Paharul de cucută

M-am îngropat în umbra ta
cu toată disperarea mută,
și-am așteptat să îmi întinzi paharul:
de vin, de apă, de cucută

Și am băut din vinul vechi puțin,
doar umezindu-mi buzele în flăcări,
să pot de mână să te țin
când vor zbura din tine păsări

Și sete se făcu și-n tot pustiul
n-aveam de unde apă ca să beau,
și m-a cuprins așa, de dor, târziul,
dă-mi și paharul tău, de tot îl vreau!

Tu ai zâmbit fictiv în visul meu,
redevenind, alternativ, tăcută,
te-ai consultat cu Dumnezeu
și mi-ai întins paharul de cucută...

30 martie 2019

Te voi păstra în suflet cum ai fost

Protestele și-nvinuirile nu mai au rost,
te voi păstra în suflet, draga mea,
un înger de lumină, cum ai fost,
un fluture ce-n suflet se zbătea,

o rază ce-am purtat-o-n mine
s-o poți împrumuta când vrei
să locuiască permanent în tine,
să lumineze ochii tăi

E inutil să destrămăm ființa
în care-am locuit edenic amândoi,
ți-am pus la încercare necredința
și n-ai știut să te întorci-napoi

Cândva ai fost mai mult decât idee,
un înger, un miracol, cel puțin,
azi te-ai închis în spaima ta, femeie,
și nu mai pot de mână să te țin

O lacrimă-n privire se mai zbate,
dar nicio conflagrație nu-și are rost,
te voi iubi și dincolo de moarte,
te voi păstra în suflet cum ai fost...

30 martie 2019

Ochii albaștri ai copilăriei

Mă privesc din fotografiile vechi
ochii albaștri ai copilăriei
ascunși după un nor
Au cercei în urechi
iar pleoapele-s fluturi:
cum să nu lăcrimezi de dor?

Sunt atât de curați, 
atât de limpezi le sunt privirile,
se scaldă în ei
păsările călătoare,
neuitați Dumnezei,
amintirile

Aripile îngropate în țesuturi adânci
țâșnesc dinlăuntru, 
se zbat în stern,
vor să mă zboare
spre visul etern

Mă iau de mână tovarășii mei
alergând spre pădure, pe deal,
eram îngeri și zmei,
încă-mi tropăie-n sânge 
o urmă de cal

Încă simt vântul
cum mă-ndeamnă să zbor
și-mi strigă în sânge copacii,
și plâng ghioceii,
și toate amintirile dor

Când seara se lasă 
ca o taină subțire,
ne întoarcem din cosmos acasă;
ne așteaptă nerăbdători pisicii
și ochii mângâietori ai bunicii

Sunt albaștri ca apa curgând pe sub munte,
sunt albaștri precum cerul de mai,
noi suntem Feți-Frumoși cu stea în frunte,
de ce-ai fugit, copilăria mea,
de ce m-ai izgonit din rai!

Mai stai cu mine la lumina lămpii
să recitim mirabile povești,
hai să ne întoarcem împreună acolo
de unde am venit, de unde ești!

Ți-s ochii așa de-albaștri și de puri,
vechi curcubeie locuiesc în ei,
te rog să te întorci, copilărie,
cu ochii tăi albaștri-n ochii mei...

29 martie 2019

Când luminile se sting definitiv

Când luminile se sting definitiv
noaptea din suflet se face mai neagră,
speri să se întâmple o minune,
dar n-a rămas nicio candelă-ntreagă

Ultima călătorie prin infinit
s-a sfârșit dramatic,
îți cântă prohodul
un înger apatic

Întunericul te îmbrățișează 
ca un șarpe ce strânge,
corabia cu visuri 
naufragiază în sânge

Te întrebi atunci: 
la ce bun așteptările,
dacă peste mormintele noastre
 se vor cerne ninsorile?

Când luminile
 se sting definitiv,
așteptarea
e un fals sedativ

29 martie 2019

Te-am strigat din altă viață

Te-am iubit fără condiții, fără acte de transfer,
fără piedici inventate, sfidând norme sociale,
te-am iubit ca o fantomă, te-am iubit ca un stingher,
te-am iubit dintotdeauna, încuiat în boli mortale

Te-am iubit printre amurguri, te-am iubit în zori de zi,
te-am iubit ca Magellan înșeuat la mări proscrise,
te-am iubit cum niciodată-n altă viață nu vei fi,
te-am iubit ca depărtarea așteptându-l pe Ulise

Și în clipa-n care marea s-a retras în scoica ei
m-am trezit de unul singur exilat pe-un rece țărm,
nopțile făceau cu mâna prăbușite-n ochii mei,
te-am strigat din altă viață fiindu-mi frică să n-adorm

și să mă trezesc din vise în coșmaruri mai adânci,
pe unde nu mai pătrunde niciun fluture opac, 
să se-ntâmple indecența de a fi pe lume stânci
când drame neprevăzute m-au făcut din nou să tac

Tu ai pus, bizar, condiții, regulile le schimbai
ori de câte ori pământul, sprijinit în piuneze,
se-nvârtea cu noi, iubito, înspre desfrunziri de rai,
toată înlunarea noastră o-ncuiai în paranteze

Este tristă această sferă ce ne-nvârte indecent
ca pe fluturii de noapte prinși de lampă-n raza pală,
azi pământul se rotește mult mai rece și mai lent,
căci noi suferim, iubito, amândoi, de aceeași boală

care n-are vindecare, care nu se poate stinge
ca un foc de vreascuri ude, îmbăiate în benzină,
un mileniu noi vom râde, alt mileniu noi vom plânge
până când vom putrezi îngropați în parafină

Te-am iubit fără condiții, te-am iubit imperativ,
suflet-trup și gânduri arse pe asfaltul fără cuget,
te-am iubit cu disperare, te-am iubit fără motiv,
chiar de fugi de tine însăți, locuiești la mine-n suflet

29 martie 2019

La capătul drumului

Drumul cel vechi s-a sfârșit,
la capătul lui se-ntinde neantul,
n-am uitat cât de mult ne-am iubit
îngropându-ne unul în altul

Personaje de dramă ne-am stins
ca o flacără arsă de brumă,
tristețea în doi a învins,
cresc brusturi în sufletul-humă

Zadarnică va fi de-acum călătoria
prin amintiri sălbatice și tandre,
se-ntinde ca un giulgiu nostalgia
târâtă peste noi de salamandre

Nimic nu va mai fi înrobitor,
vom trece singuri prin cenușă,
doar uneori ne-o sugruma un dor
izbindu-ne cu sufletul de ușă

Și nu ne-or vor folosi deloc atunci
vinovățiile pe care le-ai indus,
când ai zdrobit speranțele de stânci
luându-l martor singur pe Iisus

Drumul cel vechi l-ai săvârșit,
vei lăsa alte dâre prin univers,
îți vei aminti ce mult ne-am iubit
când vei face drumul invers...

26 martie 2019

Obișnuință

A fost o perioadă-ngrozitoare,
cu greu am reușit să mă ridic din mine
și să-mi car sufletul în spinare
Noroc că sunt obișnuit
cu tine
din viața viitoare

25 martie 2019

Ziduri

Zidul pe care l-ai construit
cu tenacitate, cu o încăpățânare
demnă de o cauză mai bună,
se va prăbuși peste tine
într-o zi oarecare

De sub dărămături,
mirosind a pământ,
n-ai să poți vedea,
în lumina apusului,
cum mă sting
ca o candelă-n vânt

Poate un demon al răului
îngropat între riduri, 
te va ajuta să construiești 
alte ziduri

Dar eu nu voi mai fi acolo
să desenez ferestre,
nici măcar Meșterul Manole
nu va ști cine este

Și nu va ști, iubita mea,
ce să pună în locul gol
din inima ta

25 martie 2019 

Uciderea fluturelui

Coborând din ninsori
m-am așezat în palma ta, 
nu credeam că vei putea să mă omori,
minunea mea

N-ai reușit atunci, 
dar zborul în sine s-a-nchis
am căzut în prăpăstii adânci,
în uitare,-n abis 

Venind din avatar
prin suflete acoperite de cenușă,
soarele a trasat o dâră de lumină
deschizând în noaptea vieții, o ușă

M-am strecurat în pieptul tău cu sfială,
auzeam bătăile inimii curgând
din camera goală
prin care trecuse un înger plângând

Uneori, culorile se-amestecau;
din gri redeveneam curcubeu,
dar o durere ascuțită
se zbătea în sufletul meu

Mă așezam în brațele tale
ca o rouă sfâșiată de zori,
speram că n-o să poți, dezbrăcată de zale,
să mă omori

Dar când inima biciuită de patimi
a-nceput să bată mai tare, 
mi-ai rupt aripile fără milă,
nu ți-a păsat că doare

Pumnul de soare topit
ca o gheară s-a strâns
sfâșiind ce-a iubit;
”...este finalul!”, mi-am zis. Și am plâns...

23 martie 2019

Trezește-te, ridică-te și umblă!

Bat clopote de moarte în Carpați,
Se sting de spaimă păsările-n zbor,
Plânge în sine un popor de frați,
De patimă, de zbatere, de dor

Par stinse focurile pe-înălțimi,
Nu se aude nicăieri vreun cânt,
Pe Caraiman de câte ori te-nchini
Se reîntrupează pulberea în vânt

Eroii plâng în fiecare urmă
Ieșind prin ghiocei la soare,
N-are păstor această turmă
Și lașitatea sufletului doare

Nu sare nicio sabie din teacă,
Pe țeavă nu mai iese niciun glonț,
Se vântură pe la putere-o pleavă
Trec corbi străini cu Patria în clonț

Și cad fâșii din trupul ei oriunde,
Hiene-înfometate se reped,
Pân la prăsele un cuțit pătrunde
În trupul țării niciodată-ntreg

Sunt vremuri de rușine fără seamăn,
Edict a devenit capul plecat,
Puțini ne amintim că suntem oameni
În veacu-acesta blestemat

Hai să ne strângem sufletul degrabă,
Hai să aprindem focuri pe-înălțimi,
Hai să scăpăm de boala gravă
Ce s-a-ncuibat în rădăcini

Nu-i nicio altă șansă de salvare,
Nu-i pasă nimănui de-această țară,
N-avem decât o cale de scăpare
Din iarna vrajbei noastre către vară;

Să trecem toți prin cimitir,
S-aprindem o lumină la morminte,
Strămoșii ne-or stropi cu mir,
Ne-or sfătui fără cuvinte

Să apărăm prea-trista Românie
De lumpenii planetei și de răi,
Căci Dumnezeu doar pentru noi învie,
El locuiește-n inimi de eroi

Așa că nu mai sta popor sublim
La mila lumii atât de sumbră!
De vrei să evadezi din chin,
Trezește-te, ridică-te și umblă!

23 martie 2019

O călătorie în jurul lumii...

Să ne-întâlnim în noi cândva
a trebuit să trec prin viața mea,
să risipesc din suflet multe părți,
le poți găsi ostracizate-n cărți

Prin aerul înveșmântat în fum
spre tine am făcut atâta drum
că nu mai știu, nu pot să-mi amintesc
de ce ca pe-o zăpadă te iubesc,

de ce-s transfug prin nopțile polare
gustând din fructele amare
ale mâniei tale neînțelese;
de ce din suflet șarpele îți iese

și-ndeamnă la cărări mai lungi
decât vreodată ai putea s-ajungi.
Dar eu în jurul lumii tale mă învârt
tot căutându-mi loc pentru mormânt...

21 martie 2019

Câmpul cu spini

Ne naștem goi, mergem desculți
prin câmpul cu spini,
câteodată, însângerat, lovit din toate părțile,
ți-amintești să te-nchini

Privești cerul cu vinovăție
căutând albastrul sfâșiat de nori,
regreți că la momentul potrivit
n-ai avut curajul să zbori

Atunci, mori puțin,
depărtarea și mai tare te doare,
dar mergi mai departe prin câmpul cu spini
cărându-ți sufletul bolnav în spinare...

21 martie 2019

În orașul cu luminile stinse

Pe căile de-asfalt prelinse
prin alge marine, prin sânge,
în orașul cu luminile stinse
clepsidra lunatică plânge

Ca-ntr-un blestem al epocii parșive
întoarcerea curentului pe mare
din viața încropită-n recidive
precum lumina orbului dispare

Pe străzile-ngropate-n ipoteze
tac cârciumile cercetând idei,
trec îngerii călcând pe piuneze
spre întristate chipuri de femei

De atâta înserare nevăzută
se-ntind în aer semnele neclare,
poetul bea paharul de cucută
și moare cetățeanul de onoare

Din urmă melcii adună umbre
și le îndeasă-n cochilii,
plecările vomită tundre
și mor asceții în chilii

Zadarnic strigă fluturii-n decor,
un șarpe-ncolăcit pe inimi stinse
înghite ultimul cocor
îmbrățișat de golurile ninse

18 martie 2019 

Sculați, voi oropsiți ai sorții!

Sculați, voi oropsiți ai sorții
Că râd de voi până și morții,
Cum stați ca fluturii în plasă;
E vremea luptelor de clasă...

Sunteți așa de singuri și săraci,
Dormiți visând doar cozonaci,
Când vă treziți, vă acceptați sclavia,
E târg al lașității România

Copiii plâng de foame la culcare,
Amanetați invaziei barbare,
Bătrânii au cătușe la perfuzii,
Femeile-s zdrobite de iluzii

Un carusel al disperării generale
E-n școli, biserici și spitale,
Pe unde mergi e numai suferință,
Nu mai există suflet în ființă

Se minte mult, scormonitori de vorbe
Amestecă neoamenii în ciorbe,
Manipularea-i regula de bază
Și ne conduce Vodă-Căcărează

Oița Dolly behăie sentințe
Și ne anunță alte biruințe,
Limba română tremură de frică
De câte ori Guvernul se implică

În Opoziție-s aceleași vechi metehne,
Noroaiele-au trecut de glezne ,
Tot spațiul mioritic se rarefiază,
Iar Miorița moare de gălbează

Fug tinerii în țări străine
Cărând cu ei ziua de mâine,
Străinătatea-i sfâșie în gheare
Și biata Românie moare


E timpul luptelor de clasă,
Nu stați ca fluturii în plasă
Că râd de voi, scârbiți, și morții:
Sculați, voi oropsiți ai sorții!

14 martie 2019 

Au înflorit sălbatici călțuneii

Au înflorit sălbatici călțuneii
ca ochii tăi de azur, iubită,
în luncă joacă primăvara
pe iarba crudă, abia încolțită

Senin e cerul când ivește
lumină nouă din lumină
și simt cum inima îmi crește,
devine o fântână plină

Și-au îmbrăcat livezile
veșmintele de sărbătoare,
fântânile, oglinzile,
sclipesc sub razele arzătoare

O vrabie se scaldă-n soare
și viața toată e-o lumină,
pământul e în sărbătoare,
iar bucuria e deplină

Se-ntorc năvalnic toporașii
ca ochii tăi de-azur, iubită,
ne auzim în freamăt pașii,
pe iarba verde, abia încolțită...

15 februarie 1991

Inimă de câine

El era un câine melancolic,
se pierdea adesea printre lupi,
ea, precum o harnică albină,
robotea întruna printre stupi

Se întâlneau adesea-ntr-o poiană
să culeagă împreună fragi,
mi se pare că-mpotriva firii
își erau de-o veșnicie dragi

Într-o zi de toamnă, mi se pare,
când copacii se iubeau cu foc,
ea a zis că va pleca pe mare
și-o să pună rugăciuni în loc

Blânda mâță s-a-ncurcat în vorbe
cu duhovnici foarte înțelepți,
ce dădeau acces la veșnicie
unde merg, desigur, doar cei drepți

Însă bietul câine melancolic
ascultând cum zumzăie în stupi
nopțile destinului bucolic,
s-a trezit că-i sfâșiat de lupi

Și-i curgeau din pielea lui subțire
cicatrice dintr-un timp trecut,
și tristeți, și rouă, și iubire,
dar ipocrizia l-a durut

Iarna instalată prea devreme
a-nghețat ninsorile-n proiect,
ea, având soluții la probleme,
i-a scos iute inima din piept

Și i-a spus, analizând-o foarte:
”Seamănă surprinzător c-o pâine!
Eu credeam, știindu-te din carte,
că tu ai o inimă de câine!

Care-n pieptul meu nu va putea să bată
de atâta ceară de albine,
parcă ai o inimă de fată
cum bătea cândva în piept la mine.

Sunt motive clare de revoltă
și mai mult de-atât eu protestez,
te acuz, deși n-am nicio probă,
câteodată, iarna, delirez

Și nu-mi place să privesc în față
adevăruri ce-ar putea strivi,
între noi e-ntins un fir de ață
și nu știu cu-adevărat iubi

Că eu n-am în suflet o alarmă
să-mi anunțe orele de mâine,
am s-arunc cuvinte ce dezarmă,
îngere, cu inimă de câine...”


10 martie 2019

Tricolorul

Unii zic că-i o bucată de cârpă drapată,
și-o pun la petreceri festive de gât,
ticăloși fără mamă și tată,
ticăloși cu belciugul în rât

Alții plâng când se înalță spre soare,
prin ploaie și zloată, ca o candelă-n vânt,
când îl sfâșie fiarele, doare
și sunt mai înalți când îl cânt

Îl privim lăcrimând în tăcere
și-n inimă ni se face mai dor,
duce cu sine atâta durere,
giulgiul suprem al acestui popor

risipit ca nisipul Saharei,
căutând prin străini rădăcini,
izgoniți de cruzimile Fiarei,
cultivând în priviri mărăcini

Sunt vremuri de cruntă-njosire,
pe lângă biserici curg lacrimi de sfinți,
de durere căzând, de iubire,
să ne țină legați de părinți

Poate astfel se dezleagă
blestemul nevăzutului zeu
peste țara întreagă,
locuindă în sufletul meu

O găsiți când doriți să intrați,
ușa-i deschisă spre cer pentru voi,
vă așteaptă toți munții Carpați
crescând ca o cocă în noi

S-aveți ca semn al renașterii voastre
o bucată de țară la piept,
și aripi de păsări măiastre
să-nfrângem destinul nedrept

Doar așa printre blânde aurore
ne vom ști de români autentici,
și, prin lacrimi de foc, tricolore,
ne vom șterge-n curând de nemernici

10 martie 2019

Mă întorc, Patrie...

Mulți nu s-au mai întors, împrăștiați în vânt,
Au căzut cu fața spre cer, îmbrățișați de pământ.
A strigat vulturul și s-a izbit de zare, 
Soarele a curs ca o umbră înșelătoare

Au dispărut eroii, s-au stins și cei ce i-au văzut,
Munții au plâns, râurile sfâșiate de pietre-au tăcut,
S-a făcut dintr-odată mai ger,
Îngerii au căzut printre fiare, din cer

Răniți, obidiți, osândiți, au încropit o armată,
În loc de arcuri, țineau în brațe un zâmbet de fată,
Harta a sângerat ca o rană uitată sub haină,
Veneau din istorie ducând în suflet o taină

Unii au căzut la primele focuri de armă, 
Inima, sugrumată de iluzii, se sfarmă,
Alții au trădat din motive de  boală cronică,
Pe scenă se joacă o dramă iconică

M-am ridicat în ropot de aplauze false,
Au curs câteva lacrimi nearse,
Dar n-am lăsat să se vadă
Cum plânge un vultur spulberat de zăpadă

Armata mea de Iisuși cu o singură mână
Lasă o dâră apăsată-n țărână.
Voi merge mai departe în marșul suprem,
Nu mi-e teamă de moarte, de viață mă tem

Dar n-o să vedeți cum se zbate un leu,
Legat în lanțuri de sufletul meu...
Doar o inimă tânără va bate pe uliți,
Să puteți trece absurdul prin suliți

N-am plecat nicăieri, nu vă temeți, ostași,
Vom fi ce am fost, mai avem câțiva pași,
Vom strivi haita trădării sub roți,
Nu vă temeți, prieteni, și tu, suflete, poți

Să te îmbraci în cămașa de in,
Țara te-așteaptă s-o-nsoțești în destin
N-am plecat nicăieri, nu mi-e teamă de fiare,
Vom opri ofensiva pegrei barbare

Dirijate de bancheri în costume Armani,
Fărădelegea-i virtute, religie-s banii;
Vor să ne-îngroape adânc în tăcere,
De jur-împrejur otravă și fiere

Mă-ntorc, Patrie, când mai tare te doare
Lumina soarelui sfâșietoare;
O să te apăr de fiarele nemiloase,
Îmi curgi ca miere albastră prin oase

Nu e târziu de mână cu mine să treci
Prin păduri nesfârșite, pe ascunse poteci,
Să populăm din nou pustiul și stupii,
N-o să te las să te răpună lupii

Mă întorc, Patrie, ori de câte ori vrei
Să privești în străfundul ochilor mei,
Să mergi mai departe prin curcubeu;
Așa să ne ajute Dumnezeu!


5-6 martie 2019 

Pagini rupte

O să rămâi în mine și după ce-am să mor, 
la fel de infernală, la fel de întomnată,
și o să-ți fie iadul cam singurul decor,
surprins în pagini rupte din viața mea damnată

O să te strig amarnic cu ochii verzi tăcând,
n-ai să răspunzi știind că lasă semne
ecoul ce se stinge prin inimă trecând,
și-am să mă-ntind în lut, cu sufletul la glezne

O să cobori cândva din streșinile casei
să vezi dacă pustiul preconizat se-ntâmplă,
și-o să mă dai tribut sporind tristețea farsei
și-atunci am să îți bat c-o lacrimă în tâmplă

Tu vei deschide ochii surprinsă de durere
și-ai să îmi cauți umbra lipită de birou,
eu n-am să fiu acolo, acolo-i o părere,
că umbra mea, iubito, a devenit ecou

Și-n clipa următoare ai să te întorci în tine, 
mai singură c-o viață, te prăbușești în dor,
chiar dacă-i imposibil tot drumul către mine
o să rămân cu tine și după ce-am să mor

5 martie 2019  

Până când inima ta nu spune adio

Când voi învăța să zbor din nou prin curcubeu,
o să te privesc în ochi, suflete-al meu,

N-am să mă târăsc ca un șarpe bolnav prin apus,
am fost și-am rămas nesupus

Curând, ne vom vedea pe câmpul de luptă;
să fiți pregătiți,
și cei ce mă urmați,
și cei ce vă împotriviți

Iar tu, îngere, de n-ai știut-o, de acum înainte vei ști-o:
nu se sfârșește nimic până când inima ta nu spune adio...


3 martie 2019 

Dacă ești pe marginea prăpastiei

Dacă ești pe marginea prăpastiei
te poți strivi căzând pe stânci
sau poți zbura cu aripi de lumină
prin taine adânci

Nu există semne de circulație,
nu există  nicăieri nicio plasă,
fluturii, intrați în vibrație,
peste suflet se lasă

Simți inima cum se zbate ușor
între moarte lentă și viață,
e durere, e iubire, e dor,
pe firul subțire de ață

Ce vei face? te întreabă ecoul;
din tine în sfârșit vei sări?
o să-ți fie zborul cavoul
sau de umbră te vei strivi?

2 martie 2019

Cât acceptați să mai fiți robi?

La noi nici soarele nu mai răsare,
pământul țării tot s-a pustiit,
ne-atârnă lașitatea de picioare,
corupția ne dă delete

Copiii fug în viața virtuală,
ei nu mai au nevoie de părinți,
cerșește-n teatre cântăreața cheală
și-n fălci ne strânge soarele cu dinți

La ”Știri”, doar crime și dezastre,
de sinucideri este plină presa,
de-atâta deznădejde și năpaste
nu mai simțim că ne sugrumă lesa

Prin școli, profesorii sunt vidanjorii
acestui timp sălbatic și meschin,
au fost goniți din carte domnitorii
și sunt predate lecții de venin

Spitalele sunt lagărele morții
din care n-ai să scapi fără tortură,
ne sângerează marginile hărții,
nu e în stare nimeni de-o sutură

Corupții ne sfidează peste tot,
iar Parlamentul țării e-o rușine,
în care curvele cu colagen în bot
și boschetari cu pantaloni în vine

fac legi ce ne îngroapă în haznale,
ca-n filmele spasmodice cu proști,
complotul bubei scoase din canale
e-n spatele acestor hâde măști

De se ridică împotriva Fiarei
vreun om curat cu Biblia în mână,
se-ntreabă criminalii: care-i?
să-i îngropăm sămânța în țărână!

Acestor monștri-înfometați de bani,
acestor mizerabile otrepe,
le trebuie la ocnă niște ani
și-ntr-un final să fie trași în țepe

Justiție ne trebuie degrabă,
nu mai putem să ne prefacem orbi,
copiii viitorului ne-întreabă:
voi cât mai stați pe lume robi?

1 martie 2019