când totul în jur e durere și haos?
Plâng sfinții răstigniți în pronaos,
cum ai putea de dureri să te scuturi?!
Ne lovim unii de alții cu ură,
ne-am înjunghia fără niciun regret
axa planetei se rupe încet,
înotăm prin deșert cu nisipul la gură
Și nu acceptăm sacrificii,
fugim în noi la primul obstacol,
fiecare avem un oracol
care ne iartă demonice vicii
Suntem impuri și ne place băltirea,
mocirla plutește-n rărunchi,
ies bureții din suflet pe trunchi,
uităm prea ușor ce este iubirea
Nu vedem că sunt case sărace
în care Anul Nou e tot vechi,
Patria ne plânge-n urechi,
de boli nesfârșite trupul ei zace
Prea multe și false omagii
se ridică din negura zilei,
tribut închinat preacurviei și silei,
planeta se zbate-n carnagii
Și cum să te hlizești de Anul Nou
când România e o biată colonie
în care numai unul dintr-o mie
e dispus să se oferă cadou
pentru aproapele ars de sete,
de foame, de întuneric, de frig;
îi aruncă în poală un covrig
și-l zdrobește apoi de perete!
Și cum să te bucuri când nu-i vreo speranță
și mergem din rău în mai rău,
înoți contra curentului tău
și apelezi la ultima instanță
să-ți reducă condamnarea la viață
într-un timp flămând ca un lup,
durerile lumii în două te rup
și inima în zăpadă-ți îngheață...
30 decembrie 2014/31 decembrie 2022
