ATÂTA DRAGOSTE...

 M-am născut cu atâta dragoste-n mine

că le-am dăruit tuturor 

și tot mi-a rămas suficientă

cât s-o iau de la început

Numai iarba mă întreabă,

încolțindu-mi inima,

de ce-o mai dăruiesc....

Nu-i răspund și de pragul asfințitului

cu toată inima mă izbesc

N-am cerut nimic înapoi

din tot ce am oferit

nici atunci când cerul 

de zidurile nopții m-a strivit

Din fărâmele sufletului m-am recompus

și am alergat ca un cal nou născut

prin câmpie,

pierzându-mă într-un loc nevăzut

pe care nimeni nu-l știe

Și pe care nimeni nu-l va găsi

până la sfârșitul timpului

și încă o zi...

31 martie 2021

POEMELE DE NEDESCRIS

Poemele 

pe care le-am șoptit

pe câmpul dintre iad și rai

doar tu le-ai auzit

Din suflet îmi cădeau petale:

”Iubito, poemele acestea

sunt numai ale tale...”

Trăiam în vis

și-n inimă

cu lacrima ochiului meu

ți le-am scris

Umblam desculț printre ruine,

devenisem ecou

pe drumul înspinat către tine

Când te-am găsit,

în acea dimineață,

îmi sângerau picioarele

pline de cioburi

din altă viață

Nu-mi mai amintesc

poemele de nedescris

pe care sufletul cu zăpadă 

le-a scris

Când felinarele noastre 

s-au stins,

le-au citit îngerii

și au plâns...

29 martie 2021

IUBITO, POATE VINE PRIMĂVARA...

Iubito, poate vine primăvara,

această iarnă s-a întins pervers, 

îmi plânge-n suflet călimara

și-a curs toată cerneala-n univers

În visuri sfărâmate se ascund

traseele de fiare sangvinare,

bate un vânt de moarte pe pământ

și toate băuturile-s amare

Absent la ora de-atribuții clare,

mă rătăcesc prin labirintul zilei,

săpând cu inima-n țărână după-o floare

n-aud cum zornăie cutia milei

în care viscole târzii răstoarnă

ce le-a rămas din risipiri voite,

în mine locuiește aceeași iarnă

și-mi ard retina chipuri de iubite

Întreaga pradă nu îmi e de-ajuns,

din timp aș mai mușca o halcă,

și-n loc de întrebări fără răspuns

m-aș îmbarca definitiv pe-o arcă

și-aș naviga în jurul umbrei tale

într-o călătorie clandestină,

acoperind întinderile goale

cu sfâșieri albastre de lumină

Și poate atunci din pulberile fine

desculții îngeri, auzind chemarea,

de mână-n hologramă se vor ține

și-or îngropa definitiv uitarea....

25 martie 2021

NU VĂ-NCHINAȚI STRĂINILOR...

Nu acceptați lozincile fardate

ce toarnă-n suflete otravă,

e timpul să vă vindecați de lașitate,

că-i boala dintre toate cea mai gravă

O lacrimă-i pe lume țara noastră 

tăiată cu creioanele pe hărți,

copii orfani stau în fereastră

de veghe unui șir de morți

Fiți demni ca urșii carpatini,

stăpâni să fiți la voi în țară,

amară-i pâinea întinsă de străini

în indecenta epocă barbară

Armatele perverse care vin,

asezonate în ținute Gucci,

vă toarnă-n suflet fluvii de pelin

de-ajung să cânte-n țara noastră cucii

Prin bănci și alte instituții

induc definitiv sclavia,

se inventează false revoluții,

un iarmaroc al lașității-i România

La știrile de seară se tot spune

că suntem niște bieți descreierați,

le cântă zilnic trădătorii-n strune

că nu mai suntem un popor de frați

A-nvins curvia neamul românesc,

e plină scena de acorduri sumbre,

doar cei ce mor cu-adevărat trăiesc

în spațiul mioritic locuiesc doar umbre

Nu vă-nchinați străinilor 

ce ne impun cutume înrobitoare, 

deschideți ochii, orbilor,

să tragem cu săgețile în soare!

Și chiar de-o să pierim în luptă

izbindu-ne cu sufletul de nori,

la moartea noastră va fi nuntă

și ne-or cânta privighetori...

22 martie 2021

NINGE

 Ninge cu iluzii, dinspre suflet ninge,

peste călțunei se întind cocori,

inima tresaltă, poate mă convinge

să te țin în brațe când te întorci din nori

Ninge-n amintire, ninge cu lumină,

ninge cu petale de nu-mă-uita,

ninge cu iubire în hemoglobină,

ninge cu absența de la nunta ta

Sub ninsoare pinii valsuri inventează,

se coboară-n sânge florile de nufăr,

ninge cu-nserare, ninge cu amiază,

ninge cu misterul încuiat în cufăr

Holograma ninsă mă ține de mână,

se scutură-n suflet marile zăpezi,

cerul cu pământul astăzi se cunună,

cântă în surdină turme de diezi

Lasă-i ca să cânte, lasă-i ca să ningă,

să ne îngroape neaua-n înfloriri de mai,

inima să bată, focul să nu-l stingă,

chiar dacă va ninge cu scrisori din rai

Sufletul să fie pârtie mirată,

să schieze tandri îngerii prin os,

noi n-o să mai fim cum am fost odată,

ninge cu tristețea omului frumos...

22 martie 2021

DU-MĂ ÎN NORI...

De câte ori pleci, prin suflet curgând,

se-aud curcubeie plângând

În fiecare noapte visez paradisul pierdut,

lumea bizară prin care-am trecut

Pe frunzele căzânde mă scriu

până mi se face târziu

Dincolo de cuvinte, sfâșiată de-o stea,

locuiește neliniștea mea

Timpul știut n-a mai avut răbdare

și-a aruncat toate culorile-n mare

Du-mă în nori, să mă plouă

cu păsări albastre de rouă

Ascunde-mă-n tine, ține-mă strâns,

să nu știe nimeni dacă a plouat sau am plâns...

20 martie 2021

PRIN GOLUL NUMIT UNIVERS

Când m-ai renegat, în acea zi blestemată,

cerul s-a prăbușit cu sufletul meu laolaltă

Drumul dinspre tine, pavat cu pretexte copilărești,

s-a topit precum cafeaua amară în cești

Durerea sfâșietoare a coborât din gând,

de jur împrejur numai îngeri plângând

Ai mimat tristețea adâncă,  

încă mă izbesc cuvintele carnivore în tâmplă:

”Călătoria noastră se sfârșește aici,

Dumnezeu aprinde în cer licurici!”

Mi-am întors privirea  sinucisă,

inima se zbătea îngropată în clisă

”De ce-ai vrut să mă-ngropi în apus?”

Golul din jur n-a răspuns.

M-am prăbușit în prăpăstii adânci,

căderea a fost o înălțare atunci

Scara spre cer putrezise instantaneu,

în golul din jur eram numai eu

Am văzut îngerii înlăcrimați cum dispar,

am băut și cucuta lor din pahar

Când ai renegat iubirea curată,

sufletul s-a prăbușit dintr-odată,

L-a călcat în picioare o lună nebună

și l-a aruncat în țărână

Mi-am luat în brațe trupul golit de sânge,

încă se-aude ecoul cum plânge

Timpul frumos a luat-o-n sens invers

prin golul numit univers...

19 martie 2021

 

 

CARPETĂ VECHE

De ce 

cele mai frumoase ciuperci 

sunt otrăvitoare?

De ce 

dragostea sinceră doare?

De ce, 

în grădini,

nu există trandafiri fără spini?

Tăcere.

Nu există iubire fără durere...

17 martie 2021

MI-E SUFLETUL UN CÂMP MINAT DE FLORI...

Mi-e sufletul un câmp cu flori albastre

pe care pasc toții mieii vieții noastre,

se-adapă-n râuri coborând din sânge, 

desculț prin rouă, universul plânge

Unde-i copilul alergând spre soare

mânat de vise aprinse și-ntâmplare?

Unde-i speranța ce-mi întindea o mână

când inima mi se zbătea-n țărână?

S-au dus precum bătăile de ceas,

nimic din înălțare n-a rămas,

corăbii trec cărând în suflet sare

din viețile trecute în viața viitoare

Mi-e sufletul un câmp de maci proscriși,

pe-acolo îngeri de zăpadă sinuciși

au învățat să zboare înapoi în cer,

și dintr-odată s-a făcut mai ger

Trec tinere domnițe prin retină

cerșind eternității doar lumină,

străfulgerări de iris, dezlănțuiri de cai

pe scara nesfârșită ce cobora din rai

Mi-e sufletul un vultur cu-aripile deschise,

pe unde-i luptătorul neobosit din vise?

Săgeata de pe urmă străbate prin ninsoare

ducând viitorimii o ultimă scrisoare

Să-i stea de veghe când îi va fi mai greu,

s-atâția nouri negri ascunși în curcubeu

La marginea cetății, pe-o lacrimă-n ruine,

cresc flori de iasomie și sulfine

N-o să semneze nimeni nici foaia de parcurs,

nici umărul pe care arcașul vechi a plâns,

în loc de autografe, aproape de mormânt,

o floare de zăpadă s-o împrăștia în vânt

Mi-e sufletul un câmp minat de flori

în care plouă zilnic cu plecări

Și trec desculț neascultând aprozii

ce colorează asfințitul cu explozii...

17 martie 2021

 

MI-E SUFLETUL UN HOIT DE CÂINE...

 Mi-e sufletul un hoit de câine

care cerșește altui suflet pâine

Vin lupii să se-nfrupte din relicve,

doar gânduri blestemate strigă-n tigve

Blesteamă corbii sângele ce-a curs,

din gheare noaptea sufletul l-a smuls

L-a încuiat de teama altui mâine

și latră în oglindă același câine...

14 martie 2021

IUBITO-I PRIMĂVARĂ...

Iubito-i primăvară, curg în sânge

râuri de păsări ce-au migrat cândva,

de-atâta frumusețe timpul plânge

și tu-nflorești în amintirea mea

Mă îndeamnă dimineața din fereastră,

să nu mai stau în suflet, sub ninsori,

se face nesfârșirea mai albastră

și plouă dinspre tine cu cocori

Retina colorează un alt soare  

ce curge-n mine până la zenit, 

regretă despărțirea cel ce moare 

și a uitat pe cine a iubit

Deja în cosmos guguștucii cântă

într-un sublim, reinventat demers,

e-o invitație perpetuă la nuntă

și ninge cu petale-n univers

Iubito, ochii albaștri ai poienii

ne îndeamnă la plecări spre infinit,

se-ntorc toți călțuneii din bejenii

și-aduc în suflet timpul fericit

E inutil să-ți mai descriu peisaje,

e înflorirea dreptul de a fi,

dau la o parte marile bandaje

și poate-ntr-un final voi înfrunzi

Și-o să foșnesc în fiecare noapte,

la geamul tău, fără să știi că sunt,

când ai să dai perdeaua la o parte

vor plânge toporașii sub pământ

Iubito-i primăvară, curg în sânge

râuri de fluturi coborâți din stea,

l-aud pe Dumnezeu cum plânge

umblând desculț prin amintirea mea...

14 martie 2021

FERESTRE...

 Am spart toate ferestrele din ziduri

și-au fugit îngerii speriați,

pe poteci spinoase, prin riduri

țesute de munții Carpați

Arborii creșteau cu vârful în jos,

golind de iluzii pământul,

curgeau prin omul frumos

și pietrele de moară, și vântul

Soarele amiezii întreba uneori,

învelit în ploile-curcubeu,

cum de cresc milioane de flori

îngropate în sufletul meu!

Doar ecoul îi răspundea,

ținând în mână o floare albastră:

”De aici, din inima mea,

zboară îngerii pe fereastră...”

13 martie 2021

ELEGIE PENTRU BĂTRÂNII ORFANI

În țara-n care se prăsesc cocori

bătrânii gliei strămoșești

sunt obligați de infractori

să bea cucuta ultimă din cești

Acei ce-au construit o țară

din țăndări, putregaiuri și noroi,

își cară-n cârcă pietrele de moară

cerșindu-și ziua de apoi

Cu pensii mici, cu boli flămânde

ce mușcă trupul răstignit pe cruce,

ei ar pleca de-aici oriunde,

dar vântul serii nu-i mai poate duce

Mi-e milă de-acești îngeri osândiți

ce-n lacrimi își cerșesc amara pâine,

prea bunii, enigmaticii părinți

ce-au construit cu încredere un mâine

din care-au fost excluși instantaneu

de virușii ce s-au proptit în sânge,

se-aude câteodată Dumnezeu

la capătul pământului cum plânge

Pe scena vieții tragicii actori

se-ascund în visuri de copii,

suntem la mâna unor infractori

ce greu îi este acestei Românii

din care au pierit, sacrificați, haiducii

și au crescut bezmetic securiștii,

noi, ultimii orfani ai crucii,

ne minunăm de câte fac siniștrii

și nu aprindem niciun rug în piață

pe care putregaiul nou să ardă,

cine a spus că asta este viață

avea în piept o inimă bastardă...

Nu-i prea târziu să ne trezim din moarte,

să tragem cu săgețile în nori,

să trecem râul care ne desparte

de ziduri să-i strivim pe infractori

Copiii să se-audă zumzăind,

să râdă primăvara în privire,

e timpul să ne izbăvim

și-n loc de ură, să croim iubire...

12 martie 2021

NU TOATE COPILĂRIILE SUNT LA FEL

 Sărăcia a mușcat  din oameni

până când au rămas fără inimă.

Golul din jur s-a mutat înăuntru

Desculții calcă pe cioburi de suflet 

căutându-și identitatea

În această societate bolnavă de narcisism

copiii adorm visând o coajă de pâine 

În această societate dezumanizantă

ipocrizia e lege, neomenia e o stare de spirit

Nu toate copilăriile sunt la fel.

Unele nici nu mai sunt copilării; 

sunt uriașe semne de întrebare

agățate de zborul păsărilor călătoare

Oamenii și-au pierdut busola

și nu se mai descurcă 

fără vechile mijloace de orientare:

răsăritul soarelui, surâsul stelelor, 

foșnetul frunzelor

Vremelnicia a acaparat ordinea de zi.

Prin zgura sufletului trec șerpi colorați

căutând victime colaterale

Copiii sunt atât de speriați

încât nu mai vor să ajungă oameni mari

Cât încă mai pot, se ascund în fluturi,

în bulgări de lumină călătorind prin

noaptea adâncă a vieții noastre

E un miracol că nu și-au pierdut inocența

în această lume a trocului, 

a înverșunării virtuale,

a lipsei acute de iubire

”Nu toate copilăriile sunt la fel ”, 

îmi șoptea îngerul rănit

într-o vreme când, 

neavând nimic, aveam totul

Îmi strâng în brațe copilăria

traversând deșertul inimii

însetat până la lacrimi

Invoc prin ferestrele sparte ale timpului:

”Veniți de luați copilărie! E gratis!”

Tăcere. 

Ecoul s-a ascuns în amintiri dureroase...

8 martie 2021

ÎN INIMĂ S-A PRĂPĂDIT O FLOARE

Îmi închid poarta inimii. Doare prea tare

această primăvară strecurată pe furiș,

zadarnic cântă păsările în frunziș,

zadarnic cad cometele din soare

Cerșesc la poarta sufletului norii,

toți călțuneii s-au trezit sub scuturi,

se-aprinde înserarea-n gânduri

și plânge-un pescăruș pe țărmul mării

Iluzia-n țărână se preface,

cotrobăie prin zațul zilei corbii,

spre orizont privesc întunecarea orbii,

tot soarele în lacrimi se desface 

Curg prin retină întâmplări de sare,

sub cicatrice se-ntrunesc plecări,

zadarnic cântă cârduri de cocori,

în inimă s-a prăpădit o floare...

5 martie 2021

ÎN ȚARA PĂRĂSITĂ

Se-ntorc din depărtări albastre

acele păsări care au plecat

când iarna nesfârșită a vieții noastre

a-ntins peste lumină un macat

Ies ghioceii de sub bruma rece

când mierlele îndrăznesc să cânte,

trăsuri de îngeri or să se înece

sub argintiul norilor din tâmple

Va fi în suflet iarăși primăvară,

vor înflori toți cornii din Carpați,

din amintire visele coboară,

deschideți ușa cerului, cântați!

Cântați până se sparg ferestre

în timpul ce s-a scurs printre străini!

să se întoarcă vulturii pe creste,

cântați și poate n-o să mai murim

Poate vor prinde viață casele de lut

în care nu mai locuiește nimeni,

călătoriți cu sufletu-n trecut,

erați așa de mândri și de tineri

când ați plecat după himere-n lume,

că nu mai sufereați neomenia,

voi ați cântat zăltaților în strune

și-ați sărăcit, plecând, și România

Cât doare țara asta părăsită!

cum plâng de disperare cerbii!

neghina n-a trecut demult prin sită

și crește ca un ghimpe firul ierbii

Căsuțele-s golite de părinți,

ei s-au mutat de dorul vostru-n cer,

tot raiul s-a umplut de sfinți

și-n satele uitate-i tot mai ger

Pe lângă garduri putrezite cresc

aceleași flori ieșite din zăpadă

pe care neamul românesc

demult plecat, nu poate să le vadă

Pustii sunt ulițele zi de zi,

doar noaptea le cutreieră un câine,

și tot mai rare glasuri de copii

ne dau speranța că va fi și-un mâine

Doar păsările călătoare n-au uitat

să-și rânduiască cuiburile-n frunze,

și s-au întors de unde au plecat

ca-n vechile uleiuri de pe pânze

Carpații-or adormi ușor

sub cântece de leagăn nelumești,

și-n somnul lor sfâșietor, și îngerilor le e dor,

de raiul casei părintești...

1 martie 2021