SE-NTINDE CA UN GIULGIU VECHI UITAREA

Se zbăteau munții inimii sub zăpadă
și-mi creșteau aripi să zbor
ca un vultur căutându-și o pradă
pe care s-o sfâșie și să moară de dor

Nu mi-ai fost cina de pe urmă,
predestinată-n sânge să-mi rămâi,
ai fost o întâmplare ce sugrumă,
amară ca o frunză de gutui

Îmi amintesc cum dintre suferințe
pe tine te puneam pe primul loc,
te-ai îngropat în falsele credințe
și n-ai știut a te înălța deloc

Din drumul peste lume pân la tine
n-au mai rămas nici dâre pe asfalt,
doar gândul îngropat în serpentine
și-un vis strivit de spaima celuilalt

Nu se putea altfel, pesemne,
de vreme ce destinul s-a opus,
prin timpul searbăd lăsând semne
m-ai răstignit pe crucea lui Iisus

Aveai un rug din vreme pregătit
pe care mă legai cu jurăminte,
și-n timp ce mă izbeai de infinit
se deschideau în inimă morminte 

Și poate-ai să te miri când noaptea
din mine va cădea ca un păcat,
vei arunca în flăcări cartea
în care plânge îngerul damnat

Se va-ncuia în nostalgii privirea
ce-n clipe de magie s-a deschis,
că ai izbit de lașități iubirea
și dreptul de-a iubi l-ai interzis

Sunt palide lumini în atmosferă,
un curcubeu s-a spânzurat de zare,
s-a prăpădit de spaimă o himeră
căzută-n drum din viața viitoare

Funebre cântece de clerici
acoperă un renăscut demers,
tu, încuiată-n suflet și-n biserici,
te-ai rătăcit prin univers

Ca să străbați vreodată serpentina
ar trebui să spargi oglinda falsă,
s-aprinzi în licurici lumina
și-un mac în locul inimii să-ți crească

E imposibil să găsești cărarea
prin munții deznădejdii, uriași,
se-ntinde ca un giulgiu vechi uitarea
acoperind tristețea de ocnaș...

30 noiembrie 2019

PÂNĂ AI ATINS CERUL CU DEGETELE

Când atingi cerul cu degetele
nu le retragi la întâmplare,
de te invadează regretele,
o să cazi ca o piatră în mare!

Nu cauți motive de fugă, 
nu aduci justificări puerile,
o să te doară mai târziu
când ai să cauți să atingi cerul
cu mâini febrile

Le-ntinzi, dar nu poți zbura, 
nu mai ai aripi, ești altcineva, strivit de patimi
Mergi prin pustiu desculț, nisipul te arde,
traversezi deșertul arctic 
însoțit de lașitățile bastarde

Îți duci crucea pe un munte atât de înalt
încât nu poți să faci primul pas fără celălalt

Cățărându-te, îți amintești saltul în gol,
pe lângă trupurile brazilor triști
și-o durere îți sfâșâie sufletul,
e singura dovadă că mai exiști

Când ajungi sus, pe vârf,
cerul pare cu mult mai departe,
vulturii îți ciugulesc din stârv
până când sufletul de trup se desparte

Atunci, nu mai folosesc la nimic regretele
c-ai ucis îngerul ce te-a-mbrățișat 
până ai atins cerul cu degetele...

28 noiembrie 2019

SUFLET GOL

Mi-am irosit viața încercând
să umplu golul din mine
Am cărat munți de întuneric în spate,
mi-am ascuns așteptările în cuvinte
și-am navigat pe mări de otravă
decolorate

Am avut încredere doar în zborul păsărilor,
în murmurul apei, în ascunzișul pădurii
și-n zâmbetul amar din colțul gurii

S-a-ntâmplat rareori să-nlătur cortina,
alți ochi întristați să mă vadă,
am greșit când am avut încredere
în lacrima îngerului de zăpadă

Când își întorcea privirea spre soare,
golul din jur se făcea și mai mare.

Am umblat prin mine ca un sălbatic
și continui să umblu,
dar sufletul
e așa de târziu 
să-l mai umplu...

26 noiembrie 2019

RADIOGRAFIE

De undeva, de deasupra timpului,
îmi privesc sufletul ciugulit de corbi
Mi-e milă de el,
e atât de ciudat 
cum vâslește înainte spre o mare
care de o mie de ori
l-a returnat

Golul din jur,
cotropit de priveliști 
nematerializate,
se-ncuie cu-n lacăt de frunze
paralizate

Sentimentele,
de întuneric se ascund
pe marginea inimii 
ce de-abia se ghicește;
la căpătâiul omului frumos
corul îngerilor
cântă dumnezeiește...

26 noiembrie 2019 

O FLOARE ALBASTRĂ VA PLÂNGE ÎN HOHOT

Cad din noi vechi tristeți de bazalt
peste care-au turnat șerpii vieții venin,
a cântat și-a murit dulcea pasăre spin,
nicio urmă-n sperjur n-a lăsat celălalt

Și s-a rupt din ce-a fost ce putea să mai fie, 
un miracol abstract încuiat în lumină,
universul și-a-nfipt orizontul în splină
și se-ntinde tristețea ca o iarnă pustie

Inutile reproșuri, dezarmabile vești,
prin eter se izbesc de un suflet plăpând,
înapoi fără zbor, înainte curgând,
te preschimbă-ntr-o umbră a ceea ce ești

Va suna indecent în cetate un clopot,
ca o ultimă spaimă invitând la credință,
când va duce la capăt inutila sentință,
o floare albastră va plânge în hohot...

26 noiembrie 2019

Cercul vicios al Puterii

      Ați observat că între Klaus și Viorica nu sunt diferențe majore? În spatele fiecăruia stau cu boturile întinse, amușinând hemoragiile bugetare, haite de lupi hămesiți. Nici la gradul de inteligență nu este cine știe ce decalaj, în ciuda manipulărilor grotești ale presei aservite. De aceea strategii de campanie nu l-au lăsat să se dea în bărci cu Viorica și i-au organizat sceneta ”Pas cu pas spre ridicol”, ocazie cu care ne-am lămurit că așa zișii formatori de opinie nu sunt altceva decât niște onaniști politici. Așa se face că, de data asta, n-am avut de ales răul cel mai mic, ci prostul cel mai mic. Ei, dacă se punea întrebarea ”Ce-ați făcut în ultimii cinci ani?”, altfel stăteam acum de vorbă. Poate Klaus ar fi fost mai puțin arogant și disprețuitor și-ar fi încetat să-i mai învrăjbească pe români, după modelul patentat de odiosul Băsescu. 
       Cât despre Viorica, a făcut și ea ce-a putut, s-a învârtit în cercul trasat de staful de campanie, chiar dacă, din când în când, aria de acoperire o depășea. În ciuda a ceea ce cred ”ăștia”, mulți au considerat că nu e chiar așa de dusă cu pluta. Cum s-a întâmplat minunea? S-a deșteptat peste noapte? Nu, nici vorbă, pur și simplu electoratul inteligent a descoperit limitele lui Iohannis. Care, de fapt, nu erau un secret de stat dar au fost trecute cu vederea din cauza neam-prostiei guvernării Dragnea.  Mizeria pe care acesta a aruncat-o asupra societății românești a fost atât de fățișă, de sfidătoare, încât oricine s-a împotrivit a devenit un fel de erou popular. Cu toate astea, partizanatul politic excesiv, prostituarea presei, fac mai mult rău decât bine spațiului carpato-danubiano-hipnotic. Numai omul lucid, numai acela care va înlătura cel mai mult ceea ce este partid în sufletul său, își poate sluji mai bine țara. România are nevoie de un alt tip de președinte, unul patriot, inteligent și implicat. Din păcate, acum n-a avut de ales. Și n-a avut nici în primul tur. Dacă am fi corecți față de noi și responsabili față de viitorul copiilor noștri, acest mandat de președinte ar trebui reportat.
      Democrația românească traversează o criză cumplită  de lideri care să-i promoveze valorile. Parcă ar fi mai bun un rege, dar nici la Casa de Prostituție Regală nu se-aprinde vreun neon. Numai felinare roșii. Ar fi bine să-l înfiem pe Charlică, tot se ceartă cu gărgărițele prin Transilvania. Oricum, a bătrână nu se dă dusă de pe tronul Regatului Unit. Sau dacă Charlică se ține tare, să-l aducem p-ăla micu, dracu ăla roșcat, cu nevasta hartistă, că e mai pe sufletul nostru. S-ar adapta ușor la tradițiile politice strămoșești: țuicăritul, porcăitul și curvăsăritul. Și, la un moment dat, am avea pe cine să alungăm din țară.
Ei, dar pentru asta e nevoie de schimbarea sistemului politic. Or, borfașii care au populat Parlamentul Rușinii Naționale în cei treizeci de ani de dictatură a nesimțirii, nu au fost preocupați decât de satisfacerea propriilor privilegii. Au elaborat legi electorale menite să-i mențină la putere pentru totdeauna, ceea ce face imposibilă aerisirea scenei politice pe cale democratică. 
Mafia politică, distribuită în mod egal la dreapta și la stânga eșichierului politic, îmbină manipularea înfiorătoare cu legi restrictive astfel încât să se mențină permanent la butoanele puterii, indiferent de masca de moment. E un fel de rotire a cadrelor, pe stil nou. Cine-l înjura pe Orban acum vreo doi ani și se gudura pe lângă Viorica, la mare, la soare, cu coada-ntre picioare? Rareș Bogdan să fi fost?! Dar cine se lupta cu PNL-ul până-i dădea sângele pe nas? Cumva Raluca Turcan? Și câți n-or mai fi! Poți să ai încredere în asemenea politicieni? Sunt mânați în lupta contra dușmanilor de clasă ai Națiunii de principii și valori liberale? Nu-mi răspundeți, întrebam și eu ca să mă aflu în treabă. Știu, politica n-are principii, are numai interese, problema e că interesele politicianului român, oricare ar fi el, nu coincid cu interesele poporului român.  
       Așa se face că în turul doi al alegerilor, românii au avut de ales tusea sau junghiul, care, în ciuda desfășurării de forțe mediatice, economice, legislative, au prestat jalnic.
Viorica a pierdut, în primul rând, din cauza mizeriilor lui Dragnea, a infatuării hienelor din jurul lui asmuțite asupra Justiției, a ciocoilor județeni și a imaginii de partid favorit al Mafiei politico-economice, consolidată în atâția ani de guvernare, și, în ultimul rând, din cauza prostiei proverbiale. Să nu știi aria cercului într-o țară pasionată până la uitarea de sine de filosofie, democrație și geometrie plană, e de neiertat. Dar să le zici ”ăștia” acelora care cu atâta dăruire îți dau clanță de ani de zile, e de-a dreptul revoltător și promiscuu. D-aia și Pitagora de la Videle a băgat capul în pământ de rușine cu ipotenuză cu tot lăsându-și doar catetele afară. Să ai în față un candidat pus pe fugă ca Iohannis și să pierzi alegerile, asta înseamnă să fii prostănac. Bine, rezultatul a fost previzibil din momentul nominalizării frumoasei din pădurea nebună (Deliorman) la cea mai înaltă funcție de stat degeaba. Liberalii au luptat din greu în primul tur ca s-o aducă în finală. Numai despre ea vorbeau, numai pe ea o vroiau de aveai impresia că o pețesc. Pe Barna l-au anesteziat rapid (nici nu era greu), iar Vioricăi i-au cultivat închipuirile, ceea ce distinsei gospodine i-a plăcut la maxim, că ea e mai gâdilicioasă de felul ei. Așa se face că într-o țară care merge cu frâna de mână trasă în timp ce politicienii îi aruncă cu pietre în ferestre, poporul, această utopie sublimă, a avut de ales între doi exponenți ai puterii din ultimii cinci ani, unul mai neconvingător ca altul. Care, în 2009, erau colegi de zburdălnicii. Nasol moment, mișto colivă! Cu toate astea, unul va conduce România pe noi culmi de progres și civilizație în timp ce celălalt s-a culcat sănătos și s-a trezit mort, după cum ne învață cu înțelepciunea-i proverbială Raluca Turcan.
     Dar ce se va întâmpla cu așteptările Diasporei după acest cec în alb pe care i l-a acordat lui Iohannis? Va fi mulțumită de drumul european al României viitoare? Hai să nu vă mai fierb și să vă topiți de nerăbdare până aflați răspunsul la această întrebare întrebătoare: va fi o dezamăgire cruntă. Că domnul Iohannis este în primul rând european, în al doilea este neamț și abia în al treilea este român. Nu este nimic condamnabil în asta, numai că mie mi s-a părut că toți înstrăinații care ați votat cu atâta dăruire întoarcerea în istorie a României, pentru ca și voi să  puteți reveni acasă, v-ați dori ca președintele țării să fie în primul rând român. Și că ar fi timpul ca țara românească să mai fie și a românilor ca voi să puteți trece cu dragoste pragul casei părintești. V-ați înșelat, dragii mei, înfeudarea României continuă cu și mai multă înverșunare. Din păcate, ați devenit masa de manevră  a acelora care v-au alungat din țară. Ați tăiat un cap hidrei, dar îl urmați pe celălalt, numai pentru că vi s-a părut că are colții mai mici. Fals. I-a mascat mai bine. Împrăștie aceeași otravă, iar sufletul vostru va fi la fel de bolnav.  
Nu această clasă politică va schimba în bine România. Lucrurile se vor așeza altfel atunci când vom vota pentru cineva, nu contra cuiva. Când votezi doar ca să te răcorești pe moment, îți va fi foarte frig mai târziu. 
Dragilor, construiți o alternativă, nu vă mai lăsați manipulați, că e mare păcat. Nu așteptați ceva de la actuala clasă politică, că toți membrii ei sunt o apă și-un pământ. Veniți cu soluțiile voastre, prin reprezentanții voștri, altminteri se alege praful de acest moment de redescoperire a demnității românești. Să nu ziceți că  nu v-am spus...

24 noiembrie 2019 

CÂND CEL MAI TARE TE-AM IUBIT

Când cel mai tare te-am iubit,
nu m-ai privit în ochi, m-ai prigonit

Când sufletul de dor ți-a plâns,
te-am strâns în brațe și ți-a fost de-ajuns

Când inima de durere striga,
mi-am scos-o din piept și ți-am dat-o pe-a mea

Când soarele a răsărit și-ți era bine,
pe-altare false m-ai jertfit pe mine

Când te-ai întors cu totul în noroi,
ai aruncat poemele-înapoi

Când te priveam cu gând de înger,
îți ascundeai privirea și mă făceai să sânger

Când cel mai tare te-am iubit,
din raiul fals m-ai izgonit...



24 noiembrie 2019

NIMENI NU ZBOARĂ

Dacă vroiai să zbori, puteai să zbori,
ți-am împrumutat aripile de atâtea ori,
dar niciodată n-ai zburat:
ce păcat!

Mereu găseai motive să amâni;
ba că bate vântul de marți până luni,
ba că-ți interzice religia până joi,
și, oricum, ar fi imposibil:
aripile nu ne țin pe-amândoi

Ai preferat să te târăști ca un șarpe de casă,
dintre toate păcătoasele, întâia virtuoasă,
când ai simțit că sufletul tău poate zbura
se făcuse târziu, în mine ploua

Și totuși, inima, sfâșiată de-ntâia chemare,
a strigat disperată, dar tu plecaseși pe mare;
îmbrăcaseși o rochie de mireasă
pe care n-o mai aveai la întoarcerea acasă

Mi-am luat aripile și le-am ascuns înlăuntrul  meu,
acolo a murit Dumnezeu,
praful de stele se amestecă-n sânge,
nimeni nu zboară, întunericul plânge...

24 noiembrie 2019

NUMAI EU, CĂUTÂND PATRIA

Am împărțit cu voi tot ce-am avut:
visul, zborul, speranțele;
a fost atât loc în pieptul meu
c-au încăput toate gloanțele

Am mers prin golul din jur cu sângele șiroind,
rănile nu m-au scos din matrice,
inima nu mai bătea,
timpul îl măsura o cicatrice

Am ajuns într-un loc fără cer,
îngerii navigaseră-n alt univers,
numai eu, căutând Patria,
mergeam prin lumină invers

Într-un târziu norii negri s-au adunat
și-a început să plouă cu amurg,
m-am amestecat cu ploaia
și nimeni nu a știut dacă plâng...

22 noiembrie 2019

CÂNTEC

Am o iubită de ebonită,
am o iubită nemaipomenită,
dar ea nu știe ce-mi place mie,
când zbor prin stele, fără umbrele,
candelă-n vânt, ultim cuvânt

Am o iubită din curcubeie,
înger suprem, niciodată femeie,
și știe, hoața, cum curge viața,
din sus în jos, prin omul frumos,
din deal la vale, spini și petale

Am o iubită nemaivăzută,
am o iubită ce-mi dă cucută,
croită-n vise din vieți proscrise,
și-ar vrea să-i fiu, și-ar vrea să mor,
să aibă de cine să-i fie dor...

21 noiembrie 2019

AU PLECAT COCORII

Ploaie lungă, de înmormântare,
din cenușa vieții n-a rămas nimic,
se aud în suflet păsări călătoare,
nu mai știu pe cine și de ce să strig

Ultimul diluviu a trecut prin sânge,
și-a-ngropat lumina sub aluviuni,
parcă timpul moare, curcubeul plânge,
și se-ncuie toamna-n casa de nebuni

Orele absente au fugit din ceas,
duc cu ele spaima gândului proscris,
urme dureroase-n suflet au rămas,
tragedia vieții e de nedescris

Plouă cu iluzii desfrunzind privirea,
până la genunchi visul e-n noroi,
au plecat cocorii, a murit iubirea,
și-n oglinda veche nu mai suntem noi...

21 noiembrie 2019

ELEGIA ULTIMILOR FLUTURI

Demonul tristeții cântă în surdină
la pianul inimii, dezacordat,
lângă sufletul abandonat
putrezește firul de lumină

Nu e nimeni prin apus să vadă
ce se-ascunde dincolo de zi,
câte vise false vor pieri,
ce va mai rămâne după Intifadă

Cine înțelege propria matrice,
în care nu încap îngerii pierduți,
rătăcește-n iarna gândurilor-munți,
unde timpul crește ca o cicatrice

Mi-e târziu cu mine și-aș pleca de-aici
într-o odisee fără de sfârșit,
unde vulturi palizi cerul l-au cerșit
și-n pervazul minții se-aprind licurici

Poate că va ninge peste începuturi
și din trupul rece îngeri vor striga,
nu acum, iubito, poate altcândva
vor zbura din mine ultimii tăi fluturi

19 noiembrie 2019

S-AU ÎNMULȚIT PREA TARE ANALFABEȚII

Mă-ntorc ca un damnat dintre cuvinte,
s-au înmulțit prea tare analfabeții,
nu mai au loc eroii în morminte,
e un afront teribil adus vieții

Mă voi lupta cu pegra pân la capăt,
voi strânge iarăși ca un leu din dinți,
destinul românesc e-nchis cu-n lacăt
sub care plâng tăcerile de sfinți

Nu vă mai temeți, n-au ce să vă ia,
tot ce-ați avut a rumegat Mafia,
a tot crescut o buruiană rea
ce-acoperă cu-n giulgiu România

E totuși o speranță-ntr-un ungher
că v-ați putea trezi din crunta boală,
c-o să urcați pe scara către cer
și-o să porniți o ultimă răscoală

Paharul s-a umplut de-atâtea lacrimi,
părinții se topesc după copii,
mânați de suferință și de patimi
au tot plecat spre alte rumânii

Trimit de-acolo bani pentru mâncare,
pentru facturi restante la străini,
și viața lor e-o putredă-nchisoare,
și merg desculți pe un covor de spini

Și tot pierzându-se prin lumea largă,
de buni români nu-i recunoaște nimeni,
blestemul de-ar putea să-l spargă,
ar fi mai vii, deși-au murit de tineri

În vremea asta Iadul înflorește,
dezastrele se prăbușesc pe noi,
Puterea ne vorbește păsărește
și țara se târăște prin noroi

Doar ei, analfabeții, se simt cool,
repopulând vitrinele cu monștri,
în fiecare zi se-ntâmplă-un Cernobâl
și în belciuge-s chinuiți ai noștri

Se simt în siguranță și stăpâni,
împachetând în ipoteze ura,
vor să ucidă ultimii români
manipulând, că nu îi doare gura

Poporu-i împărțit după cutume
știute doar de păpușarii sadici,
în jurul nostru se topește-o lume,
și-n scenă se întorc eroii tragici

E timpul să mă-ntorc și eu,
ostracizatul zilnic în cuvinte, 
nu-s singur, mă-nsoțește Dumnezeu
cu-armata îngerilor din morminte...

18-19 noiembrie 2019

TIMPUL ZĂCEA ÎN CEASORNICUL MORT

Mi-a fost atât de dor de tine că s-au rupt
toate barajele inimii. Ca un fruct
pieptul s-a copt,
numai timpul zăcea în ceasornicul mort

Prin țesuturi o umbră falsă trecea
ducându-și înlunările la mezat,
rupea hălci întregi din inima mea
ce bătea într-un ritm sacadat

Cădeau frunze izgonite din aerul viciat
acoperind sentimente bizare,
nu mai știu ce s-a întâmplat 
în spatele inimii, după soare

M-a îmbrățișat o lună drogată
sfâșiată în colțuri de geam:
”Hai cu mine în partea cealaltă,
numai pe tine te am!”

Mi-a fost atât de dor că s-au frânt
toate scările dinspre cer
și-au căzut pe pământ
stalagmite de ger...

Totul a fost așa de curând,
nu era nicio barcă în port;
când am încercat să-i răspund
timpul zăcea în ceasornicul mort

18 noiembrie 2019

COPACUL VIEȚII

Puii de oameni sunt pe lume îngeri
ce zboară înainte și înapoi
prin cerul ireal de sincer,
dar și prin spaime ascunse și noroi

Drumul prin viață are gropi adânci
în care se îneacă triștii
ce cară în retină stânci,
de-acolo cad adesea alpiniștii

Asemeni fluturilor liberi
ce calcă-n spinii codrilor desculți,
doar educații sunt pe lume liberi
și nu-i vor accepta vreodată pe inculți

Noi suntem păsări cu-aripe-nlăuntru
ce la fereastra inimii putem cânta,
dă-mi voie înapoi să intru
să poată îngerii zbura

Să umplem cu lumină sufletul,
strivit de un sistem opac,
de vrei s-auzi în tine cântecul
plantează în oglindă un copac...

17 noiembrie 2019

COCORII

În ceață deasă toamna mă-nfășoară,
păianjenii țes lacrimi în priviri,
e vremea sfâșiatelor iubiri,
în sânge se zbat pietrele de moară

Se-aud cocorii evadând din moarte
lovindu-se de cerul sinucis,
cresc arbori de zăpadă în abis,
praful uitării se așază-n carte

Printre țesuturi rupte de furtuni,
corăbii false-și strigă disperarea,
din absolut coboară înserarea
și e închis la casa de nebuni

Vechi dezacorduri emigrează-n sânge,
sfidează existența dezertorii,
se-aud curgând din orizont cocorii,
și sufletul se-aude cum îi plânge...

12 noiembrie 2019

ELEGIA DE PE URMĂ

Să facem parastasul vieții noastre,
anul câinesc ne-a îngropat de tot,
a nins peste morminte în complot
cu munți de întuneric și dezastre

Să cânte heruvimii în biserici,
din lumânări să curgă călători,
să plouă cu privighetori
în ochii nopții îngropate-n clerici

Absurdul să rescrie epitaful
unei sublime, tragice povești,
să nu mai cred vreodată că îmi ești,
să tragă linii strâmbe tomograful

Să facem tot ce se cuvine,
ce-a fost sublim în lașități s-a scurs,
și nu mai e vreo cale de recurs,
în jurul nostru fumegă ruine

Pe harta inimii muriră fluturi 
striviți în  desfrunzirile de ceas,
din tot ce-a fost nimic n-a mai rămas,
se-nchide universul între scuturi

Să facem parastasul de final,
din paragrafe să cioplim o cruce,
aud soborul cum la groapă duce
mireasa falsă-n rochia de bal...

10 noiembrie 2019

MAI TOARNĂ-MI TRISTEȚE-N PAHARUL DE VIN

Mai toarnă-mi tristețe-n paharul de vin,
mai trece-mi prin suflet o sabie grea,
să nu-mi amintesc căderea din stea,
la propria cruce să pot să mă-nchin

Un ultim mesaj sfâșiat de adâncuri,
o ultimă lampă aprinsă în burg,
adio, iubito, îți spun în amurg,
din timpul câinesc hrănească-se vulturi

Din ziua aceea croită din vise,
din spaime absurde și mutări ipocrite,
doar urmele mele rămân risipite
pe marea pierdută-n ecou de Ulise

Nu-mi amintesc decât demonul crud
tratând cu dispreț înlunarea,
și totuși se-aude în sânge chemarea,
și-un înger ce plânge lângă sufletul nud

În spatele ușii, ascunși în nămol,
zei falși scrijeleau scenarii perverse,
nisipul striga din cordoane submerse
și eu mă zbăteam ca un fluture-n gol

Ecoul cerea nefirescul  răgaz
pe care-l inventaseră profeții,
și nu înțelegeau deloc drumeții
de ce de la extaz la agonie e un pas

Și nu vor înțelege demonii de pază
de ce la moartea lumii nu se cântă,
de ce fac îngerii în suflet nuntă
când suferința-i singura lor oază

Așa sfârșesc robiții de iluzii;
sub pași de fiară stinși de vagi credințe,
ce-a învățat să-mprăștie sentințe
reinventând scenarii și confuzii

Mai toarnă-mi tristețe-n paharul de vin,
mai trece-mi prin suflet o sabie grea,
să nu-mi amintesc niciodată de ea,
la propria cruce să pot să mă-nchin...

10 noiembrie 2019

DUREREA ERA SINGURA MEA HAINĂ

În clipa despărțirii noastre
plângeam și eu, plângeai și tu,
eu spuneam da, tu spuneai nu,
mureau în noi păsări albastre

În toamna aceea ruptă din povești,
de golul dintre noi strivită,
în ochii tăi nepământești
redevenisem inocent, iubită

Nu aveam haine, numai frunze
ne îmbrăcau desculții pași,
și printre taine nepătrunse
noi ne-am iubit ca doi ocnași

Și de atâta condamnare
la zbor invers prin timpul regăsit,
tu ai uitat cât de ușor se moare
când risipești ce-n vis ai dobândit

Sentința a căzut instantaneu,
durerea era singura mea haină,
plângea în pragul ușii Dumnezeu
și sufletu-mi plângea de spaimă

Și am murit încet, câte puțin,
în iarna suferinței absolute
din care doar înghețul îl rețin
și nopțile îngrozitor de slute

Din când în când din arma ucigașă
câte un glonț mi se izbea de piept,
și-am înțeles, iubita mea frumoasă,
că nu mai am pe cine să aștept

A fost, desigur, ultima încercare
de-a așeza lumina pe amurg
și chiar de cad în mine și mă doare
e imposibil înapoi să curg

că păsările albastre au murit
călătorind pe chipul meu,
și dintre noi doar unul a iubit
căzând din brațele lui Dumnezeu

7 noiembrie 2019

O, DE-AȘ PUTEA SĂ MAI TRĂIESC O DATĂ

O, de-aș putea să mai trăiesc o dată, 
te-aș căuta prin mine mai devreme,
de nimeni și nimic nu m-aș mai teme,
ți-aș fi mai mult decât ți-am fost vreodată

Când vine primăvara ți-aș fi vântul
ce-ți zvântă cărăruile de dor,
aș ocoli de mii de ori pământul
și ți-aș fi timpul viitor

În fiecare vară ți-aș fi floare
ce-ar crește-n calea pașilor desculți,
ți-aș fi în orice noapte îmbrățișare
și cântecul pe care îl asculți

În fiecare toamnă ți-aș fi frunză
să te-nvelesc să nu îți fie frig, 
ți-aș fi o taină nepătrunsă,
ecoul inocent în care strig  

În fiecare iarnă-aș ninge pentru tine,
și sanie ți-aș fi să poți aluneca
printre troiene groaznice spre mine,
zăvor ți-aș fi, să nu mai poți pleca

O, de-aș putea să mai trăiesc o dată
același zbor pe vechile trasee,
nu m-aș mai teme nici de noi, femeie,
și te-aș iubi cum n-ai mai fost vreodată...

7 noiembrie 2019

MI-AM HRĂNIT VIAȚA NUMAI CU AMURGURI

Mi-am hrănit viața numai cu amurguri
așteptând de undeva un răsărit,
copil orfan, ostracizat în burguri,
între plus și minus infinit

Întotdeauna exista ceva de iubit;
o pasăre, un zgomot, o ninsoare,
pietre-n mișcare, un gând dezrobit,
o-ntoarcere-n timp, o plecare

Văzduhul m-aștepta cu masa întinsă 
tăcerea se-așezase pe scaunul meu,
inima, vremelnic aprinsă,
încuiase în sine un curcubeu

Câteodată rătăcea prin suflet un înger
alungând tristețile de lut,
încă mă sfâșie amintirile, sânger
ca un pas înspinat de recrut

Zăpezile de-altădată au ars,
condamnate la moarte pe ruguri,
șovăie cocorii-n balans
aducând la cină amurguri...

5 noiembrie 2019

LUAȚI-VĂ ÎNAPOI PIETRELE

Luați-vă înapoi pietrele
pe care le-ați aruncat în mine!
Luați-le
însângerate, arse de soare,
luați-vă înapoi demonii,
eu plec 
în ultima călătorie pe mare

Lucrurile bune nu sunt veșnice,
inima nu bate nesfârșirea ca un ceas,
aprindeți lumânările-n sfeșnice,
atât v-a mai rămas

Nu există munte suficient de înalt
pe care să nu fi urcat cărând pietre de moară
într-un timp de bazalt
Până la urmă mă voi prăbuși
în prăpăstii de vulturi,
dar n-o să mă doară

Luați-vă înapoi stigmatul,
vă aparține,
sunt prea multe trepte 
de coborât
și paharele cu otravă sunt pline


Nu veți ști cine sparge ferestrele nopții
să vă surprindă
cum o faceți pe morții
privind în oglindă

Poate, când cocorii își țes regretele
peste frunze strivite-n ruine,
o să vă luați înapoi toate pietrele
pe care le-ați aruncat zadarnic în mine

1 noiembrie 2019