini
fulgii roi,
gerul e viu;
e târziu, prea târziu
să-ți mai scriu
La noi
iarna e în toi,
în cuptor
mere moi
Drumu-l mai știu
da-i târziu, prea târziu
să mai viu...
2 martie 1990
FAPT DIVERS
În noapte, târziu,
orașu-i pustiu
Afișele strigă drumețul grăbit
cu glas nerostit
La o intersecție apare un câine
cu botul lăsat după pâine
O babă c-o capră, ciudat la oraș,
într-o stare gravă,
își târâie pașii,
i-e fiul ocnaș, nefiresc relache
Își vinde căprița,
atât mai are,
să cumpere țigări și pâine
pentru cel închis în cușcă,
ca un câine,
până mâine
când va fi iubit de pușcă
Plânge băbuța, îl plânge pe fiu,
o noapte-l mai are
cu sufletul viu
Devreme, la oraș,
printre călătorii grăbiți,
o babă și-o capră
hoinăresc ciudat,
să cumpere țigări și pâine
poate un înger
se va-ntoarce până mâine
2 martie 1990
ROMANȚĂ HILARĂ
Într-o toamnă mucedă,
pe o stradă râncedă,
în amurgul desfrunzit,
el și ea s-au întâlnit
Spun cuvinte palide
despre flori și dragoste,
latră plictisit un câine
anunțând ziua de mâine
Își strâng norii mâinile
căutându-și sevele,
macină secunda fum,
moartea-i focul, viața-i scrum
10 martie 1990
POVESTEA CELUI PLECAT LA OASTE
Florilor de măr, zambile,
ascultați povestea mea,
mai am doar cinci luni de zile
și acasă voi pleca
Îmi va zâmbi din prag bătrâna
frunzele când vor cădea,
peste codri cântă luna,
luminându-mi inima
Din tablouri prăfuite
s-o întoarce dragostea,
și-n privirile iubite
îmi voi găsi liniștea
18 martie 1990
URMELE POETULUI
Urmele poetului nu se cunosc
se-amestecă fără rost
Glasu-i se stinge, rană pe țărm,
cu pescărușii adorm
Sentimentele vibrează-n aval,
privesc noaptea tristă din stal,
plâng mugurii de doruri plesnind
prin retină o mână-mi întind
Peste tot, umbra lui,
pe lună, pe țărm,
în străfundul pământului
Și, niciodată văzut,
cu mâinile-aripi, de lut,
mă cufund în nesomn
ca un pom strâns de gât
și adorm...
1 aprilie 1990
VIS LILIACHIU
Liliecii au visuri strâmte,
înfloriți îi rup copiii
ce își caută norocul
Într-o glastră străvezie
îi așază vreo iubită
mângâind cu mâna aprinsă
o petală cu cinci riduri
șoptind pentru întreaga lume:
Doamne, adu-mi-l în gânduri!
S-or păli după trei zile,
îi privesc: natură moartă!
ăsta mi-o fi fost norocul?
cine să ne mai despartă!
Clar nu-mi este astăzi somnul,
capul vâjâie-n derivă,
nu adorm, visez ferigă,
liliacul dat de Domnul...
10 aprilie 1990
MOMENT BACOVIAN
Plouă trist de zile-n șir
ca un foc ucis de vreascuri,
plouă trist-ce delir!
și adorm căzând pe teascuri
Mohorât se varsă stropii
pe asfaltul mizerabil,
tremură natura moartă,
teii argintii și plopii
și bolnava păpădie,
plouă trist, irespirabil
Plouă în continuare,
ca-ntr-un film lacrimogen,
plouă trist cu disperare,
fără timp și fără gen
Plouă des, mă doare trupul
și-alte părți din emisfere,
se înmoaie întreg pământul
aiurez printre himere
Cred c-a ruginit sulfina
de atâta umezeală,
s-a îmbolnăvit lumina
plânge cântăreața cheală
Îmi rescriu biografia,
ceasul nu mai bate ora,
aiurez, mi-e somn de moarte,
eu sunt umbra tuturora
Plouă trist de zile-n șir
peste ce-a rămas din mine,
plouă trist, ce delir!
plouă numai dinspre tine...
11 aprilie 1990/12 ianuarie 2020
PORTRET
Nu are în păr vreo floare,
nici în suflet violete,
are gândul pe răzoare,
gând fugar la multe fete
Cântul n-are vreo culoare
din iubirile concrete,
rup un măr ce-n mână-mi moare
și-am să mor bolnav de sete
Ochii-i are azurii,
mâinile de doruri ninse,
șoaptele sunt îngeri vii,
sentimentele aprinse
Ceasurile sunt târzii,
clipele întârziate,
mă întreabă: când mai vii
cu secundele-nșirate...
11 aprilie 1990
IUBIREA ROATĂ
A venit într-un târziu
pe o aripă de vânt,
o culoare de nor viu
ca o umbră de pământ
răsfirată peste gând
de o mână-nmiresmată,
frumusețea ta uitată
de pudoare, într-un veșmânt
Inima-mi de ciocolată
a zâmbit de sub mormânt
și, făcând privirea roată
ca o pasăre uitată
neuitată de cuvânt,
ți-a supt sufletul de fată
Diminețile de rouă,
căutând muguri subțiri,
au lăsat în urmă miri,
mângâind cu-ntâia-vară
pietrele de sub arghiri,
și-a rămas în freamăt trupul
mirosind a trandafiri...
13 aprilie 1990
CANICULĂ
E atâta toropeală pretutindeni
s-a sufocat și soarele-n zenit,
din mine curg precum un șarpe
de colțul Patrie zdrobit
Și s-a topit și ultimul macaz,
fug disperate umbrele pe rug,
aprindeți lămpile cu gaz
din mine însumi vreau să fug
E praf peste voință lat de-o palmă,
nu se mai mișcă niciun fir de păr,
mai este cale lungă pân la toamnă
și n-avem nicio șansă, într-adevăr
Nu pot să fac nimic sub soare,
sunt doar ecoul gândului topit,
pe unde ești, iubirea mea cea mare,
cum de-ai uitat cât ne-am iubit?
Îmi cresc în sânge străzile pustii,
cu semne giratorii imprudente,
păcat că nu mai suntem oameni vii
și ne topim sub lașități latente...
30 iunie 1990/12 ianuarie 2020
DE VEI VENI
De vei veni, nu vei pleca
cum s-a-ntâmplat de-atâtea ori,
încă mă doare, draga mea,
când din retină te cobori
De vei veni, cu flori te-aștept,
cu flori de nufăr și zorele,
și-ți dau chiar inima din piept
și necuprinsul vieții mele
Ninsorile ți le voi da
să-ți fie fluturii din lesă,
încă mă doare, draga mea,
că ai plecat fără adresă
De vei veni, nu te mai las
să pleci pe drumuri infinite,
și-n loc de-un tragic bun-rămas,
vreau să te-aud: rămân, iubite!
30 iunie 1990/12 ianuarie 2020
PE O COALĂ ALBĂ
Pe o coală albă dintr-un vechi oraș
ți-am zărit, iubito, chipul drăgălaș
Aveai bucle blonde, părul ondulat,
și un sân albastru, altul aromat
Era dimineață, înfloreau castanii,
mi-ai răspuns isteață că nu-ți cunoști anii
Ne plimbam pe dealuri căutând trifoi,
se lovea de stele foșnetul din noi
Zbura o albină sau o zână bună,
flori de tei răzlețe coborau din lună,
aveai buze roșii, ochii trandafiri
și în mâna stângă floarea de te miri
Pe o coală albă dintr-un veșnic joc
mi-am lăsat ființa fremătând noroc,
mă plimbam cu tine către dimineți,
ce păcat, iubito, c-ai vrut să mă cerți!
5 iulie 1990
PLECAREA DIN TIMP
Prin noapte vin demoni arzând
din mine cu nori să se-adape,
vin cu un tren deraind
la margini răzlețe de pleoape
Se scutură fruntea sortită
să plângă străpunsă de dor,
și briza, de noapte strivită,
se-ncuie în primul vapor
Miros dezarmant privirile arse,
tăiate cu-n șiș de argint,
cu fața spre moarte întoarse
se tem că toți îngerii mint...
E zloată cumplită afară,
prăpăd e-napoi și-nainte,
plecarea din timp o să doară
pe-o stradă pierdută în minte
5 iulie 1990/12 ianuarie 2020
MOARTEA CEA DE FIECARE ZI
Astăzi a mai murit un om,
în fiecare zi se moare,
plânge în sine un atom
printre reacții trecătoare
Când pleacă-n goluri o ființă,
ce-a traversat secunda ca un rob,
ne-întoarcem fața spre credință
iertarea-i cel mai la-ndemână drog
Ne-om aminti că suntem trecători,
pe lume călători fără adresă,
din viața noastră dezertori
purtați de îngeri triști în lesă...
6 iulie 1990/12 ianuarie 2020
CÂT DE SIMPLĂ-I MOARTEA
M-ai iubit, moarte, m-ai iubit mult
și m-ai sărutat prea curând
Lacrimi fără spații, câinii fără lanțuri,
picioarele goale se topesc prin șanțuri
Focuri ard oriunde, și în piept și-n tâmplă,
cât de simplă-i viața, moartea cât de simplă!
nu-i lumină-n iazuri, peștii nu au apă,
ce dezastru este, groapa cine-mi sapă?
Se strivesc tramvaie, capăt e de lume,
cai aleargă tineri moartea s-o sugrume,
zboară liliecii în culori sinistre,
stelele-s în lacrimi, visurile-s triste
Focuri pretutindeni, lacrimi de granit
pentru toți aceia care m-au iubit,
nu mai văd nimicuri, am un gol în tâmplă,
cât de simplă-i viața, moartea cât de simplă...
11 iulie 1990
FINAL
Pe fereastră un cuvânt,
ultimul mesaj tomnatic,
glas hilar de dor răsfrânt,
peste cer privesc apatic
N-are rost să-mi fac iluzii,
toamna a venit curând,
n-am să fac de dor transfuzii,
dorurile nu se vând
Peste brazi culori de toamnă,
dintre nori se-aud cocori,
nu-ți mai știu privirea, doamnă,
ți-am uitat surâsu-n zori
Nu doresc să-ți aflu drumul,
n-are rost sau nu am timp,
pe fereastră numai fumul
mai adie spre Olimp
Nu sunt triști salcâmii noștri,
cred și ei c-așa-i mai bine,
plouă, ni se scurge viața
în acorduri esenine...
11 iulie 1990
ECOU ȘI UMBRĂ
S-aprindem lumina
ieșirilor din mare,
nu-mi mai ești străina,
ești raza de soare
Din nou începuturi
și zâmbete calde,
se-aprind stinse ruguri
și sufletu-mi arde
Se spune că este
iubirea cea mare,
întâia poveste
ce-n suflet apare
Trăim doar din visuri
croite din stele,
din rare înscrisuri
pe urmele mele
Sunt noaptea cu lună
ce-n inimă-ți cântă,
ești ziua cea bună
din inima-mi frântă
Sedusă de dorul
încuiat într-o harfă,
pe frunte-mi ești norul,
purtând o eșarfă
Ești floare și zâmbet,
lumină și cer,
ești vers și ești cântec,
supremul mister
Mi-s ochii petale
de albe zorele
când mâinile tale
sunt mâinile mele
Sunt omul de rouă
desculț și orfan,
o parte din două
dintr-un vis diafan
Deschid trandafirii
cu cheia de aur,
ești chipul iubirii,
sunt meșterul faur
În patima noastră
ne întoarcem din nou,
tu, floarea albastră,
eu, umbra-ecou...
23 august 1990/18 ianuarie 2020
FATA DIN TRENUL DE NOAPTE
În trenul fără lacăt zac călători grăbiți,
înfășurați în pături de viață transparentă,
și nu se vede gara în care prigoniți
pe toți ne-așteaptă-o moarte aparentă
În colțul meu de suflet, ostracizat în sânge,
stau ghemuit pe frunze ca un cocor stingher,
și vârsta inocenței se-aude cum mă plânge,
făptura blestemată se ascunde-ntr-un ungher
O fată ce zâmbește tăcerilor din gări
la mine în retină să dezerteze-ar vrea,
pe buzele de rouă se pârguiesc chemări,
o, ochii ei sunt o pedeapsă grea!
Și-mi trec abil prin pleoape amintiri,
și-i simt chemarea cum se strecoară-n mine,
pe unde-s oare primele iubiri?
o, trenu-acela s-a topit pe șine...
23 august 1990/18 ianuarie 2020
BALADA CĂLĂTORULUI
Să iau tramvaiul sau metroul
sau poate zilele să-mi iau,
mai bine-mi iau din colț cavoul
pomană nouă unui mort să-l dau
Mă urc și sunt atent la ușa ce se-nchide
să nu strivească îngerul din noi,
ființa în dezastre se divide
și nu se mai întoarce înapoi
Cobor la prima acalmie
și vreau să schimb mijlocul de transport,
o blondă mă privește din fotografie,
e-ntreținută, a făcut și sport
Mai am de stat prin gară o oră-două,
îmi cumpăr un ziar Zig-Zag,
mai iau un Pepsi la un preț cât nouă
și-un loz în plic, e timpul când se trag
E-aglomerație în trenu-n care
ne duce prin poveste spre altar,
o fată recitește o scrisoare
și de bilet mă-ntreabă un acar
Nu am bilet da-i dau fotografia
ce plânge-nghesuită-n suflet,
e mulțumită fata cu filantropia
neantul încropește-un cântec
Și fata îmi zâmbește întruna,
ce zâmbet, Doamne, tu i-ai zămislit,
și ce trup sexy, dar era cu buna,
adio, draga mea din infinit
Ajung într-un târziu pe strada mare
pe care desfrunzește casa mea,
mă-ntreb ce face fata aceea care
atât de mult și de frumos zâmbea
E poate sub un duș sau sub păcat,
e poate miezul ce s-a-ntors în pâine,
sau poate e la coadă la gostat
ori plimbă-n lesă luna ca pe-un câine
Și ce să fac pe drumuri viitoare
fără iubirea ei din lumi apuse?
mai bine plec navigator pe mare
spre insule de-alte chemări seduse
Și am să dau în zori de zi decrete
să nu mai plece nicăieri vreun vis,
să avem dreptul de-a iubi comete
și de-a călători pe sensul interzis...
23 august 1990/18 ianuarie 2020
BALADA CELUI AȘTEPTAT
Cine plânge peste noapte asudând a libertate?
Este poate mortul liber să se vândă la mezat.
Ce mai faci, iubito dragă, în cămașa ta de noapte?
Te gândești cumva la mine sau în freamăt te-ai culcat?
Ai cumva, în noaptea asta, un bilet și pentru mine,
Să mă-nfrupt din taina ascunsă a luminii dintre sâni?
Am să vin în zori de ziuă când culorile-s virgine,
Și-am să te privesc sălbatic, ochii mei vor fi stăpâni
Norilor le este teamă să coboare raiu-n casă,
Să sărute blând lumina și s-o soarbă într-o clipă,
Te iubesc cu disperare, amintirea ta m-apasă,
Hai, întinde-n vise mâna s-o prefacem în aripă!
Să rămânem împreună, să murim ca-ntâia oară,
Scuturând mireasma vieții într-o lume trecătoare,
Gândul tău la mine-n suflet, nemurirea o strecoară,
Eu nu am uitat de tine, tu călătorești prin soare
Cine plânge de cu ziuă asudând a fericire?
Este poate gândul liber să iubească în păcat,
Te-ai ascuns de tot, iubito, invadând o amintire,
Tu, ființa cea rebelă, dintr-un zori întârziat
Ai acum, în clipa asta, o culoare pentru mine,
S-o privesc nebun de spaimă, fericit și disperat?
Dacă ai, rămâi acolo, în castelul în ruine,
Unde și-n cealaltă viață îngerul te-a așteptat ...
31 august 1990
ACOLO PLÂNG EROII CU FLOAREA LA REVER
Să mergem împreună să ne plimbăm pe-afară
prin cimitirul tânăr, la margine de cer,
grăbește-te, iubito, o s-ascultăm în ger
o simfonie smulsă tăcerilor de seară,
acolo plâng eroii cu floarea la rever
Răsună pe asfalt pantofii solitari
spre noaptea cea din urmă îndurerați trecând,
o mamă-nsângerată se-aude blestemând,
cad fluturii în plasa întâilor barbari,
ne întâlnim, iubito, la nunta ta curând
Și plouă cu-ntuneric și îngerul boțit,
se-ntinde ca un șarpe în visul ce-l aveam,
pe-acolo strânși de mână cândva cutreieram,
în piept să-mi pui, la nuntă, o lamă de cuțit,
și ninge în retină cu cioburi mari de geam...
Să mergem împreună să ne plimbăm pe-afară,
e ultima plimbare la margine de cer,
grăbește-te, iubito, că mi se face ger,
în iarna vieții mele zăpada se coboară,
acolo plâng eroii cu floarea la rever...
30 august 1990/18 ianuarie 2020
SCRISOAREA DE SÂMBĂTĂ SEARA...
A ruginit un dans de pescăruși,
apatici sunt copacii tunși,
un duo efemer plimbându-se aiurea,
s-a încuiat în trupul ei pădurea,
e noapte, norii stau ascunși
Adie vântul de odinioară,
iernatici sunt bătrânii-n blugi,
un el și-o ea trecând șoptit prin vise,
cântă un radio-n abise
un cântec despre lumea fără slugi
Mi-e sete, sufletul vrea apă,
și inima de patimi e străpunsă,
poate vor trece prin neant cocorii,
e miezul nopții în străfundul mării,
tăcere peste tot, tăcere nepătrunsă
Se plimbă toamna prin orfelinate,
cântă un greier folkul de pribeag,
se scutură cenușa în gropile comune
vom evada vreodată din cutume?
ne întreabă cucul gândului beteag
Printre perechi un duo efemer
aprinde rugul sufletului trist,
nu-i nimeni destrămarea să ne-o vadă,
în felinar se-aprinde-o stradă,
mi-e teamă că sunt viu și că exist
Se-anină licuricii la-ntâmplare,
văzuți sunt nevăzuții triști,
latră un câine din născare,
au revenit pirații de pe mare,
aceeași scenă, alți artiști
Fotografia ne-arată nerușinați de tineri,
se izbește tăcerea de un vârf de cuțit,
frigul coboară în suflet
am să-ți cânt până la urmă acel cântec,
e noapte, morții-au ațipit
Copacii dansează în zgomot de zale,
au ruginit, devreme interziși,
uz de alarme-n viețile banale,
plâng dezertorii prin canale,
se-ntorc din cosmos îngerii proscriși
Lovește-n tâmple o durere vagă,
uitasem despărțirile din zori,
de-ai să mi-auzi povestea-ntreagă
să nu-mi răspunzi, iubita mea cea dragă,
chiar dacă voi suna de două ori...
8 septembrie 1990
VALSUL MORȚII
Ceasul a bătut ora douăzeci
pe unde clipa ți-o petreci?
de ce asculți un cântec trist
când eu am zile încă zeci
și mai exist?
Lacrimile îneacă melci,
pe drumu-acela de ce treci?
de ce să plângi un aiurit?
de ce tu sufletu-mi încerci?
nu am murit
Când zilele se depărtau
și când durerea ți-o creșteau
de ce tu nu plângeai atunci?
tu plângi acum când eu nu vreau
și mă străpungi
Am zile trei sau am un veac
nu pot să știu și ce să fac?
să plâng cu tine-n patul meu?
și între lacrimi eu să zac?
ce-ar zice Dumnezeu?!
De ce să plângi plecarea mea?
nu are rost, fă altceva!
mai bine încerci să cânți șoptit
un cântec despre acel ceva
când ne-am iubit
Eu de-am să mor tu ai să uiți
că ochii tăi îngroapă munți,
și-acum de ce să plângi așa,
eu nu voiesc și tu insulți
durerea mea
Sărută-mă, mă duc curând,
e rândul meu sau peste rând,
cad frunzele pe-un trup rănit
și-ți spun și-n ceasul desfrunzit
tu nici nu știi cât te-am iubit...
4 octombrie 1990
AMĂGIRE
Doar tu exiști pentru mine,
doar tu și norii plumburii,
ce lung e drumul pân la tine
și cât te-am așteptat să vii!
Nu-ți spun că este toamnă afară,
o știi și tu, și Dumnezeu,
dar fiecare zi e seară
când tu lipsești din visul meu
Sunt curios de-ai să mă crezi,
eu sunt nebunul sufletului tău,
și dacă adesea mă visezi,
să nu spui că îți pare rău!
Pe lumea asta numai fum
ești vântul sufletului meu,
să mergem împreună pe un drum
pe care ne așteaptă Dumnezeu...
4 octombrie 1990/19 ianuarie 2020
SINGURUL ATOM
O singură stea și o mie de luni
luminează noaptea copiilor nebuni,
un singur glas și o mie de șoapte
îndulcesc iubirea dintre viață și moarte
Se-nvârte planeta într-un singur sens
dezmierdând eclipse dinspre rău spre bine
a pătruns argintul până și în vers
numai eu, iubito, nu mai știu de tine
Mulți copaci de gheață umbresc acel pom
ce așteaptă-n freamăt ziua înfloririi,
sunt pe lumea asta singurul atom
ce-a găsit cenușă în locul iubirii...
7 octombrie 1990
INCERTITUDINI
Poate e o singură lumină aprinsă,
poate e un vis extraordinar,
poate e un poate într-o zi surprinsă
alergând haotic orele-n zadar
Doar conjucții sobre-n lumile ucise,
flăcările albastre pe femei proscrise,
iar veniră unii să îmi vândă cerul
au greșit dugheana, eu nu-s efemerul
Iar și iar iubire și din nou cuvânt,
iar și iar sihastre morile de vânt,
poate peste ceruri se învârt culori,
poate iar ciudații vânzători de nori
Între poate și poate și iar
între durere și cer și iubire
un suflet se zbate-n zadar
să vindece timpul răstignit în privire
Între poate și poate și-ai săi,
între iad și mine și rai,
se-nvârte planeta-n văpăi
spulberând cenușa din noi
7 octombrie 1990
RUGĂ PENTRU NEBUNI
Oameni fără de păcat,
dați-mi dreptul la revoltă,
dați-mi petecul de cer,
peste voi să fac o voltă
Oameni buni cu straie alese
sunt destui nebuni pe lume
fără drept la rugăciune
ce se risipesc în vânt
Însă nimeni nu-i privește,
nu-i niciunul să-i asculte,
ei n-au dreptul la cuvânt
Ascultați o clipă sfatul,
ruga marelui nebun
înainte de-a fi scrum
Vor sări din rai amarii
înveliți în nenoroc
și-or aprinde-n suflet focul
care-l va topi pe loc
Oameni buni, priviți la ei,
au lumină-n ochi pierduți
sunt hilari, da, par urâți,
dar nu-s lacomi, nici mișei,
sunt copii-bătrâni, înfrânți,
aveți grijă și de ei...
4 octombrie 1990
PREA DEVREME UITARE
De ce tremură copacii acum?
și frunzele de ce plâng?
vântul se pierde prin fum,
pe chipu-ți toamne se răsfrâng
Să se întoarcă întâmplările de-atunci,
să plângă iarăși umbra prin ruine,
să ningă cu uitare și cu stânci
și să mă vindec uneori de tine
Ce se mai întâmplă printre îngeri?
de ce nu scotocesc printre himere?
s-atâți îndrăgostiți ce îi așteaptă sinceri,
iubirea drepturile-și cere
Să mă întreb de ce copacii râd,
de ce părinții mor, de ce copiii cresc?
nu are rost, răspunsul nu-l aud,
cad frunzele din noi, ne părăsesc
Adie vântul sufletelor moarte,
și tremură copacii și se frâng,
e toamnă-n amintiri, mă-ncui în carte,
prea devreme uitare, prea devreme amurg
1 octombrie 1990
SFAT DUPĂ APUS
(Iubire)
Întoarce amintirea-n ochii goi
întoarce timpul pe partea cealaltă
curăță stelele de noroi
și fii cât mine de înaltă
Alungă toamna cu ploaie cu tot,
ucide rugina ce sapă-n poveste,
mai încearcă, iubito, un ultim complot,
vulturul te așteaptă pe creste
Sărută himera ce arde pe rug,
mai pune vreascuri, toarnă benzină,
să nu mă legi în sfori, n-am să fug,
locul meu e-n lumină
Să nu-mi scrii nimic pe mormânt,
niciun cuvânt să nu-mi lași moștenire,
cenușa să mi-o-mprăștii în vânt
să scrie pe cerul albastru: iubire...
1 octombrie 1990/19 ianuarie 2020
COPERTA O SĂ VINĂ PESTE MINE
Definește timpul ce nu-și oprește mersul,
în mine se scufundă Universul,
din orizont lumina ta coboară
iubită și frumoasă domnișoară,
N-aș vrea să rătăcesc cărarea către tine,
și-n ciuda înfloririi dintre noi,
coperta o să vină peste mine
și-n cărți o să ne-nchidă pe-amândoi
Și totuși, vino, e seară în suflet,
vino să-mblânzești lumea mea,
vino și dăruiește-mi un zâmbet,
vino cu toată inocența ta!
De îngeri se teme neantul,
golul din jur se umple de cântec,
numai câteodată sunt altul,
când te joci cu-obiecte ascuțite prin suflet...
22 octombrie 1990/19 ianuarie 2020
Abonați-vă la:
Postări (Atom)