10. VOIEVOZII ȘI VAGABONZII

    Prin secolul IX , românii trăiau bine-mersi în obști sătești. Muncă, distracție, procreație. Nu tu campanie electorală, nu tu alegeri. Impozite, ioc. Că românii în copilăria lor aveau cap și s-au lipsit de acele lighioane denumite generic finanțiști, parlamentari, consilieri sau, pur și simplu, specialiști. 
     Voia bună a ținut și după ce s-au organizat în cnezate și voievodate, că Gelu, Glad și Menumorut erau băieți faini, din topor, la ei vorba era vorbă și ajunseseră șefi prin merite în câmpul muncii cu migratorii nu prin redistribuire. Și, lucru elocvent pentru morala acelor timpuri, nu se folosea termenul de algoritm. 
      Dar vremurile fericite n-aveau să dureze o veșnicie că pe la sfârșitul secolului și-a băgat Scaraoțchi coada și i-a adus prin părțile noastre pe unguri. Vagabonzii ăștia, cu belciug în nas și blănuri de vulpe pe umeri, se hrăneau numai cu carne frăgezită sub șeile cailor, modalitate folosită și de huni care tot prin Panonia tăiaseră frunză la câini. Până să ajungă aici, porniți din regiunea munților Altai ( din Asia, evident ), pe la 830 se jucau de-a mama și de-a tata între Don și Nipru, iar pe la 889 se aflau la Atelkuz. Aici, diferitele triburi de carnivori se unesc sub conducerea unui posesor de frână de muci numit Arpad, după care sunt bătuți la meserie de bulgari și de pecenegi. Lucru care nu i-a deranjat prea tare pe cei care au scăpat cu fuga că erau obișnuiți cu forma asta de terapie, singura care le pria de altfel. După ce au rătăcit prin Carpații Răsăriteni și Galițieni cam vreun an de zile, au ajuns în Câmpia Panoniei pe la 896, de unde organizau expediții de pradă. Ulciorul le-a mers la apă până în 955 când neamțul Otto cel Mare i-a fript urât la Lech, potolindu-i pentru o vreme. 
     Trebuie să știi, iubite cetitorule, că nașparlii ăștia îndrăgeau munca ca dracu tămâia și singura lor sursă sigură de venit , neimpozabilă, era jaful. Așa că au năvălit în Transilvania unde locuitorii erau blânzi și, mai ales, harnici, afront cumplit la adresa popoarelor migratoare care nu-l vor trece cu vederea. Românii n-aveau decât arcuri, așa că au apelat la arma lor predilectă, dragostea de țară, armă care n-avea cine știe ce preț la occidentali, dar care pe noi ne face să ne simțim din când în când mai aproape de inima lui Dumnezeu.
       Primele întâlniri de amor fierbinte dintre maghiari și ai noștri s-au consumat cu intensitate maximă și au fost descrise cu lux de amănunte de notarul anonim al regelui Bela al IV-lea în ” Gesta  Hungarorum”. Acolo se povestește cum au venit vecinii noștri conduși de Zulta, să-i ia ținutul lui Menumorut. Voievodul i-a transmis bozgorului că nu-i va da nici cât un deget din pământul țării sale și cu asta s-a declanșat chilabaul. Treisprezece zile de lupte crâncene!... Mai crâncene decât în PNȚCD. Și ce coincidență-n-a biruit nimeni! Zulta pierdea din ostași și aspectul ăsta nu-i convenea, că ungurii nu erau atât de numeroși pe cât erau de-ai dracului. Așa că a intrat în contact cu cel pe care nu-l putuse birui și i-a cerut tam-nesam fiica de soție. Culmea e că Menumorut a fost de acord fiindcă, privindu-l cu atenție pe Zulta, a observat că tipu e de viitor: semăna bine cu Victor Ponta când își pierde ochelarii. Că și atunci sașiii aveau căutare pentru inducerea în eroare a electoratului: semnalizau stânga și făceau la dreapta, sau invers, după cum bătea vântul istoriei. Menumorut i-a dat zestre fiicei ținutul său, păstrându-și pentru sine doar cetatea Biharea pe care până la urmă tot Zulta și nepoții voievodului au stăpânit-o după decesul acestuia, firesc și natural, survenit la momentul potrivit.
        De dragostea asta cu sila a vecinilor nedoriți de la Apus nu vor scăpa prea curând voievodatele românești din Transilvania și nici cele din Moldova și Țara Românească nu vor avea liniște până în secolul al XIV-lea când le vor scărpina bine pielea. Dar acele minunate evenimente le vom parcurge cu inima plină de bucurie altădată, iubite cetitorule.
       Cel mai bogat voievodat transilvan din acea vreme era cel condus de Gelu Românul care-și avea reședința permanentă la Dăbâca, lângă Cluj. Gelu avea în subordine și niște slavi ce se dăduseră pe brazdă de nevoie și erau simpatici foc. Voievodul îi acceptase că aveau un simț politic de invidiat, ba chiar unul mai de stânga, de-l chema Iliescu, reușise la un moment dat să aducă tot poporul la un consens. E drept că după consensul ăsta , bogata țară a valahilor nu mai făcea două parale și stătea agățată pe marginea prăpastiei, dar, orișicât, experimentul a meritat că numai astfel a reușit să se afirme și unul mai de dreapta de-l strigau tovarășii de caterincă Emilică care, analizând situația, a avut inspirația de a o împinge în prăpastie, că amețise săraca patrie de atâtea promisiuni. Dar cu Gelu nu era de glumit, i-a dat pe politruci pe scările istoriei și i-a indicat purtătorului de palavre Răzvan Ridiculescu: ” Trece-i la rubrica „și alții„...”
       Gelu și arcașii lui l-au întâmăpinat pe Tuhutum cu mult simț de răspundere provocându-i un gol important în inventar. Însă, după cum adeseori spune cronicarul, ”prost să fii, noroc să ai”, așa că soarta luptei avea să o decidă un eveniment neașteptat, dar fericit pentru șleahta lui Tuhutum. Gelu, care era un român desăvârșit, adică avea mania colecțiilor de săgeți, a luat de la unguri un snop. În spate, din nefericire.
         Văzând în ce hal l-a adus hobby-ul său, calul l-a retras pe malul Someșului cu gândul nerostit să-i facă o morală strașnică, să-l țină minte toată viața, adică maximum două-trei ceasuri, că Gelu luase trenul spre Rai, din mers. ” Și-gândea calul- poate o să termine odată cu chestiile astea că pare om serios”...

Promoușăn
   Săptămâna viitoare o să publicăm stenograma ( strict secretă ) ultimei convorbiri neprotocolare dintre Gelu și calul său, desfășurată pe malul Someșului sub nasul lui Sorin Mitu pe care cei doi palavragii l-au lăsat la pielea goală. Cum s-au rostit adevăruri grele, nici nevasta istericului n-a scăpat netăvălită. Ba calul, pe care-l chema paradoxal, Măgăreanu, a dezbrăcat-o la pielea goală și pe hoașca a bătrână - de soacra lui Mitu vorbim...      


8 februarie 2000  

DE CÂND LÂNGĂ TINE N-AM LOC

Mi-au căzut mâinile-n mare
și-am sărit după ele să le prind
raci nevăzuți se întind
și le pun în loc de picioare

De acum voi merge doar înapoi
tu vei lua-o înainte
dar n-am să mă-nchid în cuvinte
locuiesc în același pietroi

fără mâini, fără picioare
spart cu-n baros uriaș
iubito, pe-o stradă-n oraș
sunt singurul fel de mâncare

din care se-nfruptă cocori
Sătul de atâtea căderi
mă închid în aceleași tăceri
pe care le aud uneori

cum plâng pe trotuare
când treci ca o undă de șoc
de când lângă tine n-am loc
mi-au căzut curcubeiele-n mare



27 iunie 2015

NE SUGRUMA CELINE DION

Acolo, la lumina de neon
demult, o fată am iubit
ne sugruma Celine Dion
nici nu mai știu când am murit

Și nici nu știu când s-a aprins
în sine masca mortuară
dar tu din mine te-ai prelins
și te-ai ascuns în călimară

Ce bine că te-am întâlnit
nemuritoare navetistă
cu disperare ne-am iubit
în lumea care nu există



27 iunie 2015

POVARA DE A FI LIBER

După ce toate furtunile lumii m-au bătut cu tesla  în văzduh

după ce pe toate rugurile soarelui și ale lunii am ars

după ce din ochii mei au ciugulit vulturii

după ce am săgetat monștrii întunericului

n-o să vânez cu toți lașii fantome ascunse

în sperietorile de ciori de pe câmpiile înghițite de noroaie

Săpunul cu care Pilat din Pont și-a spălat mâinile murdare

n-o să-l găsiți în ADN-ul meu

Prefer să-mi port cu demnitate povara de a fi liber

prin această imensă pușcărie de nebuni 

care este România

27 iunie 2015

ELEGIA CĂLĂTORIILOR ÎN TIMP

Când nu-mi mai ajunge neantul
și mă izbesc de marginile tăcerii
mă trezesc în comuna primitivă
Vânez cu piatra 
și-ți aduc rădăcini de guave
ca să nu te mănânc pe tine la cină

După o zi sunt în fața Troiei
lângă calul de lemn
pe care-l dăruiesc troienilor
ca să vadă că și ei pot fi învinși
și cele mai mărețe cetăți pot fi dărâmate

Mă grăbesc că am de făcut călătoria mea pe mare
de unul singur, către tine
Știu că undeva mă aștepți și întinzi nopțile
până le plesnește aorta

În ultima zi desenez o inimă pe asfalt
pe care o calcă în picioare
trecătoarele cu tocuri înalte
Atunci fug disperat și mă agăț
de ultimul vagon al unui tren
care îmi trece nemilos peste suflet


27 iunie 2015

ELEGIE CU FEMEI ȘI PESCĂRUȘI

Stau femeile pe țărm și privesc un punct fix

O inimă plutește pe deasupra mării

și se așează, după un timp,

într-un pescăruș

Ele îi dau firimituri

să-l atragă în capcana

privirilor mortale

Ar vrea să-l ia acasă pentru o vreme

să-l culce în patul conjugal

și când se plictisesc să-l arunce pe fereastră

să zboare la marea aia a lui

nesfârșită

unde din când în când

mai ales iarna

plutește pe deasupra valurilor

o inimă de gheață

pe care n-o mai privește nimeni

Femeile au plecat demult

și acum privesc un punct fix

pe perete

27 iunie 2015

GLASUL LEULUI ÎNFIOARĂ TĂCEREA

Glasul leului înfioară pustiul
și-i cresc ierburi înalte în gheare
orizontul se închide în gânduri neclare
mașina nopții își rupe sașiul

Trosnesc  oasele rupte
de se aud vulturii carnivori
cum coboară din nori
pe ultrascurte

Și ce frumoasă era leoaica aceea
care sfida ochiul de vânător
a trecut peste ea un detractor
și a rămas în urmă femeia

Nu mai avea gheare, nici colți
și blana o aruncase la întâmplare
că o chemase disperată o mare
să-i sprijine mareele-n bolți

De atâta efort i-a plesnit fierea
și pustiul a devenit amar
s-a spart inima ca un pahar
și-n glasul leului se prelinge tăcerea


27 iunie 2015

ELEGIA ÎNDOIELII

Umbra îndoielii s-a strecurat în mine

și mă urmează ca o slugă

Nu mai văd adevărul

nu mai văd minciuna

nu mai văd nimic

și nu mai pot să fiu fericit

De fapt fericit nu am fost niciodată

Îndoiala s-a strecurat în mine 

ca o viperă

și m-a însoțit pretutindeni

M-am amestecat în lupta pentru o patrie

căreia nu-i pasă de ea însăși

M-am risipit pentru libertatea celorlalți

pentru demnitatea alergătorului de cursă lungă

Mi-am legat steagul de gât

m-am jucat de-a viața și de-a moartea

am reinventat femeia ideală

dar tot n-am fost fericit

Intențiile mele sunt de pe altă lume

Aici mă scurg fără sens prin fiorduri

însoțit de acea umbră a îndoielii

strecurată în inimă

într-o seară de decembrie sau de mai

nici nu mai știu precis

ca o viperă fatală

26 iunie 2015 

9. CREȘTINISMUL LA ROMÂNI. DE LA APOSTOLUL ANDREI LA CĂLUGĂRUL VASILE

   Străbunii noștri erau cucernici de dădeau pe dinafară. Nu din vocație, ferească Dumnezeu, ci din obligație. Vocația le lipsea în mod firesc că părinții lor, alde Traian ori Decebal, n-aveau nici cea mai vagă înclinație spre cele sfinte. Greaua moștenire care le apăsa pe umeri nu i-a împiedicat însă să fie primii gentelmeni din istorie. Numai așa se explică miracolul că l-au primit bine și l-au ascultat pe Apostolul Andrei care propovăduia prin Dobrogea o mulțime de idei, care nu le cădeau bine străbunilor.
   Cel mai tare i-au deranjat cele zece porunci, mai ales că unele gen ” să nu furi ”, ” să nu râvnești la femeia altuia” ori ” să nu minți”, li se păreau de-a dreptul scandaloase. Dar chiar așa, surescitați, străromânii au fost fair-play și au ascultat cuvântul Domnului, devenind creștini cu acte în regulă de se miră și astăzi Europa când se uită în certificatul nostru de naștere. Dacă la noi Andrei a dus-o ca boierul,  în Grecia a avut soarta lui Berilă, fiind răstignit de romani pe o cruce în formă de X, care de atunci se numește chiar ” Crucea Sfântului Andrei”.
   Alți creștini de vocație ce și-au pierdut vremea câștigând inimile româncuțelor care scăpaseră trenul de Istanbul, au fost Niceta din Remesiana, Dionisie Exiguul și Călugărul Vasile. Purtarea lor aleasă și puterea de convingere bărbătească le-au pătruns adânc pe bietele femei care de atunci umblă bezmetice din biserică în biserică îngenunchind să pupe poala popii de li se zdrelesc, dragele de ele, genunchii. Cea mai des vizitată biserică este însă ” biserica mă-tii”, unde nu se duc din propria inițiativă, ci îndemnate de prea înțelepții lor soți. Care, orice ar spune ”Declarația universală a drepturilor omului”, în privința asta pot obține o condamnare cu suspendarea executării pedepsei.
  Poate o să te miri, iubite cetitorule, dar îți mărturisim cu mâna pe telecomandă, că vrăjeala primilor misionari creștini i-a amețit și pe bărbații mioritici care din acea vreme au devenit peste măsură de credincioși, de se roagă uneori câte șaptezeci și două de ore neîntrerupt.
   Locurile de cult favorite au denumirile inspirate din viețile sfinților: ” La îngerii Mihail și Gavril SNC”, ” Asociația familială Vasile, Grigore și Ioan”, ”Petru și Pavel SRL”,ori, pur și simplu, ” În Grădina Raiului Non Stop”-muzică, bere, mici, striptis. Ba când vor să-și desăvârșească comuniunea cu acele sfinte înzestrate de Domnul cu sfioșenie, căldură sufletească și picioare interminabile, preacucernicii zăbovesc cu închinăciunile le ” Crucea de Piatră”.
   Despre străromânul Ioan Cassian să știți că a fost un propagandist de prima mână. După ce ne-a bătut la cap de nu ne-am revenit nici până astăzi, ne-a spus ”pa și pusi” și a aterizat la Marseille ( în Franța, pentru anglofoni). Acolo, fiind impozitele mai mici,  și-a desăvârșit talentul de întreprinzător particular, înființând cu mult succes două mănăstiri : una de maici și, în contrapartidă, alta de taici.
   Lui Dionisie Exiguul- sau cum i-au zis și maicile- cel Mic, trebuie să-i acordăm mai multă atenție, că ăsta a făcut o chestie de a întors omenirea cu picioarele-n sus. El s-a apucat- Doamne apără și păzește!- de matematică, procopsind mapamondul cu un nou calendar în care anul 1 este considerat anul nașterii lui Iisus. Ei bine, oameni buni, calendarul ăsta i-a lăsat mască pe toți. Care toți, fiindcă nu l-au înțeles, au fost de acord cu el. Documentul lui Dionisie Exiguul, eludând meandrele concretului, dar pătruns de sinergia faptelor, i-a zăpăcit pe mulți. Ilustre exemple sunt Clinton, care a sărbătorit deja primirea României în NATO, și mai pe urmă intrarea în mileniul III a tuturor posesorilor de Monică, și Boris Elțîn, care și-a dat demisia cu câteva ore mai devreme de sfârșitul închipuit al lumii. E adevărat că el o luase cu Revelionul mai din timp și a fost îndemnat să comită actul ăsta de eminența cenușie a Kremlinului, vodca  Rasputin, dar Clinton ce scuză are? Acum câțiva ani l-am văzut în Piața Universității și părea întreg la minte...
   Dar nu numai Dionisie Exiguul a influențat destinul omenirii, în general, și pe cel al românilor, în special, ci mai ales Călugărul Vasile. Păi ce-am fi fost noi, mioriticii, fără misteriosul trimis al domnului Constantinescu? Apă de ploaie. Dar Milică ce-ar fi fost fără aportul lui Sile? Aud?  A, un biet profesoraș în tranziție care-și sperie studenții de la înălțimea catedrei cu insuportabile ghiorăituri de mațe, așa cum procedează, inelegant, foștii lui colegi universitari.
 Și ce metamorfoze s-au petrecut în viața lui privată ascultând sfaturile cuviosului călugăr! Blândul geolog a devenit lider regional, nu mai stă de vorbă cu nimeni, doar oglinda din baie îi mai smulge uneori un zâmbet de complezență, ori câte o remarcă șugubeață. Restul e tăcere și luptă revoluționară. Sfaturile neprețuite ale călugărului Vasile au convins poporul să se căiască pentru greșelile comise și să se îndrepte pe calea cea bună. Așa că unde-l vede (poporul) pe Milică i se înclină, aducându-i imnuri de slavă bine simțite, de-alea de încep cu   ”Dumnezeii....Grijania....Anafura...Paștele și biserica....”. La pietre nu-l iau cum ar impune-o specializarea de bază a adresantului(geologia), căci, după cum am văzut în acest capitol, românii sunt pătrunși de morala creștină  până-n măduva oaselor ..

Promoușăn
  Poate-ai să crezi, iubite cetitorule, că apropiindu-se sfârșitul lumii ne-am țicnit de tot și am luat-o pe calea cea fără de întoarcere a bisericii. Fals. Tot ce-am promis rămâne valabil și nu ne abatem de la linia noastră nici cât un deget, vorba lui Menumorut. Urmăriți-ne cu maximă atenție că numai astfel puteți afla părerea calului voievodului Gelu despre ungurii ce tocmai îl sufocau cu dragostea lor. Celebrul cal își va spune părerea și despre măgarul ăla de Sorin Mitu.Cum, nu știți cine-i Sorin Mitu? Nici eu, dar mă interesez...
      

FINAL DE SIMFONIE

E un final de simfonie
în care toate sărutările-s amare
pe câmpul răvășit de bătălie
plutește ca un rug, un semn de întrebare

Și nu mai putem trece înot
apa aceea tulbure și adâncă
pe unde sufletul ca un câine-enot
te mai caută încă

Dar n-o să te găsească niciodată
că tu de tine însăți te ascunzi
când pe lumea asta, când pe cealaltă
încurci cheile și nu mai răspunzi

că te doare prin mine când treci
ca o lanternă prin noaptea slută
pe unde pașii absurdului de cucută
se-ntind în drum ca șerpii reci

Și ochii sticloși, de bufniță
se-nfig în octave bătute în gheață
și o ultimă suliță
ține simfonia legată de viață


26 iunie 2015

CÂND ȚI-E TEAMĂ SĂ IEȘI DIN DULAP

Cei ce vor să mă sfâșie stau pitiți după dulap
prin cotloanele sufletului, pe stradă
în colții lor de fiare putrede nu încap
mi-ar da cu luna plină în cap
să-mi curgă prin crăpătură zăpadă

Mi-ar pune pe catafalc un pian
să nu mi se audă glasul
și dintr-un pin canadian
ar face un sicriu aerian
în care ar închide contrabasul

Sunt nerăbdători, sunt gata de pradă
în gură au gustul de sânge
când prima bucată de trup o să cadă
vor sări pe mine grămadă
de bucurie vor plânge

Și de atâta larmă și zor
n-or înțelege propriul handicap
că nu e așa de ușor
să înfăptuiești un omor
când ți-e teamă să ieși din dulap



26 iunie 2015

PĂDUREA ÎMI CADE-N GENUNCHI ȘI PLÂNGE CU LACRIMI VERNIL

Pădurea îmi cade-n genunchi
a obosit de-atâta desfrunzire
și curge la vale ca o femeie frumoasă
răpusă de plecări adolescentine

Și nu e, nu e o infamă
și nici un personaj pervers de melodramă
Pădurea fără beteală
e doar ruptă de oboseală

Și mă strecor ca un dihor afabil
prin sufletul ei inflamabil
printre alte dihănii concrete
ieșite la vânătoare din eprubete

la vânătoare de capete cu pistil
Pădurea îmi cade-n genunchi și plânge vernil
ca-n ultima noapte nebună de dans
când lacrimile celelalte i-au ars


26 iunie 2015

TE-AM STRÂNS ÎN BRAȚE

Te-am strâns în brațele mele hulpave
ce înghit pe nemestecate femei frumoase
Și mâinile tale subțiri, scandinave
s-au strecurat ca niște vipere-n oase

pe sub pielea mea zgrunțuroasă
întinsă pe-o culme, dată cu sare
smulgându-mi inima cețoasă
înecând-o în aceeași mirare

de unde-au zburat străzile desfrânate
cu trotuare sucite-n pietoni
de toartele cerului gurii agățate
pe rafturi suspendate între atomi

Atunci te-am strâns mai tare puțin
că-mi era frică de înălțime...
Scoate-ți rochia că abia mă abțin
să nu cad ca o boală în tine

Și teama întreag-or s-o descrie
ziarele cu colții lor de câine
te-am strâns în clești ca-îmbrățișarea mea să-ți fie
în fiecare zi un colț de pâine



26 iunie 2015

ÎN TEJGHELELE CÂRCIUMARILOR

În tejghelele cârciumarilor stau închise cu telecomanda
visele,paraclisele și tot fildeșul din Uganda
Și miroase puternic a scrum. Da, a scrum,
tot ce-ai pierdut pe ultimul drum
de la tine, din negrele pântece
unde setea stă să te spintece

Și toți ochii albaștri, barbarilor
stau închiși în tejghelele cârciumarilor



26 iunie 2015

...să ne iubim la țărmul mării

Ai vrea să ne iubim la țărmul mării
pe unde am țesut cu tine urme
și unde scoicile nocturne
se sinucid de spaima așteptării

Pe acolo au trecut silabisind
frumoase Desdemone de cenușă
căci Dumnezeu le deschisese-o ușă
pe unde marea a intrat vuind

Și mi-ar plăcea să-înoți către Bosfor
să lași în urmă fremătând rechinii
și să se întrebe toți străinii
de ce eu mă topesc de dor

Și-n jugulara înserării
când pescărușii se întorc din larg
tristețea cu-n ciocan o sparg
și-aș vrea să ne iubim la țărmul mării



26 iunie 2015 

Istoria necenzurată a românilor/ 8.DEDESUBTURILE FORMĂRII POPORULUI ROMÂN ȘI A LIMBII AFERENTE

    Cum nici nu se terminaseră bine războaiele daco-romane și formarea poporului român și începuse, să ne întoarcem nițel și să vă spunem ce s-a întâmplat cu capul lui Decebal. Că avea un cap-zic surse istorice autorizate-cât o baniță! 
Ce să se întâmple, el a fost dus la Roma, dar fără restul trupului, de unde și zicala, ”unde nu-i cap, e vai de picioare”. Romanii l-au expus că vroiau să vadă toți cetățenii moaca aceluia de-i îngrozise atâta amar de vreme cu ifosele sale de lider regional. Pe lângă cap i-au dus și mâna dreaptă, care avea încleștat, spre furia și disperarea cetățenilor romani, degetul arătător, îndoit în față. ” Tot arogant!”, au murmurat privitorii. Din cauza poziției degetului regelui dac, senatorii au hotărât, în regim de urgență, ca-n Dacia să nu se vorbească latina literară ci latina vulgară.
      O parte dintre daci s-au prăpădit de râs în limba dacă, iar pe cealaltă a durut-o-n cot. Alții zic că-n sudul corpului omenesc, izvoarele istorice încă se contrazic. Dar amândouă variantele sunt credibile și n-au fost combătute de nimeni.
        Dar cum dacii erau oameni care iubeau libertatea mai mult decât pe propriile neveste, au amestecat latina cu daca lor și a ieșit o limbă nemaipomenită, în care poți să înjuri într-o mie de feluri, fără să se supere nimeni, de s-au mirat și ei ce treabă mare au făcut. Așa au descoperit mirarea. Adică, starea de a fi prost pe față.
         Despre cum s-a format, la modul concret, poporul român, nu vă povestim nimic, că ne este rușine. Și, oricum, suntem  carte de istorie, fie și necenzurată, nu revista ” Playboy”.
           Procesul de îmbârligare a poporului nostru drag și scump n-a fost încetinit nici după retragerea aureliană începută la 271, cele două civilizații războinice fiind sortite pesemne să dea naștere celei mai blegi nații din Europa, care-i drept că încă nu se inventase, dar nici nu ne primea în ea.   
          Peste poporul român, care începuse să meargă copăcel în picioare au dat buzna niște hoarde migratoare, gingașe, respectuoase, de le ziceau unii, nu știu de ce, barbare. Mare lucru n-au lăsat în urma lor, dovadă grăitoare că băștinașii au fost mai ai dracului decât barbarii. Și așa am rămas, noi românii, până astăzi, deși unii dintre ei, nepoți de-ai hunilor, fac parte din NATO.
           Cu plăcere ne amintim de o ramură a goților care ne-au lăsat, că se cam grăbeau, tezaurul de la Pietroasele, și de slavi, care ne-au luat tezaurul de la Pietroasele. Slavii, de altfel, au fost tovarășii noștri cei mai statornici. Au plecat, după unele surse, abia în 1958, iar după altele, într-o formă sau alta, sunt și acum aici. Dar și noi am intrat tare în ei, cu Basarabia și Bucovina cu tot. Afrontul ăsta pe care li-l facem, de cam mult timp, nu-i mișcă deloc, știută fiind înclinația slavilor răsăriteni spre nesimțire.

Bibliografie
  La emisiunea ” Doar o vorbă de mamă să-ți mai zic”, George Pruteanu, care n-a trăit în vremea dacilor numai pentru că nu se inventaseră motoretele și nici borcanele de zacuscă tupilate de gospodine prin balcoane, a explicat științific că, la fel ca și celelalte nații latine, și noi românii avem o limbă minunată. Culmea e că primele care au consimțit că George Pruteanu are dreptate, au fost gospodinele:   ” Așa e, limba cu măsline e cea mai bună din câte s-au gătit de la Decebal încoace...”

Promoușăn
   Deși n-am vrea să vă prăpădiți de nerăbdare până va apărea viitorul capitol al istoriei noastre, trebuie să vă facem o bucurie și să vă anunțăm că ungurii e aproape. E aproape, e aproape, dar e și-ai dracului, așa că urmăriți-ne cu atenție, că gluma se-ngroașă...   


4 ianuarie 2000

TOATĂ VIAȚA E DEȘERTĂCIUNE

Discut cu Dumnezeu în contradictoriu
despre cutremurele din Japonia
și-i tare nemulțumit
că nu înțeleg cum se scrie istoria

pe gleznele femeilor frumoase
împachetate în parfumuri de gară
le trece un tren fantomatic prin oase
și nimeni din el nu coboară

Peronul e pustiu și dezlânat
o piatră se-ncastrează-n rugăciune
nu-mi este clar cine-a plecat
că toată viața e deșertăciune

Chelălăie sufletul ca un câine
ieșind din trup în sens invers
ziua de azi se risipește-n mâine
și-n avatar e un ghețar imens



24 iunie 2015

ELEGIA UITĂRILOR DE UNDE AM PLECAT

Cum trage timpul cu săgeți prin trup
și smulge inima din ținte
chiar dacă ești ascunsă-ntre cuvinte
tot zgomotul din tine am să-l rup

Și curgerea orelor nevăzute
aș opri-o la primul baraj
să cadă tăcerea-n sevraj
prin haloul vieții abrupte

Sahara se întinde-n cerul gurii
nisipul ei m-a tot călcat
din mine însumi am plecat
zdrobit de abrutizarea zgurii

Și nu mai țin minte exact 
mareea din fantoma blondă
dar întristarea-i de Giocondă
trecea prin ora mea razant

Și nu lăsa urme, nici clei
dar mirosea a oase arse
în inimă tot cerul mi se sparse
cu albastrul neuitatelor femei

Și-n gările cu ochii roșii
fugeau acari incestuoși
dintre secunde cu penseta scoși
se spânzurau de boltă albatroșii

Și te-am reinventat cu disperare
în noaptea aia închisă în statui
pe-o scară de funingine mă sui
să pot să mă arunc din tine-n mare

Și am să merg pe fundul ei
să-ți smulg cu gheara pălămida
m-așteaptă avataru-n Atlantida
că n-ai știut cum să mă iei

Iar sufletul-un câine lapidat
agonizează în chemări de sânge
tot țărmul în trahee mi se strânge
că ai uitat de unde am plecat


24 iunie 2015

NEBULOASELE

În călătoriile mele de somnambul
până la tine și înapoi
am întâlnit personaje difuze
și tot felul de comete confuze
se izbeau de zidul dintre noi

Umbrele mergeau pe vârfuri prin poezie
și făceau o dâră neagră de-asfalt
mă izbeam de creierii nopții lascive
mă striveau dorințe primitive
și-n aortă o egretă s-a spart

Și s-au întins filele exasperate
ale ultimei cărți îmbăiate în sânge
cântau cucuvelele de revoltă și moarte
gândul meu era așa de departe
că nu se auzea ora exactă cum plânge

Mă aplecam deasupra cuvintelor
ca un semn de întrebare
nopțile de febră înscenau un tangou
nebuloasele invadaseră întregul ecou
și-mi căram sufletul de strigoi în spinare

Și-mi spărgeau troienii în cap vasele
c-o îngrozitoare plăcere
se amestecau cioburile, tăcerile, oasele
și mâinile tale, frumoasele
se-ntindeau și țipau de durere

Și mai departe, mai sus, prin cetăți
pe caldarâmul de piatră cioplită
ceața lovită de infirmități
te împiedica să-ți arăți
inima de alge strivită


Și-mi plesneau de dor oasele
și-n sânge se-ntindeau, ca un drog,
nebuloasele



24 iunie 2015

Istoria necenzurată a românilor /7. PRELUDIUL FORMĂRII POPORULUI ROMÂN

  Pentru cine încă nu știe, Decebal era un viitorolog mai cunoscut în acea vreme decât Alvin Toffler. Așa că i-a întâmpinat pe romani cu terapia de șoc. Cu pâine otrăvită, cu săgeți ascuțite, copaci doar ațânați și vipere din belșug. Locul randevuului: Tapae. Acum nu știu ce n-a mers de data asta, cert este că au luat-o pe coajă. Să se scoată au încercat o diversiune în Dobrogea. Dar, spre ghinionul lor, fiind iarna lui 102 una deosebit de geroasă, le-a înghețat dacilor vinul în vene și au fost nevoiți, săracii, să bea apă. Dezastrul a fost total: jumătate dintre bărbații înarmați care au consumat  mult hulitul lichid s-au înecat. După ghinionul ăsta colosal s-a încheiat ”pacea romană”. Echitabilă. Romanii au rămas într-o jumătate de Dacie, iar Decebal și gașca lui în cealaltă, pe care au transformat-o cu ajutorul inginerilor roxolani, de neam germanic, evident,  în Trabant. „ Bine și așa”, a silabisit regele, „ numai să meargă”... Cum acesta dădea semne că este în formă, Decebal s-a hotărât să-și recupereze jumătatea de țară lipsă. Traian atât aștepta. Investise capital serios în Dacia ( numai podul de la Drobeta îl costase o avere ) și vroia să-l recupereze. Dar nu oricum ci, după un vechi obicei occidental, cu Dacia cu tot. Acum să vă povestim noi luptele n-ar avea nicio noimă, au făcut-o sculptorii lui Traian pe Columnă, dar câteva chestiuni de culise tot o să dăm pe goarnă.
   Dacia căzuse, însă Decebal continua lupta împotriva capitalului străin la Sarmizegetusa. Mai spera că îi vor sări în ajutor vecinii săi, sarmații și roxolanii, dar ca și altădată, ăștia se dăduseră la fund. E drept că nici nu trecuse prea multă vreme de când Decebal îi vizitase neprotocolar și nervos ca-n vremurile bune. Că, zicea regele dacilor după ce-i cumințise, n-au reacționat pozitiv în timpul primului conflict cu romanii.  
    Fără nicio speranță, Decebal l-a chemat pe aghiotantul său, Bicilis, căruia i-a grăit după ce l-a lăsat să-i pupe mâna: „ Băi, Bicilis, treaba-i proastă și s-ar putea s-o mierlesc. Ai grijă de averea mea, e sub apa Sargeția și-i destul de mare. Ți-ajunge și ție. Nu apa, boule, averea...Poți să deschizi o afacere, ți-aș recomanda să întemeiezi o bancă că tot sunt la modă. Nu mă mișcă prea tare că faci și tu ceva avere. Un singur lucru te rog: ai grijă de copii ! De copiii mei, nu de-ai tăi...”  „ Mărite Decebal, n-ar fi mai bine să-ți iau și fiica de nevastă ca să nu se risipească averea?!”  „ Băi, moartea-n crăci, tu te-ai uitat vreodată în oglindă să vezi cum arăți ?! Vezi că te cam întinzi și acu mă zburlesc la tine. Încă n-am murit. Ia tai-o de aici și zi mersi că nu-ți iau glanda! Nu că mi-ar fi milă, dar sunt în criză de timp. Ticălos ai fost, ticălos ai rămas, kaghebist nenorocit !” . 
     Bicilis se tupilă cu coada între picioare , căci trebuie să știți, oameni buni, că de la daci încoace a rămas expresia asta pe care unii, mai dedați la prostii, ar cataloga-o ca fiind vulgară. Decebal îl urmări cu privirea și-și zise: „ Norocul lui a fost că eu nu tai capul oamenilor cu piciorul în ghips, ci numai acoperișuri de bărbați adevărați, nu fleandure.” 
     Îl chemă pe Diegis, fratele său, asupra căruia planau niște îndoieli, dar n-avea încotro, era ultima soluție. Îi încredință toate secretele și-o tăie prin munți cu gândul s-o pună de-o revanșă. În cale îi ieși Sergiu Nicolaescu, dar omul i se păru cam oscilant și cam gloabă. Din marele bărbat care conducea armate glorioase în filme de lung metraj rămăsese doar caroseria. Așa că regele își continuă drumul. Dar nu singur, ci însoțit de niște călăreți romani, conduși de unul Tiberius Claudius Maximus, un fel de Fane Spoitoru al lumii antice, care se oferise tam-nesam, să-i ia ca amintire nici mai mult  nici mai puțin decât viața. „ Să știi că tâmpitul ăsta e în stare... ”,își zise regele și și-o luă singur că d-aia aveau dacii sabia încovoiată. 
      Când se întoarse Spoitoru, romanii cotrobăiau prin cetate că Bicilis nu-și pierduse vremea de pomană. Le arătase romanilor de unde se taie conductele de alimentare cu apă, ba, într-un moment de bunăvoință supremă, îi descrise cu lux de amănunte lui Traian și locurile unde Decebal își ascundea averile. Dar hoțul tot hoț: despre conturile regelui n-a scos o vorbă.
       Mulțumit, împăratul vroia să fie și satisfăcut. Întrebă de fata lui Decebal, dar fecioara fu găsită moartă de râs. Ea se întâlnise cu-n tip bine clădit, roman sută la sută, cu care se grăbise să înceapă formarea poporului român. După unele surse credibile și a limbii române. Scârbit peste poate, împăratul o luă în cortul lui. După vreo două ceasuri, îi anunță pe romani că provincia se va numi Dacia Felix. Așa a simțit el în momentele alea că este bine.


Bibliografie
  La tocșoul „ Șapte zile în România ”, moderatoarea Carmen Scaraoțchi l-a invita pe Bicilis, omul silei. Au dezbătut situația alimentării cu apă a Sarmizegetusei, precum și oportunitatea ca ea să fie întreruptă când îl arde buza mai tare pe contribuabil. Bicilis mărturisi că a fost nevoit să ia această măsură întrucât domnii daci, preocupați mai mult de război decât de îndatoririle administrative, nu și-au achitat debitele care se ridicau la sume nu foarte importante, dar mari.
Cât despre istoricii care l-au catalogat drept trădător, tăvălindu-l fără milă prin smoala și pucioasa pamfletului, își rezervă dreptul de a-i da în judecată. „ Că- a încheiat Bicilis, primul administrator RAM din istorie- m-am săturat să se spună toate prostiile despre mine, și pe bună dreptate ”

Promoușăn
  Capitolul VIII,intitulat nici mai mult nici mai puțin decât „Dedesupturile formării poporului român și a limbii aferente” , nu trebuie ratat de nimeni, indiferent că e cu țâța-n gură  sau că are barba sură...


21 decembrie 1999     

ISTORIA NECENZURATĂ A ROMÂNILOR/6. Apare și Traian

  Motto: Ori suntem istorici, ori nu mai suntem!

 După pacea încheiată cu Domițian, veselia cuprinsese Dacia. Părea că însuși legendarul Burebista se întorsese că Decebal conducea cam la fel. Numai cu viteza a cincea. Așa că nu dură prea mult și Dacia fu refăcută. ''De-acu țin-te de petreceri'', își ziceau dacii, mari amatori de chilabauri. Dar nu prea avură parte de ele că jocul preferat al lui Decebal, ca și al lui Bill Clinton, nu era ''Ciuleandra'', ci ''hoții și vardiștii''. Mereu găsea câte ceva de făcut, fie în stânga, fie în dreapta Dunării. Era iute. Și asta în ciuda faptului că avea mai multe neveste. Ale lui, ale curtenilor, nu prea dădea importanță amănuntelor de genul acesta. 
     Parangheliilor făcute de daci nu li se găsiseră antidotul în lumea antică, iar Imperiul Roman, singurul în măsură să facă ceva, le dădea tranșă după tranșă. E drept că sperau să le ia înapoi cu Dacia cu tot, dar cum? Că dacii le râdeau în nas când nu li-l tăiau de-a dreptul.
     Lucrurile se precipitară după anul 98 când la Roma ajunse mare mahăr Traian de la Betis Sevilla. Șugubăț, nevoie mare, merse de-a dreptul la Senat, își aranjă nodul de la cravată cu sabia, lipi guma de mestecat de microfon și cuvântă despre proiectul său de Lege a Toleranței. Spiciul i-a ridicat pe senatori în picioare. Unii au făcut-o din curiozitate, alții de indignare, iar cei mai mulți fiindcă au fost treziți din somn de vacarmul pe care-l creaseră ceilalți. 
     Ca orator, Traian nu făcea două parale, dar are circumstanțe atenuante,   dacă ne gândim că nu se prea luptase cu cartea la viața lui. Citise, de fapt, o singură carte: ''Selfie Forever''. E adevărat că i s-a părut cam lungă și nu a mai terminat-o, dar, orișicât, omul s-a străduit. O mare vină are aici Cornelia Catanga, mama lui, care nu dădea doi euro pe învățătură și nu s-a consumat deloc că fiul ei riscă să nu mai primească alocația de stat pentru neprezentare la cursuri. ''Etete la ăștia cu ce mă amenință pe mine! Păi dacă Trăienel vrea de-asta de stat, o să-și facă un stat numai al lui și-o să-și dea alocații câte-o vrea, ce mare scofală....'' 
     Din cauza guristei ăsteia, am rămas noi, românii, fără un scenariu clar al războaielor dintre strămoșii noștri. Și ce mai film ar fi făcut Sergiu Nicolaescu! Dar să nu deraiem, vorba lui Traian Băsescu....   
      Dacă predecesorii lui Traian - d-alde Cezar Ouatu, Octavianus și alții - își descriau în opere complete, revăzute și adăugite, faptele de arme, înflorindu-le pe ici pe colo ca să se vândă ca pâinea caldă, cuceritorul Daciei ne-a lăsat în ceață, nu pentru că nu era talentat, era săracu, ci fiindcă îndeletnicirea scrisului i se părea mai grea decât asedierea Sarmizegetusei.  Dar, viclean ca o vulpe- nu voia să se știe secretul ăsta, că ținea la imaginea publică- le-a luat ochii tuturor, nu cu sabia, cum făcea necioplitul de Decebal, ci construind o columnă. Pe care a botezat-o după numele său, ca să se știe cine a construit ceva pentru țară, nu de alta, dar în campanie trebuie să ieși în fața cetățenilor cu realizări, nu cu vorbe.
    ''Chiombați-vă aici și-o să vedeți că n-a fost glumă în Dacia ! Pipăiți-o, e concretă! Că dacă scriam o carte, cine afla? Unul, doi, maxim trei șoareci de bibliotecă care nici nu înțelegeau ce făcusem eu acolo și interpretau evenimentele cum vroiau ei. Îmi puteau scoate faptele din context iar viitorimea înțelegea că de capul meu n-a prea fost mare lucru. Ce, e un păcat să nu știi jongla cu metaforele? Asta ne trebuie nouă, la prestigiul pe care-l avem? Să râdă de noi toți profesorașii, toate bâzdâgăniile cu ochelari! Că dacii, dacă au fost conduși în Tranziție de tot felul de popi, geologi și alți oameni de știință, ba chiar și de un filosof, ce mare scofală au făcut?! Le pieriseră cheful de viață, apetitul sexual și se gălbejiseră la față mai rău ca chinejii. Ce s-o mai lungesc, râdeau de ei și țiganii, de Europa nu mai zic, nimeni nu mai vroia să aibă de-a face cu dânșii, cu excepția fraților Becali. Și cine i-a scos din rahat? Știți? Vedeți că nu știți?  Un avatar de-al meu, Decebal, care- martor mi-e Trogus Pompeius, sinucis cu otravă de daci- știa carte până la genunchiul broaștei. E drept, spre deosebire de mine, știa să se semneze, dar are o scuză, tac-su a fost filosof, nu ca mama...''
    Romanii au fost convinși, dar până la zicerea acestor vorbe istorice va mai curge ceva apă pe Dunăre. De aceea, iubite cetitorule, ne vom întoarce pe brânci la scurtul, dar sugestivul, discurs din Senat: ''Tovarăși, că altfel ar fi nedrept să vă zic, am venit să vă întreb: cât mai aveți de gând să dormiți pe voi fără să produceți legile necesare reformei? Cât mai sugeți bugetul de austeritate pe care Decebal l-a făcut de râsul Europei, în timp ce poporul visează cu ochii deschiși o schimbare, o aventură, un loc unde să-și defuleze înfrânările și să-și împlinească fanteziile? Că s-au săturat bărbații înarmați până-n dinți să citească despre frumusețile acestei țări numai prin reviste deocheate. Deci, ca să închei, c-am obosit să vă tot explic: cât îi mai tolerăm pe daci? ''

Promoușăn
 Plină de suspans, intrigă și erotism, lecția următoare vă va lăsa paf.Veți afla totul despre conturile lui Decebal și veți cunoaște principalele personaje implicate în preludiul formării poporului român. E groasă, rău...



5 decembrie 1999     

Ciocolată albă

E ca și cum ai avea o inimă neagră

pe care simți cum ți-o strânge în pumni

 un nor îmbrăcat  în blue-jeanși

second-hand

din care ninge necontenit

cu viscole fără mâini

Nu știu ce gust mai ai 

după ce intri în trupul ciocolatei albe

după ce mănânci din tine

și nu mai rămâne decât o dâră de parfum 

incontrolabil

Nici nu mai știu de la care capăt

să te desfac

să-ți simt savoarea

cum îmi  îmbrățișează cerul 

gurii

Dar se aprinde în mine un bec

și-n acest experiment Pavlov

eu sunt câinele care salivează

refuzând ciocolata albă

pentru că sub pielea lui

face legea

o inimă neagră

23 iunie 2015

LEGĂTURI PRIMEJDIOASE

       Știți cum de-a reușit România să facă un egal la Belfast, cu Irlanda de Nord, deși n-a jucat mai nimic? Știți, așa-i? V-ați prins, șmecherilor, că-i meritul lui Iordănescu, care, într-o pauză publicitară, a fost văzut de Dumnezeu-Fiul pupând cu foc o fotografie. Cum tipa din poză i s-a părut foarte cunoscută, l-a întrebat pe Sfântul Petrică: ''Băi, cine-i nebunul ăla de-o mozolește pe mama? Și ce vrea? '' '' E antrenorul României, săracu,  și vrea un scor alb.''  ''Bine, mă! Scor alb să fie, dar să n-o mai pupe pe mama! ''
        În vremea asta, în peninsula Arabiei, Alah l-a ginit pe Satana, l-a împachetat în nisip și l-a trimis la București la tovarășul de concerte de muzică clasică și barbut, Gheorghe Becali. Culmea e că ăsta a avut succesuri pe unde a fost,  în comparație cu Pițurcă cel înfumurat, care a plecat bou și s-a întors vacă, adică exact așa cum am anticipat la momentul fericit al despărțirii cartoforului de Națională. 
          Vedeți cât de încurcate sunt legăturile Divinității cu mapamondul lumii-și cât de primejdioase- dacă la orice pas riști să te întâlnești fie cu-n obscurantist ca Anghel Șapte-Cruci, fie cu un satanist ca barbugiul național. Și, uneori, parcă și Divinitatea e nedreaptă, altminteri  cum se explică faptul că răul învinge aproape întotdeauna. Ce, doar n-o să vă revoltați și-o să-mi săriți la beregată cum că Boier Căcărează ar fi vreun sfânt?! Nu este, iubiții mei cititori în stele verzi, câtă vreme îl folosește pe Dumnezeu ca pe-o vitrină pe care-o scuipă-n fiecare zi. Vi se pare că a făcut vreo faptă bună dându-l afară pe Costel Gâlcă, blândul antrenor care i-a adus trei trofee, deși marele scriitor pe pereții celulei îi vânduse astă-iarnă jucătorii exponențiali?! Nu-i puțin lucru ca din rahat să faci bici, și să te mai și porți ca un om educat când patronul tău este inventatorul mârlăniei. Nu mai exemplificăm că n-am termina prea curând comedia umană, cert este că acest Balzac de Poarta Albă, n-a avut nicio remușcare când l-a înlocuit pe Costel cu Mirel. 
            Nu vor pica primele frunze pe staulul din Pipera și amorul nebun dintre Becali și Rădoi se va sfârși cu un picnic ca la ușa cortului. Că după cum arată Steaua la ora asta, Liga Campionilor e un vis mult prea îndepărtat. Și-atunci va înțelege și Mirel dogma aia cu o dată vede finu puța nașului, sau cam așa ceva, că-n ultima vreme, din cauza unor lecturi din Gheorghe Becali și George Copos, e un haos total în emisfera boreală. Tot ce știam din cărțile citite până acum despre  meandrele concretului, metafizică și abis, s-a dus pe apa sâmbetei și nu cred să se mai întoarcă vreodată. Ca și sănătatea Simonei Halep care suferă grav de sindromul Becali. Adică îi schimbă pe antrenori ca pe șosete.
           Ăsteia i s-au urcat topurile la cap atât de abrupt că nu-și mai vede lungul nasului. Dacă și-l vedea ar fi jucat pentru România dincolo de orice calcul meschin și-ar fi fost iubită de toată lumea chiar și acum când seamănă cu-n covor de Orăștie pe care-l bat toate mânuitoarele de plici ca să scoată fumurile din el.
           Cea mai bună soluție pentru Halep și Becali este să facă schimb de antrenori: Rădoi să-i dea mingi la fileu Simonei, iar Victor Ioniță să facă schimbările la Steaua după cum îi spune patronul-filosof. Oricum vor fi mătrășiți la prima sincopă, că ține de tradiția aromânilor să dea vina pe alții când greșesc. Că ei, în ciuda aparențelor, e perfecți, dar nu s-au căutat....



22 iunie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ 

DINCOLO DE BINE ȘI RĂU

Dincolo de bine și de rău
dincolo de orice dezertare
ce mă îngroapă în surâsul tău
rămâi iubita mea nemuritoare 

Eu sunt sălbatic arhitect de fum
croit din ninsori și sordide tăceri
mă-nvârt nebunește ca și cum
aș întoarce minunea de ieri

Și-n inimă îmi crește un munte
pe care ninge cu astenii
viforul ca un demon pătrunde
prin aorta cu pârtii de schi

Cad avalanșele brusc
zdrobind oamenii de zăpadă
ascunsă în vasul etrusc
privirea-ți nu vrea să mă vadă

Numai haini se strecoară haotici
și dau la lopată cărbuni
se-ncuie nebunii nevrotici
sub fusta părăsită de huni

Și pipăi golul ce crește în mine
cu degete albastre de sare
și dincolo de rău și de bine
tu-mi ești singura lumânare


20 iunie 2015

N-AI SĂ POȚI UITA

N-ai să poți uita, iubito

ochii mei pustii și tandri

ce au ars mistuitor

roua de sub oleandri

N-ai să poți întoarce timpul

din chemările sangvine

către clipa efemeră

lumea a-nceput cu mine

N-ai să reușești nicicând

să m-alungi ca pe-o nălucă

ascunzând bătăi de pleoape

vântul roua n-o usucă

N-ai să duci blestemul firii

să m-afunde în uitare

amintirea mea e scumpă

amintirea mea te doare

N-ai să poți uita vreodată

luna aruncată-n valuri

peste sufletele noastre

răstignindu-se pe maluri

Roua de sub oleandri

ochii mei au mistuit-o

ochii mei pustii și tandri

n-ai să-i poți uita, iubito...

6 mai 1991

WICKED GAME

Mai întâi s-au așezat pe tablă piesele de șah

dar instantaneu a înnebunit regina

 a fugit pe un cal nebun

și mi-a tăiat sufletul în două drezina

Apoi m-ai certat fără să știi de ce

numai pentru că eram așa cum sunt

totuși am întins mâinile către tine

și-n prăpastia dintre noi mi-ai dat vânt

M-ai amenințat cu rezervări de locuri

undeva unde tu n-o să fii desigur

acolo n-am să te mai aud

și-o să-mi țes lacrimile singur

Dintr-o dată ai răsucit comutatorul

și ai aprins soarele

redeveniseși însoțitoarea de cercuri

ți-ai pus la suflet picioarele

și ai redus distanțele dintre noi

până au devenit un punct

și toate pânzele văduvei negre

întinse devreme, s-au rupt

Ne îmbrățișaseră niște îngeri

pe care nu-i vedeam

dar erau acolo în sacouri gri

poate și noi eram

Și a început călătoria spre răsărit

printre umbrele adevărului înșelătoare

era un timp nemaiîntâlnit

iar tu în noaptea adâncă păreai o lumânare

Și s-a făcut duminică și erai tot înger

până când am dispărut în neant

și atunci te-a prins în clește

otrava timpului celălalt

Și mă tem, iubito, mă tem 

că nu va mai exista niciodată

un alt wicked game

19 iunie 2015