CIOBURI DE SUFLET

S-atât de multe cioburi între noi
c-ar trebui un veac renumărat în tihnă,
ca să privim-nlăuntru amândoi,
poate găsim prilej pentru odihnă

Și toate evadările din cerul strâmt
printre cocori purtându-și orizontul,
vor fi doar pulbere în vânt
când nesfârșirea își ceșește ortul

Între oglinzi inverse, paralele,
vom rătăci privindu-ne târziu,
ne va ploua cu gloanțe sub umbrele
și-n epitaf nu voi mai ști să scriu

Zadarnice poteci ascunse-n sânge
ne vor striga să le străbatem iar,
când îngerul înnoroiat va plânge
s-o sparge-n iris ultimul pahar 

Se va tăia în cioburi amintirea,
desculță alergând prin vremi apuse,
cocori vor renega iubirea
în numele religiei, Iisuse!

Și niciun puzzle încropit de îngeri
nu va putea să recroiască drumul,
din oameni de zăpadă sinceri
se va înălța spre cerul gol doar fumul

În sufletul pierdut de trupul rânced
va putrezi copacul întomnat,
și-n urma palidului scâncet
va ninge inutil pe-un câmp minat

De vor veni în căutare umbre,
perechea intuind-o sub cuvânt,
va fi târziu, vor crește-n gânduri tundre
și nu va mai fi nimeni pe pământ...

31 octombrie 2019

PÂNZE DE PĂIANJEN

Ceață în sânge, negură-n suflet,
drumuri funebre ard ultimii pași,
mi-e teamă s-adorm, mi-e teamă să cuget,
tremură-n mine îngeri ocnași

Lacrimi absente curg din aortă,
fluvii de cretă se îneacă-n abis,
tristețea supremă durere importă,
destinul refuză să fie rescris

Coboară noaptea în felinare,
la capătul zilei copacul s-a frânt,
otrava veche frige-n pahare,
omul din sine-și croiește mormânt

Se stinge lampa ascunsă-n străfunduri,
gânduri de ceară amestecă frunze,
strigă uitarea-nvelindu-se-n scânduri,
păianjenii-și țes blestematele pânze...

29 octombrie 2019

UNEORI, TE CERT...

Uneori, singur în noapte,
vorbesc cu tine
și te cert
pentru toate lucrurile 
pe care nu le-ai putut face,
pentru toate amăgirile
și-nțeleg 
de ce nu-ți ridicai
niciodată
din țărână privirile

Ce păcat!
Am fost atât de sincer, 
că nu-mi ajunge trupul 
să sânger

Nici sufletul nu-mi ajunge,
inutile-s zidirile;
uneori,
în noaptea nesfârșită,
mă strivesc amintirile

Printre lacrimi 
de înger proscris
sar barierele 
drumului interzis

Mă cert,
dar
nu pot să mă iert

Mi-am promis
să nu mă întorc 
din viață
în vis

Totuși, 
mi-am deschis inima-n care păianjenii
țesuseră pânze,
măști de fum,
și-o toamnă zbătându-se-n frunze


Nu mi-a fost teamă
când m-au străpuns gloanțele,
când mi s-au pus în suflet
mai multe pietre 
decât poate un fluture duce,
nici măcar când speranțele
au fost răstignite pe cruce

Am mers mai departe
în mine zidit
până când îngerul a zburat
și-am murit

Uneori, în noaptea vieții mele,
vorbesc cu tine
și te cert
pentru tot ce-ai făcut
și pentru tot ce n-ai putut face
Tu nu spui nimic,
întunericul tace...

26 octombrie 2019

COPACI DE ZĂPADĂ

Cresc în noi copacii unul după altul
și prin rădăcină circulă bazaltul,
frunzele sunt pietre agățate-n gânduri,
cad din sânge îngeri însetați de scânduri

Clopote absente bat în cerul gurii,
se topesc de sete hăurile urii,
păsări răstignite rătăcesc prin oră,
visele pierdute alte nopți imploră

E atâta galben răsturnat pe glezne,
cerșetorii lacomi lasă-n suflet semne,
nicăieri albastru, pretutindeni gri,
visele sunt păsări traversând stihii

În țesuturi șerpii croșetează moarte,
zboară amintirea prin ferestre sparte,
putrezesc copacii unul după altul
și rămâne-n sânge lăcrimând bazaltul

N-or să crească alții, va urma o iarnă,
peste desfrunzire cerul se răstoarnă,
vom striga să vină îngerul să vadă,
cum se sting copacii-n oameni de zăpadă

25 octombrie 2019 

CADE GHILOTINA FĂRĂ MILĂ

Toamna cade ca o ghilotină,
taie drumurile îndărăt,
ar mai fi nevoie de lumină
să scăpăm din marele complot

E târziu de lume inocentă,
țes păianjenii melancolii,
evadat din viața indecentă
sângerez în cioburi-poezii 

Roțile dințate putrezesc în oase, 
mărunțesc tăcerile de var,
gânduri de zăpadă, nemiloase,
sparg de suflet ultimul pahar

Se aud cocorii plagiind
țipătul ucis de depărtări,
mâna prin retină o întind
să aprindă-n frunze lumânări

Cade ghilotina fără milă
peste ultimul demers sublim,
aruncați de spaime sub șenilă
am uitat din nou să ne iubim

Ne rămân doar umbrele pe chip
ceața răscolește Hiroshime,
se îneacă sufletu-n nisip
căutându-și trupul în ruine...

22 octombrie 2019

Febra galbenă

     Niciodată n-a fost o mai mare sărăcie de idei pe scena politică românească. Vorbe de clacă de la stânga la dreapta, niciodată golul n-a sunat mai tare. Indivizi dubioși, lipsiți de cultură, de bun-simț, de înțelegere și compasiune față de limba română s-au agățat de microfoane și scuipă printre dinți drept în felinare auditoriul debusolat, plictisit până la sictir, căruia onamatopeele îi intră pe o ureche și-i ies pe cealaltă. 
    Nicio brumă de speranță nu se întrezărește la orizont, nimeni nu mai crede în nimic. Și pe bună dreptate câtă vreme toate guvernările s-au destrăbălat în orgii bugetare din care fumegă sângele poporului român. Politicienii nu se războiesc între ei, doar împrumută puterea de la unii la alții. Fură o vreme, își perfecționează metodele de hașmangleală după care își pierd urma prin Parlamentul European, pe plaje însorite din țări exotice unde-și rumegă nestingheriți mălaiul. Nu vă așteptați să se întâmple ceva bun câtă vreme noua putere este imaginea în oglindă a așa zișilor adversari. Dacă dați la o parte pânza de păianjen din jurul lui Iohannis, veți descoperi că este țesută de borfașii pedeliști. Care, tot așa, au venit pe un vot popular plin de speranță dar, odată ajunși la butoane, n-au făcut altceva decât să perfecționeze metodele de furat ale înaintașilor. Dacă PSD a reinventat Mafia politică, cu siguranță PDL a perfecționat-o. Românii n-au câștigat nimic din rotirea cadrelor la putere.  Principiul ”pleacă ai noștri, vin ai noștri”, e mai actual ca oricând. Și nu poate fi altfel câtă vreme noua putere este expresia jocurilor mizere desfășurate în Parlamentul Rușinii Naționale, nu al dorinței exprimate prin vot de poporul român, manipulat și naiv până la uitarea de sine. Proasta satului a fost înlocuită cu ghinionul statului. A fost un schimb de ștafetă între foștii parteneri erotici din USL. Așa, șontâc-șontâc, Werner se îndreaptă spre al doilea mandat. Dar nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește, chiar dacă licuriciul cel mare s-a obișnuit cu acest prestator de servicii financiare iar useriștii se lasă furați de peisaj. Febra liberală va ajunge la apogeu la prezidențiale, după care, la locale și parlamentare, va scădea semnificativ. Numai o guvernare bazată pe principii, pe criterii valorice, nu pe culoarea carnetului de partid, o poate menține pe val. Ar fi un lucru bun pentru România, dar, ținând cont de cine dă tonul la cântec, pare imposibil. 
   Așadar, lăsați speranțele deșarte , știți cu cine aveți de-a face, România demnă e sub calota glaciară a degeneraților din cea mai mizerabilă clasă politică posibilă. 
   După aceste alegeri prezidențiale, care ar trebui reportate, să ne aplecăm cu atenție asupra Mișcării Naționale. Pornind de acolo putem reconstrui statul român și ne putem recâștiga independența națională.

20 octombrie 2019  

ÎNTOARCEREA LUI BUREBISTA

Un zeu a coborât din munți
și s-a-ntrupat în om de piatră,
se-aude încă luna cum îl latră
din barba dacilor cărunți

A luat asupra sa întreaga tragedie
a neamurilor risipite-n vânt
și le-a legat cu sine de pământ,
făină orbilor să nu mai fie

Dar cine e, se-ntreabă omenirea,
cutezătorul rege geto-dac
ce dă atac după atac,
și răspândește-n juru-i izbăvirea?

El a uitat că noi, romanii,
suntem stăpânii lumii întregi?
Degeaba îndreaptă făr*delegi,
îl vor mânca-ntr-o zi hultanii

I-a-nvins pe-ai lui, pe sciți, pe boi,
cetățile grecești le-a cucerit,
cine-i acest Apollo fericit
de se măsoară astăzi și cu noi?

Ecoul nu răspunse, numai trista
zeița a morții le zâmbi bizar,
armata neînvinsă a lui Cezar
amarnic se temea de Burebista

Și nu l-au înfruntat deloc,
toți zeii s-au opus din răsputeri,
se-ncuie-n temniți zilele de ieri
și sufletul e singurul breloc

că au venit și Idele lui Marte,
Senatul a tușit însângerat,
Cezarul a căzut străfulgerat
de fiul lui trimis în moarte

Și-n vremea asta dacii tineri
izbeau săgețile de nori,
de-acolo ei erau scoborâtori
și se-ntorceau întotdeauna liberi

Se-aude încă luna cum mai latră
în barba dacilor cărunți,
eroul s-a întors în munți 
și s-a-ncuiat în ochi de piatră

18 octombrie 2019

DUMNEZEU A TRECUT CA UN GLONȚ PRIN RETINĂ

Trec zilele precum gloanțele prin retină,
din cerul gri a evadat Dumnezeu,
la capătul nevăzutului curcubeu
îngerul cerșește zadarnic lumină

Mâine nici nu există, e mult prea departe,
nu l-am putea atinge nici dac-ar fi ieri,
în viața birocratică prizonieri
ne îndreptăm însingurați spre moarte

Anotimpurile se amestecă lent,
curge uitarea ca un drog prin țesuturi,
e liniște absolută sub scuturi,
în urma vieții tale vei fi permanent

Zadarnic aprind uneori o lumină
deasupra curcubeului meu,
din cer a evadat chiar Dumnezeu
și-a trecut ca un glonț prin retină...

18 octombrie 2019

NU NE PREDĂM ACESTEI TOAMNE CRUDE

Nu ne predăm acestei toamne crude
ce smulge vara din surâsul prim,
și s-ar putea de spaimă să murim
tot căutând prin sufletele nude

Acestor păsări ce sfidează timpul
și-n alte țări cu soare vor fugi,
nu ne predăm, chiar le-am putea iubi
când s-or întoarce ocolind Olimpul

Nici brumelor ce-acoperă lumina
îmbrățișate de-nserări sticloase,
nu ne predăm femeilor frumoase,
ne vom căra în veșnicie vina

De vor striga din nevăzut cocorii, 
ecoul le-o răspunde-n asfințit,
și tot ce-n lumea asta am iubit
va face front comun cu detractorii

Vom merge mai departe prin țesuturi
tot căutând cărarea către vară,
zăvoarele privirii or să doară
de nu ne punem inimile scuturi

De-o plânge umbra nimeni n-o aude,
copacii s-au ascuns în dezertări,
chiar dacă suntem veșnic muritori
nu ne predăm acestei toamne crude

17 octombrie 2019

Mi-e dor, mi-e dor de Colțișor

Cățelul bun cu suflet de copil
mă-ntâmpina jucându-se ștrengar,
stângaci și tandru, mototol și-abil,
a fost răpus de propriul avatar

Așa de bun și de frumos era
că n-ar ajunge râuri de cerneală
să-l povestesc, să-i dau din viața mea
un leac să-l readucă după boală

Nu știu de ce copiii mor,
pisoi fiind, căței cu dinți de lapte,
cine-i cerșește-n cerul următor?
că sigur au o viață după moarte

Și-acolo unde-s îngerii căței
primește-i Doamne și pe-ai mei,
că nu mai pot de grija lor:
mi-e dor, mi-e dor de Colțișor....

17 octombrie 2019 

MIRAJ

Nu, acele întâmplări n-au existat niciodată,
ar fi fost prea frumos să fie adevărat,
mi-amintesc numai luna pătrată
bântuită de căderea-n păcat

Naufragiasem din viața cealaltă,
într-un petec albastru de cer,
deveniseși cât mine de înaltă,
umbră lipită de-un suflet stingher

Ne-a privit fascinat Dumnezeu
cum devenim întâia culoare,
fiecare la un capăt de curcubeu
fugind din uitare-n mirare

A rămas fixată-n retină luna pătrată
bântuită de căderea-n păcat;
nu, acele întâmplări n-au existat niciodată,
ar fi fost prea frumos să fie adevărat...

12 octombrie 2019

ADIO, TOAMNĂ VECHE

Adio, toamnă veche, te-ai stins pe-un pat de frunze
pe care l-am aprins să lumineze-n jur,
de-atâtea ipoteze înmuiate în sperjur
păianjenii uitării țes ultimele pânze

Coboară din țesuturi corăbii de bazalt,
un șarpe delirează încolăcit în sânge,
orchestra destrămată sub țărmuri sterpe plânge
și-n clipă rătăcește doar veacul celălalt

Aș vrea să ningă mult, cu frunze clandestine,
să nu mai putrezească în suflet pasul tău,
să nu se mai audă părerile de rău,
să-ngroape desfrunzirea cetățile-n ruine

Vin oameni de zăpadă la cina cea de taină,
așteaptă-n pragul ușii corabia de sare,
copacii se încuie în brumă cu zăvoare 
și se aud cocorii înlănțuiți de spaimă

Adio, toamnă veche, uitată-n calendare,
plâng oamenii sihaștri striviți de nostalgii,
și s-ar putea odată tot lapidând să știi
de ce îți cad în suflet doar frunzele amare...

12 octombrie 2019 

AZI NOAPTE AM VISAT FEMEI FRUMOASE

Azi noapte am visat femei frumoase,
vroiau să mă oprească puțin
din drumurile dureroase
și-n suflet o secundă să le țin

Unele, mai îndrăznețe, m-au sărutat pe obraz!
Doamne! m-am mirat, ce se întâmplă?
De unde vin îngerii aceștia
desenându-mi ferestre pe tâmplă?

Copacii se dădeau la o parte,
treceam printre ei vinovat
de toate frunzele ce-au căzut
când îngerul a strigat

Nu m-am oprit, am mers înainte,
amurgul mă aștepta să-mi spună ceva;
durea sărutarea aceea fierbinte
că nu era a ta, draga mea...

11 octombrie 2019

VA PLÂNGE DUMNEZEU PE DRUMURI NINSE

Și zise Dumnezeu privind la îngeri:
”Ar fi mai bine ca-n acest tablou,
după atâtea vise și înfrângeri
să se întoarcă umbra din ecou!”

Pe vechiul drum de țară, printre pietre,
pe unde pași de rege n-au călcat,
au coborât din visuri violete
și timpul netrăit s-a comprimat

Săgețile au trecut din soare în retină,
din șarpele-ndoielii n-a mai rămas nimic,
cânta chiar Dumnezeu la violină
și vechi scrisori săriseră din plic

Și-n ziua retrăită, scursă-n sânge,
noi clopote băteau pe mânăstiri,
aud și-acum trecutul meu cum plânge
cu lacrimi invadate de zefiri

Și te aud, când noaptea stă să-nceapă,
cum rugi aprinse Domnului înalți,
s-alunge acea ispită, să mă-ngroape
alăturea de ultimii atlanți

Și te-ai rugat cu-atâta dăruire,
punând la îndoială suferința,
că Dumnezeu, pe sine să se mire,
a-ntors din nou, definitiv, sentința

Mai liniștită-n clipă, mulțumită
c-ai mai bifat o foaie de parcurs,
n-ai înțeles de ce ai fost iubită
și nu există cale de recurs

Continui să te miri că nu coboară
din cerul gri același înger trist,
și s-ar putea ca uneori să doară
păcatul că pe lume mai exist

Și că plătesc mereu nesăbuința
de-a naviga prin întâmplări demulte,
îți las de suflet ție biruința
și-n loc de elocință: puncte...puncte...

Și nu ne-om mai vedea vreodată,
spre Atlantida este mult de mers,
povestea de iubire adevărată
a fost, desigur, ultimul demers

Nici Dumnezeu n-ar îndrăzni s-aprindă
un rug pe care-am ars îmbrățișați,
din ruga ta toți norii or să ningă
și-o să sufoce îngerii damnați

Se poate prin cenușa amintirii
să scormonești când plouă și ți-e greu,
vei vrea să tragi obloanele iubirii
de la fereastra sufletului meu

Dar în zadar din mine vor țâșni
neputincioase mâini întinse;
nici eu, nici tu, nu vom mai fi,
va plânge Dumnezeu pe drumuri ninse...

5 octombrie 2019

ALBATROS MURIND

Când plânge Dumnezeu pe drumuri ninse
coboară din retină amintiri,
toți cei învinși, zdrobiți de neînvinse,
nu-și mai găsesc în inimă zidiri

Și-atât de tare doare infinitul
că nu mai știi cărările invers,
clepsidra a-nghițit de tot nisipul,
ești singur și-i târziu în univers

Numai amurgul rezemat de stele
s-a strecurat prin frunzele căzând,
și-n lacrima ce curge printre ele 
nu a văzut un albatros murind 

Nu a văzut că-n colțul meu de cer
luminile înălțării au fost stinse,
și s-a făcut în suflet tot mai ger
și plânge Dumnezeu pe drumuri ninse

5 octombrie 2019

LA ULTIMA CINĂ DE TAINĂ

Făptura ta de alge și de nori
s-a-ntins în carnea mea să mă digere,
vom fi pe lume două emisfere
din care se hrănesc plecări

Nu mai rămâne între noi vreun loc
prin care să se scurgă-n hău otrava,
când îngerii vor dezgropa epava
nici amintiri nu vor găsi deloc

Zăpada se va-ntinde ca un drog
nicio petală nu va crește-n sânge,
doar clopotul din inimă va plânge
la căpătâiul visului olog

O să mă scol din groapa mea de var
și-am să m-așez la cina cea de taină,
în locul tău voi așeza o haină
și-mi voi turna uitare în pahar...

3 octombrie 2019

ȘI-N SUFLET PICĂ FRUNZA...

Iubirile de toamnă ostracizate-n vise,
cu sânge-s scrijelite pe ușile închise,
nici amintirea primă nu mai păstrează gânduri
de vânturi spulberate, împachetate-n scânduri

Din nevăzut coboară pe scări de oase ninse
aceiași îngeri stranii din visurile stinse,
își caută perechea printre copacii goi,
nu și-o găsesc fugindă pe scările din noi

Cărările demulte se-ntind din ochi spre tâmple,
întreaga emisferă c-o lacrimă se umple,
corăbii trec absente spre ultimul lor țărm
și-n noaptea fără capăt toți îngerii adorm

În carnea mea făptura-ți de zee nenăscută
se-ntinde ca un șarpe pe-o frunză de cucută,
păianjenul uitării își țese-n suflet pânza
și cântă-n gol orchestra, și-n suflet pică frunza...

3 octombrie 2019