Bat colindătorii la fereastră
Și se-aud în mine cântece de ger.
Unde e copilăria noastră?
Unde sunt toți îngerii din cer?
Cine i-a făcut să crească mari,
Să cutreiere întinderile albe
Unde cârduri de copii hoinari
Vin cu plugul și florile dalbe!...
Crește-n mine fiecare vers
Și mă-ntorc prin suflet în trecut,
Doamne, mult mai e de mers!
Prin neantul vieții m-am pierdut...
Lasă-mă să mă întorc un pic
În copilăria mea de chihlimbar,
În rest nu-ți mai cer nimic,
Lasă-mă, mi-e dor de mine iar.
Mâine-i Anul Nou și eu mă învechesc
Și-aș avea nevoie azi de mine,
Vin copiii cu surâs ceresc
Golul inimii să îl aline.
Cântă nelumesc, cu voci de îngeri:
”Ale cui s-aceste înalte case?”
Și te bucuri și în tine sângeri,
Se topește întunericul din oase,
Că și tu ai colindat prin ger
Și-ai înnobilat câte-o fereastră...
Unde-s, Doamne, îngerii din cer?
Unde e copilăria noastră?...
31 decembrie 2015
joi, 31 decembrie 2015
De când prin ecou ai fugit dinadins
Un timp ai să mai privești în urmă,
pe unde miracolul din vis s-a prelins,
pe acolo pașii tăi de zăpadă
umbra mea au călcat-o dinadins.
Or să te privească macii singuratici,
cum îți scuturi în țărână uitările,
cineva prin tine o să strige,
dar n-ai să mai poți auzi chemările.
O să acuzi nevăzutul de complot,
ție n-ai să-ți găsești nicio vină majoră,
altcineva poartă pe umeri povara
dezertării secundei din oră.
N-o să te mai privească niciodată oglinda
cu aceiași ochi de copac dezarmat.
Și-ai să te întrebi câteodată:
de unde vin și de ce am plecat?!
Care iluzii pierdute își așteaptă răspunsul?!
Ce boală nevăzută prin trup mi-a trecut?!
Oare m-a tras un demon în sine?
Cine sunt și de ce m-am pierdut?
O vreme ai să mai plutești prin ecou
ca o umbră căutându-și lumina,
o să-ți aprindă inima acel slow
și-o să-ți taie răsuflarea drezina.
După care o să vină scadența...
Ai să fugi prin uitare cu inima-n clonț,
și-ai dori să-ți dai viața toată
să mai treacă prin mine un glonț
pe care să scrie cu litere mari,
rupte din secvențele albastre:
sunt străina care a spart
toate ferestrele inimii noastre.
Eu o să fiu un om de zăpadă
ce inima ca o lacrimă ți-a întins,
dar au înghețat mirările, aerul,
de când prin ecou ai fugit dinadins
31 decembrie 2015
pe unde miracolul din vis s-a prelins,
pe acolo pașii tăi de zăpadă
umbra mea au călcat-o dinadins.
Or să te privească macii singuratici,
cum îți scuturi în țărână uitările,
cineva prin tine o să strige,
dar n-ai să mai poți auzi chemările.
O să acuzi nevăzutul de complot,
ție n-ai să-ți găsești nicio vină majoră,
altcineva poartă pe umeri povara
dezertării secundei din oră.
N-o să te mai privească niciodată oglinda
cu aceiași ochi de copac dezarmat.
Și-ai să te întrebi câteodată:
de unde vin și de ce am plecat?!
Care iluzii pierdute își așteaptă răspunsul?!
Ce boală nevăzută prin trup mi-a trecut?!
Oare m-a tras un demon în sine?
Cine sunt și de ce m-am pierdut?
O vreme ai să mai plutești prin ecou
ca o umbră căutându-și lumina,
o să-ți aprindă inima acel slow
și-o să-ți taie răsuflarea drezina.
După care o să vină scadența...
Ai să fugi prin uitare cu inima-n clonț,
și-ai dori să-ți dai viața toată
să mai treacă prin mine un glonț
pe care să scrie cu litere mari,
rupte din secvențele albastre:
sunt străina care a spart
toate ferestrele inimii noastre.
Eu o să fiu un om de zăpadă
ce inima ca o lacrimă ți-a întins,
dar au înghețat mirările, aerul,
de când prin ecou ai fugit dinadins
31 decembrie 2015
Linia orizontului are ușa îngustă
Trece timpul prin noi ca un glonț,
ne sfâșie trupul, sângele,
ne duc întristările-n clonț
și se zbate-n iluzii, meningele.
Ne pierdem în tăceri de granit,
ne-încuie-n depărtări privirile,
uităm prea ușor ce-am iubit
și-am vrea să schimbăm amintirile.
Ne risipim dumnezeirea în orgolii,
fiare hepatice ce-și ascut colții,
becarii înhață samavolnic bemolii
și ne trezim abia în pragul morții
că n-am ales magia înlunării,
în compromisuri visele s-au frânt,
și ne predăm în brațele clonării
da-i prea târziu, ne-am risipit în vânt
Că timpul a trecut prin noi ca un glonț,
ca o cale ferată prin pustă,
sufletu-abia-și duce timpul în clonț
și linia orizontului are ușa îngustă...
31 decembrie 2015
ne sfâșie trupul, sângele,
ne duc întristările-n clonț
și se zbate-n iluzii, meningele.
Ne pierdem în tăceri de granit,
ne-încuie-n depărtări privirile,
uităm prea ușor ce-am iubit
și-am vrea să schimbăm amintirile.
Ne risipim dumnezeirea în orgolii,
fiare hepatice ce-și ascut colții,
becarii înhață samavolnic bemolii
și ne trezim abia în pragul morții
că n-am ales magia înlunării,
în compromisuri visele s-au frânt,
și ne predăm în brațele clonării
da-i prea târziu, ne-am risipit în vânt
Că timpul a trecut prin noi ca un glonț,
ca o cale ferată prin pustă,
sufletu-abia-și duce timpul în clonț
și linia orizontului are ușa îngustă...
31 decembrie 2015
O vreme, surâsul prin lacrimă l-am întins
O vreme n-am putut să mai respir,
existența era presărată cu goluri de aer,
sufletul se prăbușise în vaier,
secundele-mi dădeau cu glaspapir.
Străzile îmi păreau nesfârșite redute
și-înaintam ca o piatră pe apă,
zeii mă foloseau pe post de otreapă,
mă sfâșiau nemiloase iluzii pierdute
M-acuzau luminile nopții fantomatice,
și-n ecou inima bântuia în sevraj.
Cerul intrase cu mine-n tangaj,
zilele se-înecau în sânge apatice.
Mă privea prin tine, ca o pasăre, marea,
nisipul umed mă juca în picioare,
și nu aveam motive să îi cer iertare,
eu doar îi ascultasem chemarea.
Încă mă privesc ochii ei din vitrină
implorând străpunși de dorinți absolutul,
dar se-ntărește-ntre secunde lutul
și cade înserarea din hemoglobină.
O vreme am crezut c-am sfârșit căutarea
prin mine însumi după acea parte
ce mă-ncuia-n eternitate,
dar mă pândea în glasul ei, trădarea.
Într-o zi s-a topit lumina între noi,
și-ntre eternități himera s-a ascuns,
mi-a fost luat și dreptul la recurs,
înaintam abătut prin noroi.
Atunci am crezut că s-au isprăvit
căutările prin existența perfidă,
ca un vis de carbid ucis de carbidă
în golul din jur m-am tot risipit.
Acolo tristețea la mine se-nclină,
cu toate amintirile, fără motiv,
Și iarna mi-a trimis retroactiv,
cheia încuiată-n romanța meschină.
”Atât a fost...”, o simplă nebunie temporară
în care eu am vrut să fie altceva,
și ca un biet actor de cinema
am fost silit să ies din film afară.
N-o să mai joc în piesă, nu te teme!
prea concludent și des îți manifești dorința...
Te rog să-mi ierți, de data asta, elocința.
Și chiar de mă renegi o vreme
vei înțelege într-o zi anume,
răpusă de citate vagi și melodii,
de ce cărarea către tine n-o mai știi,
de ce joci singură în steaua fără nume.
Vei duce, poate, mâinile la gură,
să simți pe buze sărutări demulte,
îți vei dori ca îngerii s-asculte
povestea de iubire clar-obscură.
Sau poate nu, a fost doar un pretext
să-ți regăsești încrederea de sine,
și-am fost doar poligonul pentru tine
în care singură ți-ai dat un test.
O vreme n-am să mai citesc ziarul,
de peste tot vin numai știri bizare,
în iarna vieții mele ai fost o mare,
deși-n adâncuri mă pândea finalul.
În vântul serii mă vor bate în nituri,
demonii nopții cu ochii bizari,
vor crește brusturii uitării amari
s-acopere iubirea din mituri.
Și nimeni n-are să te cheme,
să dai răspunsuri unor întrebări,
doar printre voluntare dezertări
vei mai vedea o umbră stranie, o vreme.
Dar în ecou, în fiecare noapte,
te vei trezi visând focul nestins,
că-n lacrima ce te striga din pleoape,
surâsul către tine l-am întins
să-ți prindă inima, dar ea a vrut să scape...
30 decembrie 2015
existența era presărată cu goluri de aer,
sufletul se prăbușise în vaier,
secundele-mi dădeau cu glaspapir.
Străzile îmi păreau nesfârșite redute
și-înaintam ca o piatră pe apă,
zeii mă foloseau pe post de otreapă,
mă sfâșiau nemiloase iluzii pierdute
M-acuzau luminile nopții fantomatice,
și-n ecou inima bântuia în sevraj.
Cerul intrase cu mine-n tangaj,
zilele se-înecau în sânge apatice.
Mă privea prin tine, ca o pasăre, marea,
nisipul umed mă juca în picioare,
și nu aveam motive să îi cer iertare,
eu doar îi ascultasem chemarea.
Încă mă privesc ochii ei din vitrină
implorând străpunși de dorinți absolutul,
dar se-ntărește-ntre secunde lutul
și cade înserarea din hemoglobină.
O vreme am crezut c-am sfârșit căutarea
prin mine însumi după acea parte
ce mă-ncuia-n eternitate,
dar mă pândea în glasul ei, trădarea.
Într-o zi s-a topit lumina între noi,
și-ntre eternități himera s-a ascuns,
mi-a fost luat și dreptul la recurs,
înaintam abătut prin noroi.
Atunci am crezut că s-au isprăvit
căutările prin existența perfidă,
ca un vis de carbid ucis de carbidă
în golul din jur m-am tot risipit.
Acolo tristețea la mine se-nclină,
cu toate amintirile, fără motiv,
Și iarna mi-a trimis retroactiv,
cheia încuiată-n romanța meschină.
”Atât a fost...”, o simplă nebunie temporară
în care eu am vrut să fie altceva,
și ca un biet actor de cinema
am fost silit să ies din film afară.
N-o să mai joc în piesă, nu te teme!
prea concludent și des îți manifești dorința...
Te rog să-mi ierți, de data asta, elocința.
Și chiar de mă renegi o vreme
vei înțelege într-o zi anume,
răpusă de citate vagi și melodii,
de ce cărarea către tine n-o mai știi,
de ce joci singură în steaua fără nume.
Vei duce, poate, mâinile la gură,
să simți pe buze sărutări demulte,
îți vei dori ca îngerii s-asculte
povestea de iubire clar-obscură.
Sau poate nu, a fost doar un pretext
să-ți regăsești încrederea de sine,
și-am fost doar poligonul pentru tine
în care singură ți-ai dat un test.
O vreme n-am să mai citesc ziarul,
de peste tot vin numai știri bizare,
în iarna vieții mele ai fost o mare,
deși-n adâncuri mă pândea finalul.
În vântul serii mă vor bate în nituri,
demonii nopții cu ochii bizari,
vor crește brusturii uitării amari
s-acopere iubirea din mituri.
Și nimeni n-are să te cheme,
să dai răspunsuri unor întrebări,
doar printre voluntare dezertări
vei mai vedea o umbră stranie, o vreme.
Dar în ecou, în fiecare noapte,
te vei trezi visând focul nestins,
că-n lacrima ce te striga din pleoape,
surâsul către tine l-am întins
să-ți prindă inima, dar ea a vrut să scape...
30 decembrie 2015
marți, 29 decembrie 2015
Timpul era o femeie
Timpul s-a plictisit să alerge după mine,
ca un cal urmărit de lupi,
și să nu mă prindă din urmă.
M-a tot strigat: stai!
tu ești trupul meu,
întoarce-te! E frig
fără tine în rai.
Am obosit să-mi tot aștept timpul,
să-mi îmbrace sufletul
în secunde, în ore.
Iluziile pasc prin mine
printre cirezi de erbivore.
Mă izbesc de pereții strânși
în menghina inimii
până devin un punct insesizabil.
Tu știi, ea știe, toți știu
că sunt un laser vulnerabil.
Tai cu o frecvență nelumească
zgura ochilor osândiți în idee,
tăcerea, albastrul, amarul...
Timpul era o femeie,
iar eu îi eram avatarul.
28 decembrie 2015
De fapt, extazul nu există
Trecem de la agonie la extaz și invers
atât de repede că nu mai știm unde suntem.
(Cine suntem oricum nu știam demult!)
Trecem pentru că suntem oameni și uneori
ne împăunăm cu vise.
Dacă nu am visa am fi doar niște bolovani de râu
pentru care singura scăpare din îmbrățișarea pietrei
e piciorul unei domnișoare trecând dincolo,
atentă să nu se ude.
Visurile fac diferența între apus și răsărit.
Trăim pe marginea sufletului în iluzii flămânde
care se hrănesc din trupul nostru până la sațietate.
Atunci neantul își bagă degetele pe gât
și ne vomită la întâmplare;
forme bizare de moloz și rumeguș
dotate cu cărți de identitate false.
Nu știm nici cine suntem, nici de ce suntem.
Știm doar să ne mințim că am fi altceva
decât ceea ce nici nu știm că suntem.
De fapt, extazul nu există. E o agonie în formă continuată.
28 decembrie 2015
Când crezi că ea este altfel decât este
Mi-e dor de ninsori ca-n povești
când mă abandonam în zăpadă
și-n ochii tăi dumnezeiești
nu lăsai tristețea-mi să se vadă
Sunt zile și nopți în care nu ninge,
crăiesele s-au înecat în rumeguș,
sufletul ca o lampă se stinge,
iar viața-i o pată diformă de tuș
Măcinat de cuvintele spuse,
de adierile nemuririi-n alint,
cad prizonier amintirii apuse
și demonii minții-n tăcere mă mint
În unele zile însemnate-n jurnale,
gheare de gheață se-nfig în retină,
lava iubirii topită-n furnale
toarnă statui în hemoglobină
Cei care fug aspiră tot praful,
fac curățenie de iarnă-n conștiință,
poți să-mi ghicești trecutul în zațul
îngerului trecut în neființă
Și se tot duc năuci urmându-și umbra
ce ține-n gheare foaia de parcurs,
și îi înghite ca un șarpe tundra
și nu vor să audă ce-ai de spus
Cei ce rămân răscolind prin gunoaie
căutându-și raiul promis,
sunt iluzii strivite de-o ploaie
ce cade din sens interzis
Și nu au rost citatele obscure,
nu-i loc de motivări de formă,
eternitatea n-ar putea să-ndure,
realitatea timpului diformă
Sunt zile în care nu am scris povești,
eu eram un fel de poveste,
dar nu știi niciodată cine ești
când crezi că ea e altfel decât este...
27 decembrie 2015
când mă abandonam în zăpadă
și-n ochii tăi dumnezeiești
nu lăsai tristețea-mi să se vadă
Sunt zile și nopți în care nu ninge,
crăiesele s-au înecat în rumeguș,
sufletul ca o lampă se stinge,
iar viața-i o pată diformă de tuș
Măcinat de cuvintele spuse,
de adierile nemuririi-n alint,
cad prizonier amintirii apuse
și demonii minții-n tăcere mă mint
În unele zile însemnate-n jurnale,
gheare de gheață se-nfig în retină,
lava iubirii topită-n furnale
toarnă statui în hemoglobină
Cei care fug aspiră tot praful,
fac curățenie de iarnă-n conștiință,
poți să-mi ghicești trecutul în zațul
îngerului trecut în neființă
Și se tot duc năuci urmându-și umbra
ce ține-n gheare foaia de parcurs,
și îi înghite ca un șarpe tundra
și nu vor să audă ce-ai de spus
Cei ce rămân răscolind prin gunoaie
căutându-și raiul promis,
sunt iluzii strivite de-o ploaie
ce cade din sens interzis
Și nu au rost citatele obscure,
nu-i loc de motivări de formă,
eternitatea n-ar putea să-ndure,
realitatea timpului diformă
Sunt zile în care nu am scris povești,
eu eram un fel de poveste,
dar nu știi niciodată cine ești
când crezi că ea e altfel decât este...
27 decembrie 2015
luni, 28 decembrie 2015
SĂPTĂMÂNA PE SCURT (1)
Cel mai bun președinte pe care nu l-a avut România* Bețivul din beție se trezește, prostul din prostie, niciodată* Pensii speciale pentru hoțomani* În pușcăriile românești intri infractor și ieși scriitor* Cine se mai joacă de-a mama și de-a tata prin Casa de Vrăjălien-Sigmaringen
Anul 2015 l-a răpit pe cel mai bun președinte pe care nu l-a avut România. Pe zi ce trece până și orbii au început să vadă că Tribunul mort înseamnă pentru Mișcarea Națională mai mult decât toți politrucii vii.* După ce a anulat recepția de 1 Decembrie de la Cotroceni, Klaus Werner Johannis a dat una pe 21 decembrie cu ocazia aniversării unui an de concediu bine făcut. Ipocrizie, pas cu pas. La aceeași dată, dar în 1989, 50 de oameni erau uciși la București, 462 erau răniți, iar 1245 arestați. Dar cui îi mai pasă?!* Mi se pare mie sau pe KWJ îl cam deranjează discuțiile despre Ziua Națională, despre unirea Basarabiei și Bucovinei cu Patria-Mamă, despre Cauza Națională în general? Cred că ar cam fi timpul să nu-l mai suspectăm pe președinte de bune intenții că am cădea în ridicol.* În bugetul pe 2016 sunt prevăzute 50 de milioane de lei vechi pentru hrana peștilor prezidențiali. După plecarea de la timona Cotrocenilor a Elenei Udrea au rămas peștii fără principala sursă de venit.* De un tratament similar vor beneficia și cei șase pisoi ai lui Johannis aduși de la Sibiu, pâș-pâș. Probabil d-aia a mieunat C. P. Tăriceanu că bugetul e varză. Cu carne de Bruxelles. Sau invers. Totuși, nu era mai bine ca pisoii să se hrănească numai cu pește, să nu mai zgârie bugetul?* Parlamentarii ierbivori au hotărât câți câini trebuie să păzească stânile. Unul singur la câmpie (probabil vreunul mai depresiv care urăște colectivitatea), doi în zona colinară și trei la munte. Lupii s-au bucurat, ciobanii nu. Mai ales că o paracopitată i-a făcut proști* Mă întreb cum și-or omorî timpul alde Truică în arestul la domiciliu? Ce-or face ei în castelele alea imense? Cum vor proceda ca să nu-și piardă îndemânarea? Probabil își fură singuri căciulile de pe dovlecii ce le țin loc de umbrelă. Cred că ăștia, la nunta proprie și personală și-au furat singuri mireasa. Și au cerut drept răscumpărare retrocedarea „ Castelului din Carpați”, că, mai mult decât sigur, Prinsul Paul se înrudea prin filiera de necontestat a imaginației cu Jules Verne.* Ce, nu știți cine-i surprinsul Pol? E băiatul ăla bătrân care seamănă cu bunicul său, regele cartofor Carol al II-lea ca două picături de ulei. Una de de soia iar cealaltă de ricin. Să știți că și regele era pasionat de hașmangleală, numai că avea ceva mai mult gust la femei. Și, în general, avea o atitudine dreaptă tot timpul. Chiar fermă, după părerea contemporanelor.* Din haita de lupi nesățioși a prințului de carnaval făcea parte și ziaristul mai brunet decât crema de ghete, Dan Andronic. Hoț de mic, încă de când fugise de sub coviltirul familial și se pripășise la ”Evenimentul zilei”, unde și cea mai proastă găină din redacție năștea minimum doi pui vii. Bașca întreruperile de sarcină.* Dar ce credeți că făcea Dănuț la ziar. Dădea la manivelă? Se epila cu rindeaua? Nț, n-ați ghicit. Își făcea mâna. Șterpelea anchetele serioase din revista ”România Mare”, care avea tiraje amețitoare ( până la 800.000 de exemplare rarisime) și le dezvolta, le aburea, găsind scurtătura spre glorie. De care a avut parte, altminteri nu s-ar fi ploconit la el ditamai prințul murăturilor.* Cum s-o fi simțind Băsescu acum când toate neamurile lui (fratele Mircea, cumătrul Paul Lambrino, cumătrul Bercea Mondial) se pregătesc să devină niște clasici în viață. Le va fi alături la bine și la rău sau nici ceapă n-a mâncat nici gura de canal media nu-i miroase!* Realitatea e că Hohenzollernii au cam ajuns de râsul curcilor. Sau al cocoșilor supraviețuitori ai luptelor organizate de o zuză de-a lui Mihai Întâiul și Ultimul prin țara tuturor imposibilităților. După ce că Margareta își omoară timpul jucându-se de-a mama și de-a tata cu ”persoana de sprijin” Radu Duda , acum l-au exclus din linia directă de succesiune la tronul imaginar și pe prințul Nicolae, că ar fi curvar și cartofor. Lasă să fie el sănătos că belele curg. Bine că nu-i îndrăgostit de femeia cu barbă! Sau nu știm noi? * Dar pierdem prea mult spațiu tipografic cu un regat care nu există, așa că să ne întoarcem la președintele nostru. Ne-am întoarce, dar e cam plecat de acasă. Ba la Sibiu, ba la Miami. Funcția prezidențială e atât de solicitantă în ultima vreme încât după fiecare vacanță obositoare concediul bine făcut se impune de la sine.* Naționala de handbal feminin a României a luat bronzul la Mondiale după cea mai ciudată evoluție din istorie. După victorii lejere cu Costa Rica și Kazahstan, țări în care handbalul se joacă din obligație, au urmat trei înfrângeri la Spania, Norvegia și Rusia. Moment în care fostul antrenor al naționalei, Gheorghe Tadici, care n-a avut niciodată toată țigla pe casă le-a acuzat pe fete că au jucat mahmure întrucât sportul lor preferat ar fi sticlismul. Trezite la realitate, Cristina Neagu ( cea mai bună handbalistă a lumii și în acest an) și celelalte amazoane au făcut instrucție cu Brazilia ( campioana mondială), au eliminat țara gazdă, Danemarca, și au pierdut nedrept în semifinale, după prelungiri și după ce le fusese anulat un gol valabil, cu Norvegia. Pentru bronz au zdrobit Polonia. După război, Tadici zice că-i meritul lui, că dacă nu le critica el nu făceau nicio brânză. Așa o fi, nea Gică, acum cred că te-ai prins și mata că bețivul din beție se trezește, dar prostul din prostie, niciodată!* Că tot veni vorba de TVR; măi, aceștia, de ce mai încasați abonamente dacă nu toți românii pot să vadă meciurile naționalei? Vă plângeți de bani?! Ia furați voi mai puțin și redistribuiți fondurile astfel încât să se bucure toți românii de realizărilor celor mai buni dintre noi. Dacă nu sunteți în stare, desființați-vă! Măcar știm o treabă.* Știți care-i cel mai bun spital din România , pentru politicieni și alți bagabonți? Pușcăria. Acolo-și descoperă toate bolile. Intră putrezi de bolnavi și ies sănătoși tun. Și înainte de vreme. Și dacă au și talent scriitoricesc, nici n-au timp pentru toate analizele că și sunt externați. Adică, la Poarta Albă și prin alte case de creație și loisir, intri infractor și ieși scriitor.* Vă întrebați poate ce se întâmplă cu infractorii care n-au talent scriitoricesc. Nu există așa ceva. Cine are talent la furat se pricepe și la știință. Una fără alta nu se poate. Știința hoției e mama tuturor științelor.* România a devenit țara fărădelegilor. După ce și-au făcut din condei niște pensii nesimțite, parlamentarii, fără cea mai mică urmă de bun simț în ADN, i-au cadorisit și pe primari și pe viceprimari. Adică, pe hoții hoților. Prin această fărădelege, un viceprimar dintr-o comună cu 700 de locuitori (ca s-o luăm cel mai de jos), va avea, după trei mandate de băut prin cârciumile sătești și de dormit cu capul pe umărul lui Grivei, o pensie de trei ori mai mare decât un chirurg care a operat 40 de ani ! Băi, voi chiar nu mai sunteți întregi la cutia ucrainiană? Nu vă e rușine? Ia uite ce m-am găsit să vă-ntreb și eu! Sigur că nu vă e, ați desființat-o prin lege. Totuși, nu vă e teamă că s-ar putea să vă ia ”proștii” la bolovani, ca să citez din ciumăfaia de-și zice senator. Dar nici frică nu vă e, dovada e activitatea voastră infracțională. Ne-ați arătat tuturor că faceți ceva pe victimele de la ”Colectiv” și, mai ales, pe vocea străzii, care striga răspicat: ”PSD și PNL, aceeași mizerie!”Le-ați arătat ”proștilor” că, în ciuda lozincilor, le puteți lua oricând pielea de pe ei. Dar și când vor începe retrocedările și va trebui să le-o dați înapoi. Să te ții atunci focuri de artificii și lacrimi de crocodil...* Casa de Vrăjălien-Sigmaringen transmite mesaje Națiunii, non-stop. Iar Națiunea nici măcar nu-i bagă-n seamă. Ce ingrată! Măi, Majestate, uite care-i treaba: ai uitat că l-ai dat morții pe mareșalul Antonescu? Probabil, că ai și mata o vârstă, dar românii nu pot uita asta. În rest nu prea-i interesează activitatea ta că n-ai avut niciuna. Ai fost o marionetă. Și a nemților și a rușilor. Nu-i vina ta, așa au fost vremurile, iar tu n-ai putut mai mult. Totuși, o întrebare pe final de făcut umbră pământului degeaba: de ce ai semnat ”Declarația de la Budapesta” din iunie 1989. A, te prefaci că n-auzi! Mira-m-aș! Cu urechile alea ale tale, model farfurie zburătoare ”Apollo 11”, ar fi trebuit să fii pe recepție.* Achim Irimescu, ministrul a ceea ce a mai rămas din agricultura românească, zice, cu îndreptățire, că populația este otrăvită cu produse de import din segmentul cel mai ieftin.Absolut corect. Bravo, domnule ministru! Dar ia și niște măsuri să schimbi lucrurile că la palavre toți suntem buni. Agricultura are nevoie de protecționism și intervenționism, altfel nu face față concurenței acerbe din Uniunea Europeană. Și fii atent și la acei producători autohtoni care în goana lor după profit au început să chimizeze tot ce răsare, crește și înflorește. Bagă-i la cremenal!* Guvernul Cioloș a fost privit cu speranță de toți aceia care se săturaseră de structurile mafiote numite partide politice. Și ce vedem noi? Păi vedem un premier afabil, sociabil, respectuos, care-și notează toate durerile societății dar care aplică exact programul fostei alianțe de guvernare peste care altoiește, forțat de împrejurări, trăsnăile peneliste. Păi așa ne-a fost vorba, monșer? Nu ziceai tu că o să contribui la schimbarea în bine a societății? Că ne va fi iarna bine și vara cald? Ai schimbat legile electorale? Te doare la bască. Nu ziceai matale că or să se aleagă primarii în două tururi, că o să dispară pragul electoral de la alegerile locale, și câte și mai câte, ca să împrospătăm mizerabila clasă politică. Nu zici nimic? Te faci că plouă. Păcat, poporul ți-ar fi putut fi singura umbrelă. Șacalii ăștia cărora le cânți în strună hitul”M-am născut între Carpați printre europenizați”, or să te sfâșie când ți-e lumea mai dragă. Dacă tot aveai strada de partea ta puteai să faci ceva și pentru prostime.* De fapt de popor se ocupă sinistra de la finanțe care-l îndeamnă să muncească pe doi lei, ce atâta gargară cu ridicarea nivelului salariului minim! Se înțelege că ea e putred de bogată și-i dă mâna să-i disprețuiască pe aceia în numele cărora distribuie munții de bani ai țării. Bine, are și un solid antrenament al disprețului că a făcut parte din odioasa guvernare pedelistă care a tăiat pensiile și salariile românilor ca să aibă ei ce fura prin ANRP și alte instituții ale hoției. Vezi, strado, ce făcuși? Vorba aia: ce-și face omul cu mâna lui se numește educație tehnologică (lucru manual, pe vechi).* Dar societatea civilă, pe care, vorba lui Vadim, am crescut-o la sân ca pe-o reptilă, nu se lasă până nu va ajunge pe culmile succesului. Cred că știți care-i definiția succesului dată de W. Churchill, care bea mai mult decât Băsescu, dar se trezea la momentul potrivit(și nu în brațele Elenei din Troia): ”Succesul este abilitatea de a trece de la un eșec la altul, fără a-ți pierde din entuziasm”* Rompetrol a ajuns în portofoliul chinezilor care au cumpărat 51 la sută din acțiuni de la kazahi. Preluarea începuse încă de pe vremea lui Patriciu căruia pe când era destul de viu i se băgase în firmă și, ulterior, în așternut, o oarecare Melanie Chen. Ce părere o fi având Adrian Năstase de finalizarea asta?! * Nu știu dacă printre darurile de Crăciun, Moșul o fi având și darul vorbirii. Dar, dacă-l are, ar fi minunat să i-l dăruiască lui Klaus Werner Globe-Troter Johannis.
CONTELE DE MONTE-CRISTO
5 ianuarie 2016
Anul 2015 l-a răpit pe cel mai bun președinte pe care nu l-a avut România. Pe zi ce trece până și orbii au început să vadă că Tribunul mort înseamnă pentru Mișcarea Națională mai mult decât toți politrucii vii.* După ce a anulat recepția de 1 Decembrie de la Cotroceni, Klaus Werner Johannis a dat una pe 21 decembrie cu ocazia aniversării unui an de concediu bine făcut. Ipocrizie, pas cu pas. La aceeași dată, dar în 1989, 50 de oameni erau uciși la București, 462 erau răniți, iar 1245 arestați. Dar cui îi mai pasă?!* Mi se pare mie sau pe KWJ îl cam deranjează discuțiile despre Ziua Națională, despre unirea Basarabiei și Bucovinei cu Patria-Mamă, despre Cauza Națională în general? Cred că ar cam fi timpul să nu-l mai suspectăm pe președinte de bune intenții că am cădea în ridicol.* În bugetul pe 2016 sunt prevăzute 50 de milioane de lei vechi pentru hrana peștilor prezidențiali. După plecarea de la timona Cotrocenilor a Elenei Udrea au rămas peștii fără principala sursă de venit.* De un tratament similar vor beneficia și cei șase pisoi ai lui Johannis aduși de la Sibiu, pâș-pâș. Probabil d-aia a mieunat C. P. Tăriceanu că bugetul e varză. Cu carne de Bruxelles. Sau invers. Totuși, nu era mai bine ca pisoii să se hrănească numai cu pește, să nu mai zgârie bugetul?* Parlamentarii ierbivori au hotărât câți câini trebuie să păzească stânile. Unul singur la câmpie (probabil vreunul mai depresiv care urăște colectivitatea), doi în zona colinară și trei la munte. Lupii s-au bucurat, ciobanii nu. Mai ales că o paracopitată i-a făcut proști* Mă întreb cum și-or omorî timpul alde Truică în arestul la domiciliu? Ce-or face ei în castelele alea imense? Cum vor proceda ca să nu-și piardă îndemânarea? Probabil își fură singuri căciulile de pe dovlecii ce le țin loc de umbrelă. Cred că ăștia, la nunta proprie și personală și-au furat singuri mireasa. Și au cerut drept răscumpărare retrocedarea „ Castelului din Carpați”, că, mai mult decât sigur, Prinsul Paul se înrudea prin filiera de necontestat a imaginației cu Jules Verne.* Ce, nu știți cine-i surprinsul Pol? E băiatul ăla bătrân care seamănă cu bunicul său, regele cartofor Carol al II-lea ca două picături de ulei. Una de de soia iar cealaltă de ricin. Să știți că și regele era pasionat de hașmangleală, numai că avea ceva mai mult gust la femei. Și, în general, avea o atitudine dreaptă tot timpul. Chiar fermă, după părerea contemporanelor.* Din haita de lupi nesățioși a prințului de carnaval făcea parte și ziaristul mai brunet decât crema de ghete, Dan Andronic. Hoț de mic, încă de când fugise de sub coviltirul familial și se pripășise la ”Evenimentul zilei”, unde și cea mai proastă găină din redacție năștea minimum doi pui vii. Bașca întreruperile de sarcină.* Dar ce credeți că făcea Dănuț la ziar. Dădea la manivelă? Se epila cu rindeaua? Nț, n-ați ghicit. Își făcea mâna. Șterpelea anchetele serioase din revista ”România Mare”, care avea tiraje amețitoare ( până la 800.000 de exemplare rarisime) și le dezvolta, le aburea, găsind scurtătura spre glorie. De care a avut parte, altminteri nu s-ar fi ploconit la el ditamai prințul murăturilor.* Cum s-o fi simțind Băsescu acum când toate neamurile lui (fratele Mircea, cumătrul Paul Lambrino, cumătrul Bercea Mondial) se pregătesc să devină niște clasici în viață. Le va fi alături la bine și la rău sau nici ceapă n-a mâncat nici gura de canal media nu-i miroase!* Realitatea e că Hohenzollernii au cam ajuns de râsul curcilor. Sau al cocoșilor supraviețuitori ai luptelor organizate de o zuză de-a lui Mihai Întâiul și Ultimul prin țara tuturor imposibilităților. După ce că Margareta își omoară timpul jucându-se de-a mama și de-a tata cu ”persoana de sprijin” Radu Duda , acum l-au exclus din linia directă de succesiune la tronul imaginar și pe prințul Nicolae, că ar fi curvar și cartofor. Lasă să fie el sănătos că belele curg. Bine că nu-i îndrăgostit de femeia cu barbă! Sau nu știm noi? * Dar pierdem prea mult spațiu tipografic cu un regat care nu există, așa că să ne întoarcem la președintele nostru. Ne-am întoarce, dar e cam plecat de acasă. Ba la Sibiu, ba la Miami. Funcția prezidențială e atât de solicitantă în ultima vreme încât după fiecare vacanță obositoare concediul bine făcut se impune de la sine.* Naționala de handbal feminin a României a luat bronzul la Mondiale după cea mai ciudată evoluție din istorie. După victorii lejere cu Costa Rica și Kazahstan, țări în care handbalul se joacă din obligație, au urmat trei înfrângeri la Spania, Norvegia și Rusia. Moment în care fostul antrenor al naționalei, Gheorghe Tadici, care n-a avut niciodată toată țigla pe casă le-a acuzat pe fete că au jucat mahmure întrucât sportul lor preferat ar fi sticlismul. Trezite la realitate, Cristina Neagu ( cea mai bună handbalistă a lumii și în acest an) și celelalte amazoane au făcut instrucție cu Brazilia ( campioana mondială), au eliminat țara gazdă, Danemarca, și au pierdut nedrept în semifinale, după prelungiri și după ce le fusese anulat un gol valabil, cu Norvegia. Pentru bronz au zdrobit Polonia. După război, Tadici zice că-i meritul lui, că dacă nu le critica el nu făceau nicio brânză. Așa o fi, nea Gică, acum cred că te-ai prins și mata că bețivul din beție se trezește, dar prostul din prostie, niciodată!* Că tot veni vorba de TVR; măi, aceștia, de ce mai încasați abonamente dacă nu toți românii pot să vadă meciurile naționalei? Vă plângeți de bani?! Ia furați voi mai puțin și redistribuiți fondurile astfel încât să se bucure toți românii de realizărilor celor mai buni dintre noi. Dacă nu sunteți în stare, desființați-vă! Măcar știm o treabă.* Știți care-i cel mai bun spital din România , pentru politicieni și alți bagabonți? Pușcăria. Acolo-și descoperă toate bolile. Intră putrezi de bolnavi și ies sănătoși tun. Și înainte de vreme. Și dacă au și talent scriitoricesc, nici n-au timp pentru toate analizele că și sunt externați. Adică, la Poarta Albă și prin alte case de creație și loisir, intri infractor și ieși scriitor.* Vă întrebați poate ce se întâmplă cu infractorii care n-au talent scriitoricesc. Nu există așa ceva. Cine are talent la furat se pricepe și la știință. Una fără alta nu se poate. Știința hoției e mama tuturor științelor.* România a devenit țara fărădelegilor. După ce și-au făcut din condei niște pensii nesimțite, parlamentarii, fără cea mai mică urmă de bun simț în ADN, i-au cadorisit și pe primari și pe viceprimari. Adică, pe hoții hoților. Prin această fărădelege, un viceprimar dintr-o comună cu 700 de locuitori (ca s-o luăm cel mai de jos), va avea, după trei mandate de băut prin cârciumile sătești și de dormit cu capul pe umărul lui Grivei, o pensie de trei ori mai mare decât un chirurg care a operat 40 de ani ! Băi, voi chiar nu mai sunteți întregi la cutia ucrainiană? Nu vă e rușine? Ia uite ce m-am găsit să vă-ntreb și eu! Sigur că nu vă e, ați desființat-o prin lege. Totuși, nu vă e teamă că s-ar putea să vă ia ”proștii” la bolovani, ca să citez din ciumăfaia de-și zice senator. Dar nici frică nu vă e, dovada e activitatea voastră infracțională. Ne-ați arătat tuturor că faceți ceva pe victimele de la ”Colectiv” și, mai ales, pe vocea străzii, care striga răspicat: ”PSD și PNL, aceeași mizerie!”Le-ați arătat ”proștilor” că, în ciuda lozincilor, le puteți lua oricând pielea de pe ei. Dar și când vor începe retrocedările și va trebui să le-o dați înapoi. Să te ții atunci focuri de artificii și lacrimi de crocodil...* Casa de Vrăjălien-Sigmaringen transmite mesaje Națiunii, non-stop. Iar Națiunea nici măcar nu-i bagă-n seamă. Ce ingrată! Măi, Majestate, uite care-i treaba: ai uitat că l-ai dat morții pe mareșalul Antonescu? Probabil, că ai și mata o vârstă, dar românii nu pot uita asta. În rest nu prea-i interesează activitatea ta că n-ai avut niciuna. Ai fost o marionetă. Și a nemților și a rușilor. Nu-i vina ta, așa au fost vremurile, iar tu n-ai putut mai mult. Totuși, o întrebare pe final de făcut umbră pământului degeaba: de ce ai semnat ”Declarația de la Budapesta” din iunie 1989. A, te prefaci că n-auzi! Mira-m-aș! Cu urechile alea ale tale, model farfurie zburătoare ”Apollo 11”, ar fi trebuit să fii pe recepție.* Achim Irimescu, ministrul a ceea ce a mai rămas din agricultura românească, zice, cu îndreptățire, că populația este otrăvită cu produse de import din segmentul cel mai ieftin.Absolut corect. Bravo, domnule ministru! Dar ia și niște măsuri să schimbi lucrurile că la palavre toți suntem buni. Agricultura are nevoie de protecționism și intervenționism, altfel nu face față concurenței acerbe din Uniunea Europeană. Și fii atent și la acei producători autohtoni care în goana lor după profit au început să chimizeze tot ce răsare, crește și înflorește. Bagă-i la cremenal!* Guvernul Cioloș a fost privit cu speranță de toți aceia care se săturaseră de structurile mafiote numite partide politice. Și ce vedem noi? Păi vedem un premier afabil, sociabil, respectuos, care-și notează toate durerile societății dar care aplică exact programul fostei alianțe de guvernare peste care altoiește, forțat de împrejurări, trăsnăile peneliste. Păi așa ne-a fost vorba, monșer? Nu ziceai tu că o să contribui la schimbarea în bine a societății? Că ne va fi iarna bine și vara cald? Ai schimbat legile electorale? Te doare la bască. Nu ziceai matale că or să se aleagă primarii în două tururi, că o să dispară pragul electoral de la alegerile locale, și câte și mai câte, ca să împrospătăm mizerabila clasă politică. Nu zici nimic? Te faci că plouă. Păcat, poporul ți-ar fi putut fi singura umbrelă. Șacalii ăștia cărora le cânți în strună hitul”M-am născut între Carpați printre europenizați”, or să te sfâșie când ți-e lumea mai dragă. Dacă tot aveai strada de partea ta puteai să faci ceva și pentru prostime.* De fapt de popor se ocupă sinistra de la finanțe care-l îndeamnă să muncească pe doi lei, ce atâta gargară cu ridicarea nivelului salariului minim! Se înțelege că ea e putred de bogată și-i dă mâna să-i disprețuiască pe aceia în numele cărora distribuie munții de bani ai țării. Bine, are și un solid antrenament al disprețului că a făcut parte din odioasa guvernare pedelistă care a tăiat pensiile și salariile românilor ca să aibă ei ce fura prin ANRP și alte instituții ale hoției. Vezi, strado, ce făcuși? Vorba aia: ce-și face omul cu mâna lui se numește educație tehnologică (lucru manual, pe vechi).* Dar societatea civilă, pe care, vorba lui Vadim, am crescut-o la sân ca pe-o reptilă, nu se lasă până nu va ajunge pe culmile succesului. Cred că știți care-i definiția succesului dată de W. Churchill, care bea mai mult decât Băsescu, dar se trezea la momentul potrivit(și nu în brațele Elenei din Troia): ”Succesul este abilitatea de a trece de la un eșec la altul, fără a-ți pierde din entuziasm”* Rompetrol a ajuns în portofoliul chinezilor care au cumpărat 51 la sută din acțiuni de la kazahi. Preluarea începuse încă de pe vremea lui Patriciu căruia pe când era destul de viu i se băgase în firmă și, ulterior, în așternut, o oarecare Melanie Chen. Ce părere o fi având Adrian Năstase de finalizarea asta?! * Nu știu dacă printre darurile de Crăciun, Moșul o fi având și darul vorbirii. Dar, dacă-l are, ar fi minunat să i-l dăruiască lui Klaus Werner Globe-Troter Johannis.
CONTELE DE MONTE-CRISTO
5 ianuarie 2016
duminică, 27 decembrie 2015
Există o țară în care toți bărbații sunt prinți
Există o țară în care țoți bărbații sunt prinți
și toate femeile sunt prințese.
E țara unde oamenii se iubesc.
Vreau să emigrez și eu în acea țară.
Și poate într-o bună zi
ai să vii și tu,
după ce-ai să-ți arunci toată otrava din suflet.
O să mă recunoști ușor.
O să fiu singur pe țărmul mării
pentru că în țara în care oamenii se iubesc
fiecare prinț își are prințesa sa
încuiată-n albastrul ochilor...
26 decembrie 2015
La marginea lunii, suflete plângi
N-a mai nins de când fluturii au zburat
împărțind văzduhul în parcele,
sufletul ca un rob în spate m-a cărat
mai departe decât tristețile mele
Din cer nu cobora niciun tren nevăzut,
la fereastră nu-mi mai făcea nimeni cu mâna,
mă duceau visele sufocate, pe scut,
până când Dumnezeu a aruncat în întuneric, luna
Era atât de rotundă, de galbenă și grea
că se-ndoiau balamalele cerului albastre
Mă uitam, întrebându-mă, ce caută luna mea
departe de înstrăinările noastre?
M-am suit pe o scară nouă de android
și i-am fotografiat pe negândite profilul,
se scurgea prin mine timpul lichid,
dar nimeni nu știa să-i aprindă fitilul
Și a fugit noaptea cu luna în clonț,
după munții inimii, în prăpăstii adânci,
trece gândul prin ecou ca un glonț
și la marginea lunii, suflete plângi
că nu mai ninge de când au zburat
fluturii de mătase în rochii de bal,
miresele de gheață au degerat
și-mi tropăie-n sânge o copită de cal
25 decembrie 2015
împărțind văzduhul în parcele,
sufletul ca un rob în spate m-a cărat
mai departe decât tristețile mele
Din cer nu cobora niciun tren nevăzut,
la fereastră nu-mi mai făcea nimeni cu mâna,
mă duceau visele sufocate, pe scut,
până când Dumnezeu a aruncat în întuneric, luna
Era atât de rotundă, de galbenă și grea
că se-ndoiau balamalele cerului albastre
Mă uitam, întrebându-mă, ce caută luna mea
departe de înstrăinările noastre?
M-am suit pe o scară nouă de android
și i-am fotografiat pe negândite profilul,
se scurgea prin mine timpul lichid,
dar nimeni nu știa să-i aprindă fitilul
Și a fugit noaptea cu luna în clonț,
după munții inimii, în prăpăstii adânci,
trece gândul prin ecou ca un glonț
și la marginea lunii, suflete plângi
că nu mai ninge de când au zburat
fluturii de mătase în rochii de bal,
miresele de gheață au degerat
și-mi tropăie-n sânge o copită de cal
25 decembrie 2015
joi, 24 decembrie 2015
Viața asta-i o himeră dintr-o eră secundară
Te-am iubit cu toată iarna, te-am iubit cu toată vara,
cu toată magia lumii învățată pe de-a rost,
te-am iubit cu tot pământul, te-am iubit cu toată marea,
când mi-ai navigat prin sânge, când în sânge n-ai mai fost.
Aveam aripi de lumină și zburam printre planete,
cosmosul era pretextul înfloririlor de mai,
mă priveau ca pe-o minune enigmatice comete
și te ascundeai în mine, erai colțul meu de rai.
Nu credeam să vină ziua când apelului de seară
voi răspunde ca o umbră că sunt singurul prezent,
viața asta-i o himeră dintr-o eră secundară,
timpul își îndoaie ora și se scurge-n mine lent.
Car poverile în suflet ca un rob cu ochii sparți
și-n ferestrele uitării cresc aceleași frunze moarte,
tremură oglinda minții însetată de talanți
în ecoul spaimei mele plânge-un cântec de departe.
Nu se stinge rugul care s-a aprins de bunăvoie
în vâltoarea răstignită a tristeților din gând,
suntem călători pe arca unui timp răpus de Noe
prin fereastra amintirii fluturii-au zburat plângând.
Te-am iubit definitiv ca-ntr-un film fără final,
interzis de regii lumii de-a fi difuzat pe post,
suflă-n mine, lună nouă, că-n destinul infernal
te-am iubit ca pe un înger care parcă nici n-a fost
Te-am iubit ca pe-o nălucă strânsă-n copcile stelare,
viața noastră-i un poem inventat de Tristan Tzara,
țăndări facă-se oglinda cerului strivit de mare,
te-am iubit cu toată iarna, te-am iubit cu toată vara...
23 decembrie 2015
cu toată magia lumii învățată pe de-a rost,
te-am iubit cu tot pământul, te-am iubit cu toată marea,
când mi-ai navigat prin sânge, când în sânge n-ai mai fost.
Aveam aripi de lumină și zburam printre planete,
cosmosul era pretextul înfloririlor de mai,
mă priveau ca pe-o minune enigmatice comete
și te ascundeai în mine, erai colțul meu de rai.
Nu credeam să vină ziua când apelului de seară
voi răspunde ca o umbră că sunt singurul prezent,
viața asta-i o himeră dintr-o eră secundară,
timpul își îndoaie ora și se scurge-n mine lent.
Car poverile în suflet ca un rob cu ochii sparți
și-n ferestrele uitării cresc aceleași frunze moarte,
tremură oglinda minții însetată de talanți
în ecoul spaimei mele plânge-un cântec de departe.
Nu se stinge rugul care s-a aprins de bunăvoie
în vâltoarea răstignită a tristeților din gând,
suntem călători pe arca unui timp răpus de Noe
prin fereastra amintirii fluturii-au zburat plângând.
Te-am iubit definitiv ca-ntr-un film fără final,
interzis de regii lumii de-a fi difuzat pe post,
suflă-n mine, lună nouă, că-n destinul infernal
te-am iubit ca pe un înger care parcă nici n-a fost
Te-am iubit ca pe-o nălucă strânsă-n copcile stelare,
viața noastră-i un poem inventat de Tristan Tzara,
țăndări facă-se oglinda cerului strivit de mare,
te-am iubit cu toată iarna, te-am iubit cu toată vara...
23 decembrie 2015
duminică, 20 decembrie 2015
Elegia copilului uitat de Crăciun
Copil rătăcit prin ninsoarea sublimă
unde te duci în haine de ger?
N-auzi cum urlă-n surdină
viscolul ca o fiară haină?
Ce cauți prin noapte,-i dezastru în cer?
Tu nu ai cămin și nimeni nu-ți spune
cum spintecă iarna copiii plecați
să vadă magia înserării din hume?
Când vine Crăciunul renaște o lume
dar mor în zăpadă copacii uitați.
Că nu se mai vede prin mine vreun drum
prin care să-și taie o felie de viață.
Inocența ne strigă postum,
orizontul se îneacă în fum
și-n inimă crește un munte de gheață.
Se aud, totuși, sănii prin aer
cum trec la comenzi de părinți.
În lumea cuprinsă de pofte și vaier
cu viscolul, ca un leu, mă încaier
să nu mai înghețe copiii cuminți.
Ia uite-l cum stă în zăpadă!,
statuie dăltuită-n inima mea,
și n-au ochi bogătașii să-l vadă,
și noaptea îmi cade în sânge grămadă,
pe-acolo copilul caut-o stea.
Îl păzește cățelul de vreme-abătut...
El cântă înainte că poate-ai să vii.
Pe unde un înger spre lumină-a trecut,
răsună colindul de dor nevăzut,
dar tu, Moș Crăciun, din nou întârzii...
Ori ai uitat, ori de-acum nu-ți mai pasă!
Cărarea din suflet lipsită-i de tine.
E ușa deschisă, poftește în casă!
Lasă-ți un înger să șadă la masă
și n-o să mai moară copilul din mine...
19 decembrie 2015
unde te duci în haine de ger?
N-auzi cum urlă-n surdină
viscolul ca o fiară haină?
Ce cauți prin noapte,-i dezastru în cer?
Tu nu ai cămin și nimeni nu-ți spune
cum spintecă iarna copiii plecați
să vadă magia înserării din hume?
Când vine Crăciunul renaște o lume
dar mor în zăpadă copacii uitați.
Că nu se mai vede prin mine vreun drum
prin care să-și taie o felie de viață.
Inocența ne strigă postum,
orizontul se îneacă în fum
și-n inimă crește un munte de gheață.
Se aud, totuși, sănii prin aer
cum trec la comenzi de părinți.
În lumea cuprinsă de pofte și vaier
cu viscolul, ca un leu, mă încaier
să nu mai înghețe copiii cuminți.
Ia uite-l cum stă în zăpadă!,
statuie dăltuită-n inima mea,
și n-au ochi bogătașii să-l vadă,
și noaptea îmi cade în sânge grămadă,
pe-acolo copilul caut-o stea.
Îl păzește cățelul de vreme-abătut...
El cântă înainte că poate-ai să vii.
Pe unde un înger spre lumină-a trecut,
răsună colindul de dor nevăzut,
dar tu, Moș Crăciun, din nou întârzii...
Ori ai uitat, ori de-acum nu-ți mai pasă!
Cărarea din suflet lipsită-i de tine.
E ușa deschisă, poftește în casă!
Lasă-ți un înger să șadă la masă
și n-o să mai moară copilul din mine...
19 decembrie 2015
Mistrețul cu mustăți de argint
Un snob din neant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de damă trecea
Croindu-și cu greu prin finanțe cărarea
cânta dintr-un flaut jegos și zicea:
-Veniți să vânăm în desuuri pătrunse
mistrețul cu mustăți de argint, prea-sfătos,
ce zilnic își schimbă în conturi ascunse
dolarul și lira și leul fricos
-Stăpâne, ziceau servitorii cu coarne,
mistrețul acela deja-i pe aici
Mai bine s-abatem vânatul cu goarne
spre tufe în care dorm fufele mici
Dar snobul trecea în Merțan înainte,
privea printre gene atent la putori
săltând din culcuș o bucată fierbinte
spre Porsche ce râde cu ochi sclipitori
Sub fagi el dădu cuvertura-ntr-o parte:
-Priviți cum ne cheamă făcându-ne semn
mistrețul cu mustăți căznindu-se foarte
veniți să-l lovim cu-n penis de lemn!
-Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea un reporter privindu-l umil
Dar el răspundea întorcându-se: Taci...
Și apa sclipea le nebunul senil
Sub sâni el zărea ciudate alaiuri
-Priviți cum pufnește și scurmă stingher
mistrețul cu mustăți de argint, peste fraieri,
veniți să-l lovim cu-n penis de fier!
-Stăpâne, e iarba ce-o tragi de pe craci,
zicea servitorul rânjind ca un bou.
Dar el răspundea întorcându-se:-Taci...
Și iarba-i intra în nară din nou
Sub brazi, el striga, bunghindu-se-n creste:
-Priviți unde-și află odihnă și loc
mistrețul cu mustăți și fără neveste,
veniți să-l lovim cu-n penis de foc!
-Stăpâne, e luna lucind printre craci,
zicea servitorul cu glasul umil
Dar el răspundea întorcându-se: -Taci...
Și rânjea fasolea flocosul senil
Dar vai! dintre gonacii sadici ai morții
cum sta în desiș, de averi cocoșat,
veni un gradat uriaș și cu colții
îl trase de gușă-n trecutul roșcat
- Ce fiară ciudată mă umple de sânge
oprind vânătoarea godacului meu?
Ce temere neagră în trup îmi ajunge
de-mi sună alarma la ceainic mereu?
-Mărite, mistrețul cu mustăți ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, dintre craci
Ascultă cum latră cotoarbe gonindu-l
Senilul răspunde întorcându-se: -Taci...
Mai bine ia goarna și sună la știri
anunțând înc-odată izbânda
Am ucis cu sadicii zbiri
vânatul din codru, întoarce oglinda
că-mi pare trecută spre Balc
o turmă de curve și reci carnivori
Dă-mi pudra aceea de talc
și-ai grijă să nu mă omori
-Stăpâne, mustățile tale de-argint
sunt trofeul dorit de petarde
Se aud focuri de armă, nu mint,
mai bine pe dată te-ai rade
-Rumâne nebun, cu vorba în pripă,
nu mai știi cine ești, nici ce faci!
Am să-ți smulg penele din aripă...
DNA-u-i aici? Să fugim! Ăștia-s draci...
19 decembrie 2015
prin inimă neagră de damă trecea
Croindu-și cu greu prin finanțe cărarea
cânta dintr-un flaut jegos și zicea:
-Veniți să vânăm în desuuri pătrunse
mistrețul cu mustăți de argint, prea-sfătos,
ce zilnic își schimbă în conturi ascunse
dolarul și lira și leul fricos
-Stăpâne, ziceau servitorii cu coarne,
mistrețul acela deja-i pe aici
Mai bine s-abatem vânatul cu goarne
spre tufe în care dorm fufele mici
Dar snobul trecea în Merțan înainte,
privea printre gene atent la putori
săltând din culcuș o bucată fierbinte
spre Porsche ce râde cu ochi sclipitori
Sub fagi el dădu cuvertura-ntr-o parte:
-Priviți cum ne cheamă făcându-ne semn
mistrețul cu mustăți căznindu-se foarte
veniți să-l lovim cu-n penis de lemn!
-Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea un reporter privindu-l umil
Dar el răspundea întorcându-se: Taci...
Și apa sclipea le nebunul senil
Sub sâni el zărea ciudate alaiuri
-Priviți cum pufnește și scurmă stingher
mistrețul cu mustăți de argint, peste fraieri,
veniți să-l lovim cu-n penis de fier!
-Stăpâne, e iarba ce-o tragi de pe craci,
zicea servitorul rânjind ca un bou.
Dar el răspundea întorcându-se:-Taci...
Și iarba-i intra în nară din nou
Sub brazi, el striga, bunghindu-se-n creste:
-Priviți unde-și află odihnă și loc
mistrețul cu mustăți și fără neveste,
veniți să-l lovim cu-n penis de foc!
-Stăpâne, e luna lucind printre craci,
zicea servitorul cu glasul umil
Dar el răspundea întorcându-se: -Taci...
Și rânjea fasolea flocosul senil
Dar vai! dintre gonacii sadici ai morții
cum sta în desiș, de averi cocoșat,
veni un gradat uriaș și cu colții
îl trase de gușă-n trecutul roșcat
- Ce fiară ciudată mă umple de sânge
oprind vânătoarea godacului meu?
Ce temere neagră în trup îmi ajunge
de-mi sună alarma la ceainic mereu?
-Mărite, mistrețul cu mustăți ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, dintre craci
Ascultă cum latră cotoarbe gonindu-l
Senilul răspunde întorcându-se: -Taci...
Mai bine ia goarna și sună la știri
anunțând înc-odată izbânda
Am ucis cu sadicii zbiri
vânatul din codru, întoarce oglinda
că-mi pare trecută spre Balc
o turmă de curve și reci carnivori
Dă-mi pudra aceea de talc
și-ai grijă să nu mă omori
-Stăpâne, mustățile tale de-argint
sunt trofeul dorit de petarde
Se aud focuri de armă, nu mint,
mai bine pe dată te-ai rade
-Rumâne nebun, cu vorba în pripă,
nu mai știi cine ești, nici ce faci!
Am să-ți smulg penele din aripă...
DNA-u-i aici? Să fugim! Ăștia-s draci...
19 decembrie 2015
sâmbătă, 19 decembrie 2015
Poate-o fi mai bine în viața viitoare
Caii noștri magici tremură-n ninsoare
pasc inimi de gheață printre stalactite
curg metempsihoze de tăceri strivite
poate-o fi mai bine-n viața viitoare
Trec prin cerul gurii gusturile apuse
tâmpla ta pulsează noaptea-n depărtări
se cocoață-n mine singurele scări
ce transportă gânduri dinspre lumi opuse
Hai să strângem fulgii răstigniți pe cruce
în palmele noastre colorate-n gri
fiindcă este sigur, nimeni nu va ști
de unde-i iubirea și-ncotro se duce
S-amânăm plecarea nopților pe mare
stau în mine însumi în zidiri de fum
cioburile tale prin trup își fac drum
însă caii noștri tremură-n ninsoare
Ne-or aduce-o veste dinspre lumi străine
cu iubiri supreme ce-abia s-au aprins
însă prin secundă iarna s-a întins
și-a-nghețat lumina ce venea din tine
Dar prin mine caii caută o floare
inima-mi de gheață este hrana lor
plânge-o stalagmită dintr-un alt decor
poate-o fi mai bine-n viața viitoare
19 decembrie 2015
pasc inimi de gheață printre stalactite
curg metempsihoze de tăceri strivite
poate-o fi mai bine-n viața viitoare
Trec prin cerul gurii gusturile apuse
tâmpla ta pulsează noaptea-n depărtări
se cocoață-n mine singurele scări
ce transportă gânduri dinspre lumi opuse
Hai să strângem fulgii răstigniți pe cruce
în palmele noastre colorate-n gri
fiindcă este sigur, nimeni nu va ști
de unde-i iubirea și-ncotro se duce
S-amânăm plecarea nopților pe mare
stau în mine însumi în zidiri de fum
cioburile tale prin trup își fac drum
însă caii noștri tremură-n ninsoare
Ne-or aduce-o veste dinspre lumi străine
cu iubiri supreme ce-abia s-au aprins
însă prin secundă iarna s-a întins
și-a-nghețat lumina ce venea din tine
Dar prin mine caii caută o floare
inima-mi de gheață este hrana lor
plânge-o stalagmită dintr-un alt decor
poate-o fi mai bine-n viața viitoare
19 decembrie 2015
Sunt doar o umbră cu suflet vernil
Tremură dorul de frig, tremură
la poarta sufletului neantul se scutură
Dacă ești tu răspunde când te somez
altfel mi-e frică și dezertez
Se scurge timpul ca un șarpe nedemn
și-mi sparge fereastra ochilor de lemn
Printre obloane de ceață te strig
tremură timpul în mine de frig
Aprinde focul în vechiul cămin
la tine în vis la noapte-am să vin
Să mă primești că sunt ostenit
mă strâng în coperți amintiri de granit
Tremură trupul de-atâta bagaj
marea pierdută a intrat în sevraj
Ia-mă în brațe ca pe-un copil
sunt doar o umbră cu suflet vernil
În legănările tale uită-mă
nu mă lăsa s-adorm, strigă-mă
Poartă-mă-n pântece, sunt efemer
tremură timpul în mine de ger
19 decembrie 2015
la poarta sufletului neantul se scutură
Dacă ești tu răspunde când te somez
altfel mi-e frică și dezertez
Se scurge timpul ca un șarpe nedemn
și-mi sparge fereastra ochilor de lemn
Printre obloane de ceață te strig
tremură timpul în mine de frig
Aprinde focul în vechiul cămin
la tine în vis la noapte-am să vin
Să mă primești că sunt ostenit
mă strâng în coperți amintiri de granit
Tremură trupul de-atâta bagaj
marea pierdută a intrat în sevraj
Ia-mă în brațe ca pe-un copil
sunt doar o umbră cu suflet vernil
În legănările tale uită-mă
nu mă lăsa s-adorm, strigă-mă
Poartă-mă-n pântece, sunt efemer
tremură timpul în mine de ger
19 decembrie 2015
Până m-am pierdut
Trece peste noi pământul
șarpe nemilos
eu sunt roua, tu ești vântul
ce-mi plânge în os
Oare de ce se întâmplă
marile trădări
viața nu-i o farsă simplă
decât uneori
Când ne cad de veghe gânduri
arse în furnal
pâinea se mănâncă rânduri
sufletu-i hamal
Care duce și tot duce
trupul de granit
către singura răscruce
unde a murit
chiar speranța cu decorul
care-o însoțea
răstignit pe cruce dorul
nu va mai putea
să agațe visul sacru
de un colț de cer
vinul este tot mai acru
și mai efemer
ori de câte ori în cană
stelele clipesc
inima este o rană
fiindcă te iubesc
Universul mă privește
cu genunchii rupți
sufletul la loc îți crește
dacă știi să lupți
Pentru această aparență
mulțumesc frumos
nu cerșesc deloc clemență
sunt un chiparos
peste care bate vântul
cuiele albastre
trece nemilos cuvântul
prin visele noastre
Și-n lumina din perfuzii
ninsă din trecut
mi-am amanetat iluzii
până m-am pierdut
19 decembrie 2015
Tăcerea lunii strigă dinadins
Iarna evadată dintre crioline
se înfige-n suflet ca un glonț
plâng ninsori în visuri alcaline
și mă duc spre tine stalagmite-n clonț
Nu știu ce rețetă doctorii să-mi deie
inima e-o biată lacrimă pe rug
sunt o libelulă strânsă-n orhidee
pe trasee moarte gândurile fug
Nu se întrevede nicăieri ieșirea
și în noaptea rece nu-i nicio plămadă
nimeni nu găsește în ferpar iubirea
ce-a pierdut-o omul de zăpadă
Și-i bătea cu tesla cuie în retină
viscolul ce aduce spaime de argint
vinovatul lumii n-are nicio vină
la recursul tragic toți martorii mint
c-a iubit iluzii încastrate-n gheață
și-i curgea tristețea ca un râu prin sânge
își mai ține timpul înnodat c-o ață
nimeni nu ascultă viforul ce plânge
Se aud orchestre surghiunite-n aer
și tăcerea lunii strigă dinadins
omul de zăpadă străbătut de vaier
inima și-a smuls-o și-n ger s-a prelins
19 decembrie 2015
se înfige-n suflet ca un glonț
plâng ninsori în visuri alcaline
și mă duc spre tine stalagmite-n clonț
Nu știu ce rețetă doctorii să-mi deie
inima e-o biată lacrimă pe rug
sunt o libelulă strânsă-n orhidee
pe trasee moarte gândurile fug
Nu se întrevede nicăieri ieșirea
și în noaptea rece nu-i nicio plămadă
nimeni nu găsește în ferpar iubirea
ce-a pierdut-o omul de zăpadă
Și-i bătea cu tesla cuie în retină
viscolul ce aduce spaime de argint
vinovatul lumii n-are nicio vină
la recursul tragic toți martorii mint
c-a iubit iluzii încastrate-n gheață
și-i curgea tristețea ca un râu prin sânge
își mai ține timpul înnodat c-o ață
nimeni nu ascultă viforul ce plânge
Se aud orchestre surghiunite-n aer
și tăcerea lunii strigă dinadins
omul de zăpadă străbătut de vaier
inima și-a smuls-o și-n ger s-a prelins
19 decembrie 2015
joi, 17 decembrie 2015
Pe râul unde-am fost prizonieri odată
Nu-ți va mai trece prin inimă râul
venind din înlunarea noastră
îți săruta tălpile, gleznele, grâul
din care cobora flămând-o măiastră
Uneori curgea înspumat prin furtuni,
lovit de bolovani în pântece,
ducea la vale vechi aluviuni,
tristeți irespirabile, cântece
Își spăla păcatele de fiară rănită
în privirile tremurânzilor cai,
niciodată n-ai fost atât de iubită,
ca-n inutila prefață de iad și de rai
a unui roman în mai multe etape
din care-au dezertat eroii principali,
doar cel care fuge poate să scape
ducând în spate poveri de hamali
Vor mai trece râuri prin retina sedată
căutându-și odihna pe țărmuri de ghips,
și-ntr-o zi de tăcere asumată
vei recunoaște că, fugind, ai învins
Și poate căutând prin ruine
răspunsul întrebărilor precis,
râul te vă fura înc-o dată din mine
și vei curge ca o lavă prin vis
S-o deschide-ntre lumi o fereastră
prin care-ai să zbori înapoi,
răvășită de tristețea albastră
ce-a trecut somnanbulă prin noi
O să-ți fie sete și-or să doară cumplit
malurile, uitările, dezertările, frunzele,
de dorul râului iubit
o să-ți crape timpul de sete, și buzele
Și-ai să te-arunci în vad cu disperare
să-ți umezești iar sufletul uscat,
și-or să te doară urmele de sare,
râul, de spaimă și uitare,-a secat
Și ți-e sete și-ai vrea tot pustiul să-l bei
din trupul muribundului atlant,
dar încuiată ești cu-n milion de chei
și cheile le-ai zvârlit în neant
Și nimeni nu le va găsi vreodată,
prin sângele ce levitează ca o smoală,
pe râul unde-am fost prizonieri odată
cântă tăcerea noastră la vioară
16 decembrie 2015
venind din înlunarea noastră
îți săruta tălpile, gleznele, grâul
din care cobora flămând-o măiastră
Uneori curgea înspumat prin furtuni,
lovit de bolovani în pântece,
ducea la vale vechi aluviuni,
tristeți irespirabile, cântece
Își spăla păcatele de fiară rănită
în privirile tremurânzilor cai,
niciodată n-ai fost atât de iubită,
ca-n inutila prefață de iad și de rai
a unui roman în mai multe etape
din care-au dezertat eroii principali,
doar cel care fuge poate să scape
ducând în spate poveri de hamali
Vor mai trece râuri prin retina sedată
căutându-și odihna pe țărmuri de ghips,
și-ntr-o zi de tăcere asumată
vei recunoaște că, fugind, ai învins
Și poate căutând prin ruine
răspunsul întrebărilor precis,
râul te vă fura înc-o dată din mine
și vei curge ca o lavă prin vis
S-o deschide-ntre lumi o fereastră
prin care-ai să zbori înapoi,
răvășită de tristețea albastră
ce-a trecut somnanbulă prin noi
O să-ți fie sete și-or să doară cumplit
malurile, uitările, dezertările, frunzele,
de dorul râului iubit
o să-ți crape timpul de sete, și buzele
Și-ai să te-arunci în vad cu disperare
să-ți umezești iar sufletul uscat,
și-or să te doară urmele de sare,
râul, de spaimă și uitare,-a secat
Și ți-e sete și-ai vrea tot pustiul să-l bei
din trupul muribundului atlant,
dar încuiată ești cu-n milion de chei
și cheile le-ai zvârlit în neant
Și nimeni nu le va găsi vreodată,
prin sângele ce levitează ca o smoală,
pe râul unde-am fost prizonieri odată
cântă tăcerea noastră la vioară
16 decembrie 2015
Te iubesc (însă știi, desigur, asta )
Te iubesc cu toată ziua, te iubesc cu toată noaptea,
cu tristețile funebre și cu zâmbetul hai-hui,
te iubesc cu toată viața, te iubesc cu toată moartea,
cu tot universul magic agățat la tine-n cui
Te iubesc din neștiință și din oarbă răzvrătire,
să te învăț să fii ființă într-o lume de bazalt,
te iubesc ca pe-o lumină condamnată la pieire
cu tot timpul împreună și cu timpul celălalt
Te iubesc din lașitate ca un cerșetor de gânduri,
mort de foame pe o stradă ce ducea spre nicăieri,
te iubesc din altă viață unde plânge printre rânduri
mâinele ucis în grabă de cruzimea altui ieri
Te iubesc din mersul lunii pe o boltă răzvrătită
pentru balul morții mele printre stelele vernil,
te iubesc ca pe o mare de corăbii pustiită,
strânsă în corset de țărmuri sufocate de trotil
Te iubesc ca-n noaptea nunții ninsă de zăpezi alpine,
când toți urșii la fereastră ne omagiau în cor,
și te ghemuiai, fricoaso, ca un glonț în piept la mine,
și topeai întreaga iarnă impregnată în decor
Te iubesc definitiv, ireal și cu tragism,
ca un călător ce-și cară singur fiecare drum,
prin prăpastia eternă hai să facem alpinism,
munții inimii așteaptă să-i escaladăm acum
Te iubesc și metaforic și concret și ancestral,
nu-mi ajunge întreg pământul să te port în zborul meu,
sunt un fluture de rouă încuiat în trup de cal,
însă știi, desigur, asta, fiindcă mi-ai fost Dumnezeu
17 decembrie 2015
cu tristețile funebre și cu zâmbetul hai-hui,
te iubesc cu toată viața, te iubesc cu toată moartea,
cu tot universul magic agățat la tine-n cui
Te iubesc din neștiință și din oarbă răzvrătire,
să te învăț să fii ființă într-o lume de bazalt,
te iubesc ca pe-o lumină condamnată la pieire
cu tot timpul împreună și cu timpul celălalt
Te iubesc din lașitate ca un cerșetor de gânduri,
mort de foame pe o stradă ce ducea spre nicăieri,
te iubesc din altă viață unde plânge printre rânduri
mâinele ucis în grabă de cruzimea altui ieri
Te iubesc din mersul lunii pe o boltă răzvrătită
pentru balul morții mele printre stelele vernil,
te iubesc ca pe o mare de corăbii pustiită,
strânsă în corset de țărmuri sufocate de trotil
Te iubesc ca-n noaptea nunții ninsă de zăpezi alpine,
când toți urșii la fereastră ne omagiau în cor,
și te ghemuiai, fricoaso, ca un glonț în piept la mine,
și topeai întreaga iarnă impregnată în decor
Te iubesc definitiv, ireal și cu tragism,
ca un călător ce-și cară singur fiecare drum,
prin prăpastia eternă hai să facem alpinism,
munții inimii așteaptă să-i escaladăm acum
Te iubesc și metaforic și concret și ancestral,
nu-mi ajunge întreg pământul să te port în zborul meu,
sunt un fluture de rouă încuiat în trup de cal,
însă știi, desigur, asta, fiindcă mi-ai fost Dumnezeu
17 decembrie 2015
duminică, 13 decembrie 2015
DESPRE CURVE ȘI PEȘTI
Unii, care se duc la biserică doar ca să fure ce-a mai rămas în cutia milei după ce a fost scotocită de popi, se bat cu pumnii în piepturile tăbăcite de tutun de contrabandă că și ciomăgeala ar fi sport. Adică, vezi Doamne!, dacă bagi doi nătăfleți pescuiți de prin cârciumile insalubre într-o cușcă și-i îndemni să se ia la poceală până când ajung cu o jumătate de picior în groapă, speriații ăia or să devină niște gentelmeni. Numai buni să le faci statuie și să-i mângâi pe cucuie.
Publicitatea acestor bătăi de stradă, transferate în sălile de sport, la care participă diverși intelectuali subțiri, cărora socraticii le zic bagabonți, a atins coarda subțire a telescuipătorilor contemporani cu prostia. Și nu numai coarda ci și coardele care abia așteaptă să defileze pe la întrunirile tovărășești ca să-și prezinte marfa trupească, refrigerată, semipreparată și gata despachetată. Din păcate, la școala de taici pe care au absolvit-o aceste vestale, nu le-a spus nimeni că vulgaritatea ucide tot ce este mai frumos într-o femeie: misterul.
Cu excepția sesiunilor parlamentare, la galele de caftangeală și proxenetism întâlnești cele mai disponibile curve și cei mai mulți borfași pe metrul pătrat. Pe unele le-ai mai văzut pe la tembelizor, la emisiunile culturale gen ”Cutia cu maimuțe”, pe altele le-ai depășit pe șoseaua de centură, pe unde dădeau kilometrajul peste cap.
Peștii sunt în sală, în acvariul de pe primul rând, supraveghind desfășurarea activităților obștești, expunând și prețăluind marfa și, evident, încasând biștarii. Că în lumea asta a luptelor cu bunul simț un singur lucru contează: mălaiul. Restul e golănie. Fiecare e pe cont propriu și. dacă e incapabil să se vândă, n-are decât o soluție: să se întoarcă în stradă. Unde vor face același lucru numai că e mai frig, iar paraii sunt puțini. În plus, te poate lua și potera, care nu poate înghiții cacealmale ca la Torino, unde niște ciumpalaci s-au prefăcut că sunt sportivi de superclasă și or să-i țină pe românii plecați de acasă cu sufletul la gură, după ce, inițial, îi atacaseră la portofel.
Eu, după cum bine știți, iar dacă nu știți ar cam fi timpul să băgați la cap, nu obișnuiesc să mă uit la cafteli între oameni întrucât sunt un bun creștin. Sau, cel puțin, așa mi se pare.
M-am uitat odată la un meci de-al lui Zmărăndescu în care unul îi căra pumni cu nemiluita iar, în contrapartidă, Cătălin sărea pe el și-l lua în brațe. ”Dragoste la prima vedere!”, mi-am zis neînțelegând ce se întâmplă. ”Numai de nu l-ar afla Gigi Becali că joacă în echipa adversă, că-l lasă fără servici!”
Mi-a fost milă de bodygard la cât a încasat, dar mi-a venit sufletul la loc când, la finalul ciomăgelii care-i lăsase urme adânci pe muian, a fost declarat învingător. ”Măi, să fie, ăștia premiază porumbelul păcii! Bravo lor!” Și n-am mai urmărit asemenea războaie nucleare că, spre deosebire de cei care se benoclează la trucaje ca și cum ar fi adevărate, eu simț enorm și văz monstruos!
Dar aseară mi-am încălcat jurământul de castitate vizuală și am deschis televizorul să văd și eu un meci de fotbal de prin țările în care acest termen are acoperire și pe teren. Când colo, ce să vezi?! Pe canalul de sport se băteau două muieri de parcă nimerisem la Capatos, deși n-am p(r)ostul ăsta în grilă. Astea fie erau flămânde, fie erau nemăritate că le lipsea ceva esențial de se păruiau cu atâta simț de răspundere. M-am lămurit că și distinsele parașute- care în loc să-și păstreze farmecul ca să pună ghearele pe câte un bărbat priceput la procesul tehnologic de înmuiere a cocoașei cu cobilița, în preludiu, ca ulterior, după orgasm, să procreeze - erau sportive. S-a întors lumea cu himenu-n sus, nu ne mai facem bine!
Când m-am întors de la dușul rece, că trebuia să-mi revin într-un fel, filosoful licențiat în drept, istorie și jumări de porc, Cătălin Moroșanu, un fel de Jean Constantin al ringului, le zicea fraierilor din sală că ar bate o fată. A trebuit să-mi scot apa din urechi cu tirbușonul ca să pricep că, de fapt, a bătut o fată. Măi să fie! Mă uit în ring, și nu zăresc nicio parașută. Doar într-un colț stătea tupilat, cu mâna la bostan, ca un vasluian după discoteca de sâmbătă seara, un negru de vreo 125 de kg. ”Să vezi că nebunu de Moroșanu a bătut-o pe nevastă-sa!”, mi-am zis contrariat.
Dar n-a fost așa. Cu ajutorul reluării am înțeles că sportivul dat cu cremă de ghete a considerat că, pentru banii pe care i-a luat, chiar și un pumn primit în bornău e prea mult și s-a prefăcut mort, refuzând lupta. Bravo lui, băiat descurcăreț, ca să nu zic de-a dreptul delicat, că aș eluda adevărul cu nerușinare!
Jucăria de pluș pe care i-a dat-o Moroșanu în prologul bătăii de joc numită ”Gală K1”, i s-a lipit de inimă ca marca de scrisoare și nu s-a mai dezlipit de acolo cu toate insistențele organizatorilor. În schimb, păpușica pe care i-a oferit-o lui Cătălin l-a înrăit și mai tare pe moldoveanul nostru. Că în zona asta crepusculară de lume, neoamenii nu se înmoaie decât de la o vadră de șoricioaică în sus. E singurul plocon care poate stoarce lacrimi de crocodil.
La Torino, spectatorii au plâns după bani. Și-o vor mai face ori de câte ori vor merge la șourile organizate de Eduard Irimia, un băiat care pare deștept doar pentru că profită de pe urma proștilor. Și cum în spațiul carpato-danubiano-erotic prostia e infinită și foarte apreciată, fiind catalogată drept descurcăreală, promotorul cu un trecut dubios și un prezent scandalos, va avea un viitor strălucit. Că de luptători umflați cu hamburgheri și conserve de fasole bâhâie lumea interlopă...
13 decembrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
Publicitatea acestor bătăi de stradă, transferate în sălile de sport, la care participă diverși intelectuali subțiri, cărora socraticii le zic bagabonți, a atins coarda subțire a telescuipătorilor contemporani cu prostia. Și nu numai coarda ci și coardele care abia așteaptă să defileze pe la întrunirile tovărășești ca să-și prezinte marfa trupească, refrigerată, semipreparată și gata despachetată. Din păcate, la școala de taici pe care au absolvit-o aceste vestale, nu le-a spus nimeni că vulgaritatea ucide tot ce este mai frumos într-o femeie: misterul.
Cu excepția sesiunilor parlamentare, la galele de caftangeală și proxenetism întâlnești cele mai disponibile curve și cei mai mulți borfași pe metrul pătrat. Pe unele le-ai mai văzut pe la tembelizor, la emisiunile culturale gen ”Cutia cu maimuțe”, pe altele le-ai depășit pe șoseaua de centură, pe unde dădeau kilometrajul peste cap.
Peștii sunt în sală, în acvariul de pe primul rând, supraveghind desfășurarea activităților obștești, expunând și prețăluind marfa și, evident, încasând biștarii. Că în lumea asta a luptelor cu bunul simț un singur lucru contează: mălaiul. Restul e golănie. Fiecare e pe cont propriu și. dacă e incapabil să se vândă, n-are decât o soluție: să se întoarcă în stradă. Unde vor face același lucru numai că e mai frig, iar paraii sunt puțini. În plus, te poate lua și potera, care nu poate înghiții cacealmale ca la Torino, unde niște ciumpalaci s-au prefăcut că sunt sportivi de superclasă și or să-i țină pe românii plecați de acasă cu sufletul la gură, după ce, inițial, îi atacaseră la portofel.
Eu, după cum bine știți, iar dacă nu știți ar cam fi timpul să băgați la cap, nu obișnuiesc să mă uit la cafteli între oameni întrucât sunt un bun creștin. Sau, cel puțin, așa mi se pare.
M-am uitat odată la un meci de-al lui Zmărăndescu în care unul îi căra pumni cu nemiluita iar, în contrapartidă, Cătălin sărea pe el și-l lua în brațe. ”Dragoste la prima vedere!”, mi-am zis neînțelegând ce se întâmplă. ”Numai de nu l-ar afla Gigi Becali că joacă în echipa adversă, că-l lasă fără servici!”
Mi-a fost milă de bodygard la cât a încasat, dar mi-a venit sufletul la loc când, la finalul ciomăgelii care-i lăsase urme adânci pe muian, a fost declarat învingător. ”Măi, să fie, ăștia premiază porumbelul păcii! Bravo lor!” Și n-am mai urmărit asemenea războaie nucleare că, spre deosebire de cei care se benoclează la trucaje ca și cum ar fi adevărate, eu simț enorm și văz monstruos!
Dar aseară mi-am încălcat jurământul de castitate vizuală și am deschis televizorul să văd și eu un meci de fotbal de prin țările în care acest termen are acoperire și pe teren. Când colo, ce să vezi?! Pe canalul de sport se băteau două muieri de parcă nimerisem la Capatos, deși n-am p(r)ostul ăsta în grilă. Astea fie erau flămânde, fie erau nemăritate că le lipsea ceva esențial de se păruiau cu atâta simț de răspundere. M-am lămurit că și distinsele parașute- care în loc să-și păstreze farmecul ca să pună ghearele pe câte un bărbat priceput la procesul tehnologic de înmuiere a cocoașei cu cobilița, în preludiu, ca ulterior, după orgasm, să procreeze - erau sportive. S-a întors lumea cu himenu-n sus, nu ne mai facem bine!
Când m-am întors de la dușul rece, că trebuia să-mi revin într-un fel, filosoful licențiat în drept, istorie și jumări de porc, Cătălin Moroșanu, un fel de Jean Constantin al ringului, le zicea fraierilor din sală că ar bate o fată. A trebuit să-mi scot apa din urechi cu tirbușonul ca să pricep că, de fapt, a bătut o fată. Măi să fie! Mă uit în ring, și nu zăresc nicio parașută. Doar într-un colț stătea tupilat, cu mâna la bostan, ca un vasluian după discoteca de sâmbătă seara, un negru de vreo 125 de kg. ”Să vezi că nebunu de Moroșanu a bătut-o pe nevastă-sa!”, mi-am zis contrariat.
Dar n-a fost așa. Cu ajutorul reluării am înțeles că sportivul dat cu cremă de ghete a considerat că, pentru banii pe care i-a luat, chiar și un pumn primit în bornău e prea mult și s-a prefăcut mort, refuzând lupta. Bravo lui, băiat descurcăreț, ca să nu zic de-a dreptul delicat, că aș eluda adevărul cu nerușinare!
Jucăria de pluș pe care i-a dat-o Moroșanu în prologul bătăii de joc numită ”Gală K1”, i s-a lipit de inimă ca marca de scrisoare și nu s-a mai dezlipit de acolo cu toate insistențele organizatorilor. În schimb, păpușica pe care i-a oferit-o lui Cătălin l-a înrăit și mai tare pe moldoveanul nostru. Că în zona asta crepusculară de lume, neoamenii nu se înmoaie decât de la o vadră de șoricioaică în sus. E singurul plocon care poate stoarce lacrimi de crocodil.
La Torino, spectatorii au plâns după bani. Și-o vor mai face ori de câte ori vor merge la șourile organizate de Eduard Irimia, un băiat care pare deștept doar pentru că profită de pe urma proștilor. Și cum în spațiul carpato-danubiano-erotic prostia e infinită și foarte apreciată, fiind catalogată drept descurcăreală, promotorul cu un trecut dubios și un prezent scandalos, va avea un viitor strălucit. Că de luptători umflați cu hamburgheri și conserve de fasole bâhâie lumea interlopă...
13 decembrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
Refugiul (La harfa inimii cânta Dumnezeu)
Eram un copac cu rădăcinile-n aer,
smulse de uragane cumplite,
prin amintiri se perindau iubite,
mă-nvârteam ca un fluture-n vaier.
Nicio stea nu-mi lumina noaptea,
niciun vis nu mă strângea în corset,
putrezeam în mine încet
așteptând demonul să-și ia partea.
Dar într-o zi din restul vieții mele,
s-a prăbușit ca o cometă, luna,
a tremurat întinsă-n sânge bruma
și-a coborât pe-o scară din crenele
o pasăre cu zboru-ntr-o aripă.
Am privit-o ca și cum venea de undeva
de foarte aproape, din inima mea.
Și-a ferit ochii și-n acea clipă
cerul și-a scufundat albastrul în mare.
Iar timpul ne-a luat pe amândoi,
din tristețea prăbușită în noi
și-am devenit aceeași culoare.
Am înverzit instantaneu
și ea s-a așezat în palmele de rouă,
străpunse retina magia cea nouă
iar la harfa inimii cânta Dumnezeu.
Atunci și-a făcut cuib de lumină și alge
și sufletul rănit a început să zboare,
avea în privire o rază de soare
de care întunericul lacom se sparge.
A furat din mine câteva frunze
și m-a înlănțuit fără motiv,
frunza s-a preschimbat în pandativ;
încă-i mai simt mirarea de pe buze.
Dar nu știam unde zboară uneori,
ce orizonturi stranii spre ele o cheamă,
îi priveam aripa vindecată cu teamă,
mă sfâșiau țipete stranii de cocori.
Vara-și stingea luminile parșiv
îmi cădeau din gând frunzele, visele,
rădăcinile de aer le-nhățaseră abisele
și-aveam să fiu ucis definitiv.
Că dintre hrubele sufletului închis
c-o mie de lacăte ruginite și grele,
veneau încontinuu condamnările mele,
eram copacul inimii, interzis.
Treceau stoluri de păsări călătoare
și ea nu mai vroia în alt timp să rămână,
mușcau vârcolacii cu poftă din lună
mareele se-înecaseră-n mare.
Nici măcar n-a întins giulgiul
peste lacrima zbătându-se-n vaier.
A împrăștiat frunzele uscate în aer
și-a dărâmat, zburându-se, refugiul.
12 decembrie 2015
smulse de uragane cumplite,
prin amintiri se perindau iubite,
mă-nvârteam ca un fluture-n vaier.
Nicio stea nu-mi lumina noaptea,
niciun vis nu mă strângea în corset,
putrezeam în mine încet
așteptând demonul să-și ia partea.
Dar într-o zi din restul vieții mele,
s-a prăbușit ca o cometă, luna,
a tremurat întinsă-n sânge bruma
și-a coborât pe-o scară din crenele
o pasăre cu zboru-ntr-o aripă.
Am privit-o ca și cum venea de undeva
de foarte aproape, din inima mea.
Și-a ferit ochii și-n acea clipă
cerul și-a scufundat albastrul în mare.
Iar timpul ne-a luat pe amândoi,
din tristețea prăbușită în noi
și-am devenit aceeași culoare.
Am înverzit instantaneu
și ea s-a așezat în palmele de rouă,
străpunse retina magia cea nouă
iar la harfa inimii cânta Dumnezeu.
Atunci și-a făcut cuib de lumină și alge
și sufletul rănit a început să zboare,
avea în privire o rază de soare
de care întunericul lacom se sparge.
A furat din mine câteva frunze
și m-a înlănțuit fără motiv,
frunza s-a preschimbat în pandativ;
încă-i mai simt mirarea de pe buze.
Dar nu știam unde zboară uneori,
ce orizonturi stranii spre ele o cheamă,
îi priveam aripa vindecată cu teamă,
mă sfâșiau țipete stranii de cocori.
Vara-și stingea luminile parșiv
îmi cădeau din gând frunzele, visele,
rădăcinile de aer le-nhățaseră abisele
și-aveam să fiu ucis definitiv.
Că dintre hrubele sufletului închis
c-o mie de lacăte ruginite și grele,
veneau încontinuu condamnările mele,
eram copacul inimii, interzis.
Treceau stoluri de păsări călătoare
și ea nu mai vroia în alt timp să rămână,
mușcau vârcolacii cu poftă din lună
mareele se-înecaseră-n mare.
Nici măcar n-a întins giulgiul
peste lacrima zbătându-se-n vaier.
A împrăștiat frunzele uscate în aer
și-a dărâmat, zburându-se, refugiul.
12 decembrie 2015
sâmbătă, 12 decembrie 2015
Cătușe de fum
Tu erai singura nenăscută pe pământ
pentru care aș fi rămas prizonier
în lanțuri ruginite de fum
sfâșiat de un timp efemer
Dar gândurile noastre s-au prăbușit
în ele însele
ca bucățile de sare, în retină pisate
Culorile, plânsele,
s-au scurs din curcubeiele drogate
Îmi face cu mâna Statuia Libertății
arestată în portul New York,
nu mai ești stăpâna cetății
și-n mine nu mai pot să mă-ntorc
Umblu așa, fără umbră, fără ecou,
spre o destinație imprecisă,
trupul e ordinarul cavou
pentru speranța ucisă
Cineva trântește ușile-n Univers
de-mi face țăndări amintirile,
prin mine e-un secol de mers
și tot nu-mi ajung răzvrătirile
Câteodată uit ce mai caut pe-aici
și din mine spre tine-aș pleca,
dar mi-e sete și tu te dezici
de odiseea mea
Sfâșiat de secvențe de ger
hologramele mă răpun,
ecoul mă leagă de cer
în cătușe de fum
12 decembrie 2015
Ne sfâșiem ca fiarele sălbatice
Ne sfâșiem ca fiarele sălbatice,
ne dăm timpul cu cremă de ghete,
abandonăm proiectele concrete,
urmăm pornirile atavice
Renunțăm la propriile vise,
pe care magia din noi le-a aprins,
ne scufundăm în abise,
căutând deznădejdi dinadins
Ne absoarbe voluptatea tristeții
pe care-o provocăm voluntar,
ne strâng în clește pereții,
și ne ducem în sensul contrar
Nu înțelegem pornirile atroce,
traiectoria inversă pe care-o urmăm,
destine de lupi, echivoce,
nu vrem nicio virgulă să schimbăm
din viețile noastre hepatice,
bântuite de satanice spaime,
renunțăm câteodată la haine,
ne sfâșiem ca fiarele sălbatice
12 decembrie 2015
ne dăm timpul cu cremă de ghete,
abandonăm proiectele concrete,
urmăm pornirile atavice
Renunțăm la propriile vise,
pe care magia din noi le-a aprins,
ne scufundăm în abise,
căutând deznădejdi dinadins
Ne absoarbe voluptatea tristeții
pe care-o provocăm voluntar,
ne strâng în clește pereții,
și ne ducem în sensul contrar
Nu înțelegem pornirile atroce,
traiectoria inversă pe care-o urmăm,
destine de lupi, echivoce,
nu vrem nicio virgulă să schimbăm
din viețile noastre hepatice,
bântuite de satanice spaime,
renunțăm câteodată la haine,
ne sfâșiem ca fiarele sălbatice
12 decembrie 2015
Ai călcat în picioare dragostea mea
Eu știu că nu merit mai mult,
tu ești atât de neobișnuită și de frumoasă,
ca o zi de iarnă geroasă
dintr-un film de demult
Dar ți-am împrumutat aripile să zbori
până dincolo de cer,
să ne îmbrățișăm în prăpăstii de ger,
să ne fim pradă și vânători
Ne-am hrănit unul din altul
la cina de taină a searbedei vieți,
ne-am încuiat lipiți în dimineți
și-n minte ne strivea bazaltul
Trebuia să plecăm undeva,
pe insula Utoya, săpată în vis,
dar tu ai zburat pe sens interzis
și-ai călcat în picioare dragostea mea
11 decembrie 2015
vineri, 11 decembrie 2015
Pulberea amintirii spulberată de vânt
Nu există scuze pentru plecări definitive
între doi oameni care s-au iubit,
printre o mie de inventate motive
amintirile viitoare își dau delete
Prin frigul de care nevrotic ți-e teamă
se țese orizontul marilor ninsori
ecoul umbrei, la cină, te cheamă,
în brațele lui ai murit deseori
În iubire exclusă-i neputința
de-a-l privi în ochi pe celălalt,
decât să-ți renegi înlunarea, credința,
mai bine statuie uitată-n bazalt
Lașitatea dictează-n momente de spaimă
încotro să te-ndrepți renunțând la cuvânt,
vei duce cu tine prin cosmos o taină,
pulberea amintirii spulberată de vânt
Te vei sparge ca un glonț în oglindă,
căutându-ți perechea absentă,
privirea înapoi ai dori să se-ntindă,
să străbată secunda în moarte latentă
Și-n mirarea de piatră și sare,
când inima neagră se-ntoarce din morți,
corabia ruptă din sufletul-mare
va găsi din mine, în tine, bucăți
Și va dori să dramatic să le recompună
și să mă-ntrebe tardiv: ce mai faci?
să poți să-mi ei holograma de mână
prin lumina pierdută din câmpul cu maci
Dar amintirile viitoare s-au frânt
de lașități, minciuni și recidive,
toți macii s-au împrăștiat în vânt
răpuși de evadari definitive
10 decembrie 2015
între doi oameni care s-au iubit,
printre o mie de inventate motive
amintirile viitoare își dau delete
Prin frigul de care nevrotic ți-e teamă
se țese orizontul marilor ninsori
ecoul umbrei, la cină, te cheamă,
în brațele lui ai murit deseori
În iubire exclusă-i neputința
de-a-l privi în ochi pe celălalt,
decât să-ți renegi înlunarea, credința,
mai bine statuie uitată-n bazalt
Lașitatea dictează-n momente de spaimă
încotro să te-ndrepți renunțând la cuvânt,
vei duce cu tine prin cosmos o taină,
pulberea amintirii spulberată de vânt
Te vei sparge ca un glonț în oglindă,
căutându-ți perechea absentă,
privirea înapoi ai dori să se-ntindă,
să străbată secunda în moarte latentă
Și-n mirarea de piatră și sare,
când inima neagră se-ntoarce din morți,
corabia ruptă din sufletul-mare
va găsi din mine, în tine, bucăți
Și va dori să dramatic să le recompună
și să mă-ntrebe tardiv: ce mai faci?
să poți să-mi ei holograma de mână
prin lumina pierdută din câmpul cu maci
Dar amintirile viitoare s-au frânt
de lașități, minciuni și recidive,
toți macii s-au împrăștiat în vânt
răpuși de evadari definitive
10 decembrie 2015
Am să mă întorc în avatar
Această iarnă care a venit
când încă mai ploua cu soare
e prețul scump pe care l-am plătit
c-am fost în noaptea ta o lumânare
Sunt vinovat de zbor și de lumină
sunt vinovat de spaima de a fi
și dacă într-o zi de briantină
în care poate voi muri
va plânge undeva un înger
lovit de vina de-a zbura
înseamnă că din raiul sincer
tu ai fugit, iubita mea
Și nu se știe până când
am să străbat această tundră
îmi mor speranțele pe rând
și mie-mi sunt o biată umbră
Se pare că-n destinul scris
sunt numai false ipoteze
din inima de leu proscris
te-ai smuls cu tot cu pioneze
Plătesc în viața asta de calvar
tot ce-n magie am iubit
am să mă-ntorc în avatar
poate acolo n-ai murit
10 decembrie 2015
când încă mai ploua cu soare
e prețul scump pe care l-am plătit
c-am fost în noaptea ta o lumânare
Sunt vinovat de zbor și de lumină
sunt vinovat de spaima de a fi
și dacă într-o zi de briantină
în care poate voi muri
va plânge undeva un înger
lovit de vina de-a zbura
înseamnă că din raiul sincer
tu ai fugit, iubita mea
Și nu se știe până când
am să străbat această tundră
îmi mor speranțele pe rând
și mie-mi sunt o biată umbră
Se pare că-n destinul scris
sunt numai false ipoteze
din inima de leu proscris
te-ai smuls cu tot cu pioneze
Plătesc în viața asta de calvar
tot ce-n magie am iubit
am să mă-ntorc în avatar
poate acolo n-ai murit
10 decembrie 2015
Tăcerea îmi face disperată cu mâna
Noaptea-mi făcea disperată cu mâna
din trenul ce transportă cuci
și eu mă întrebam, ca-întotdeauna,
cine ești, de fapt, și unde te duci?
Treci clandestină prin acea gară,
bătută în cuie de-o zodie tristă,
te poartă în brațe o lună amară
pe un cer care nu mai există
Se aud trenuri plângându-și plecarea
pe căi paralele ce duc nicăieri,
latră haotic în noapte uitarea
și mâine e-un azi mai trist decât ieri
Privesc în neantul din mine cu spaimă,
inima sfâșie văzduhul întruna,
tăcerea se-ncheie la haină
și-mi face disperată cu mâna
10 decembrie 2015
din trenul ce transportă cuci
și eu mă întrebam, ca-întotdeauna,
cine ești, de fapt, și unde te duci?
Treci clandestină prin acea gară,
bătută în cuie de-o zodie tristă,
te poartă în brațe o lună amară
pe un cer care nu mai există
Se aud trenuri plângându-și plecarea
pe căi paralele ce duc nicăieri,
latră haotic în noapte uitarea
și mâine e-un azi mai trist decât ieri
Privesc în neantul din mine cu spaimă,
inima sfâșie văzduhul întruna,
tăcerea se-ncheie la haină
și-mi face disperată cu mâna
10 decembrie 2015
joi, 10 decembrie 2015
Cea mai cumplită boală
Cel mai mare defect al meu,
cea mai cumplită boală,
e că mă îndrăgostesc
în fiecare zi,
în fiecare zi,
de femeia ideală,
după cum bine știi
Mă predau necondiționat,
arunc în drumul spre pat
toate armele.
Dacă am să fiu atacat,
mă apăr de sărutările tale
cu palmele
Trec anotimpurile prin mine
într-o singură clipă
Ard ca un soare de iulie,
înfloresc, desfrunzesc, viscolesc,
zbor într-o singură aripă
și mă rănesc,
dar nu mă pot opri
să nu te iubesc.
Sufăr de când mă știu
de această nemaivăzută boală
ce-mi macină orizonturile
Mă îndrăgostesc doar de femeia ideală
și mă predau
pe toate fronturile
Dar nu știu de ce,
de câte ori se semnează tratatul de pace,
pe fantomaticu-i chip
clepsidra se îneacă de spaimă-n nisip.
Și ea în iluzie se preface.
Așadar, cel mai mare defect al meu
e cumplita boală
de-a mă îndrăgosti
în fiecare zi
de iluzia ideală.
10 decembrie 2015
Abonați-vă la:
Postări (Atom)