MÂINE NU VA MAI RĂSĂRI SOARELE

Mâine nu va mai răsări soarele,
doar un cerc însângerat va sugruma amurgul,
vor arde în flăcări nevăzute izvoarele
scurgându-se-n cheaguri din burguri

Ne vom teme să ieșim din carapace,
străzile vor fi șerpi lungi, fără vlagă,
la apelul disperărilor întunericul tace,
nicio himeră nu va rămâne întreagă

Mâine nu va mai răsări soarele,
marea l-a încuiat în adâncuri,
de teama întunericului, căprioarele
vor păși prin sânge, pe vârfuri

Numai corbii vor sparge tăcerea să vadă
ce se ascunde dincolo de cele ce sunt,
vor fugi șchiopătând îngerii de zăpadă
ducând  cenușa mea risipită de vânt...

31 august 2019

TE-AM IUBIT CA UN ERETIC

Nu mai sunt perle în mare, n-am ce să culeg plângând,
rătăcesc prin mine însumi ca un tragic răzvrătit,
nu mai sunt flori de zăpadă din lumină dezertând,
calc desculț prin cioburi smulse dintr-un minus infinit

Nu mai sunt vise surprinse de sublima întâmplare,
noaptea neagră-i străbătută de cocorii ce-au trecut,
pe corabia de fluturi silnic scufundată-n mare,
încă îmi mai caut umbra ce-n ecouri s-a pierdut

Trec prin sânge cărăușii, vechii negustori de sare,
drumurile își aruncă călătorii în crevase,
azi întreaga odisee parcă și mai tare doare,
plânge-n sine desfrunzirea, țipătul se zbate-n oase

Mi se pare că zadarnic cade toamna din retină,
toți copacii-au putrezit în tristețile din mine,
sufletul încă se zbate căutând acea lumină,
însă soarele albastru te-a sorbit numai pe tine

Suferind de-această boală, dintre toate cea mai gravă,
inima ostracizată se îngroapă în asfalt,
chiar nectarul buzei tale se transformă în otravă
și-adormim sorbind paharul ce-l turnase celălalt

În sevraj destinul searbăd și mai tare ne lovește,
fiecare glas de clopot e-o poveste despre moarte,
înspre ziduri incolore întunericul descrește
și ne-mpinge sadic clipa c-o durere mai departe

Și privind înfrigurat peste zările absente,
căutând cu disperare urma oamenilor triști,
ca un orb de tragedie cotropit de boli latente
întreb golul dimprejur dac-ai fost și mai exiști

C-aș vrea să împart cu tine partea mea de suferință,
să se facă echitabil împărțirile la doi,
te-am iubit ca un eretic, cu durere și credință,
dar n-a fost de-ajuns, iubito, să rămânem amândoi...

31 august 2019

Elegia plecării rândunicilor

Pe stâlpii de înaltă tensiune

trei rândunici cu ochii mici

încearcă puii să-și adune

și să o taie de aici

Că seara s-a făcut cam rece

și fulgii s-au zburlit de tot,

până la urmă o să plece

pentru o iarnă, nu de tot

Dar mai așteaptă între cleme,

că ziua-i caldă și frumoasă,

n-ar vrea, o clipă mai devreme,

să plece-n alte țări, de-acasă

E greu să te desprinzi de-aici, 

e-așa frumoasă desfrunzirea

din ochii triști de rândunici

ce își ascund în orizont privirea...

27 august 2014/ 31 august 2019

M-ALUNG DIN VISUL NICIODATĂ AL MEU

Nu mai locuiesc în visul meu,
spaimele merg alăturea de mine,
ploi nesfârșite, fără curcubeu,
pe drumul imposibil spre tine

Mortul a plecat să se plimbe pe Marte
și-a lăsat doar umbra să plutească în gol,
aproapele meu e departe;  
dureri răscolite, nămol

Inutile sunt zilele, noaptea-i povară,
sfâșie cu ghearele ecoul, retina,
mă soarbe aceeași băutură amară,
și-n mine se-ncuie cu-n lacăt lumina

Ferestrele se trântesc de gândul diform
(ce-ar fi fost de-aș fi fost Dumnezeu!)
crește-n retină un monstru enorm
și m-alung din visul niciodată al meu

30 august 2019

CÂND AI VENIT, PLECÂND, IUBITO...

De unde ai acest surâs 
ce-ascunde-n el o taină risipită?
de ce toți îngerii au plâns
când ai venit, plecând, iubito?

De unde ai, străino, ochi de soare
care sufocă fiecare clipă?
de ce atâtea stele căzătoare
îmi sfâșie și singura aripă?

De unde ai, pierduto, acest vânt
ce-n suflet bate adesea iarnă?
de ce-mi miroase sângele-a pământ?
de ce pământu-n suflet se răstoarnă?

De unde vii cu-acest surâs
ce-ascunde-n el un gând de ebonită?
de ce toți îngerii au plâns
când ai venit, plecând, iubito?

27 august 2019

ÎNTRE NOI VOR FI ÎNTOTDEAUNA OPRELIȘTI

Între noi vor fi întotdeauna opreliști,
zborul păsărilor, infinitul,
gândurile sfărâmate,
răsăritul, amiaza, asfințitul

Munții inimii vor fi între noi,
cerbii însetați secând izvoarele,
sufletul chinuit macerând fără milă
plumbul ziarelor, soarele

Orele se vor pune stavilă, zilele,
verile indiene, iernile polare,
toate narcisele și zambilele,
fructele inimii dulci-amare

Da, între noi vor fi întotdeauna opreliști,
viscole rătăcite pe creste;
numai ochii orbilor n-or să vadă
că-ntre noi va fi întotdeauna poveste...

25 august 2019

CÂND STELELE DIN MINE VOR CĂDEA

Rămâi ce ești, ce-ai fost întotdeauna,
nimic mai mult, dacă ți-am fost puțin,
când s-o așterne peste suflet bruma,
aș  vrea de mână să te țin

Până atunci, tot navigând pe mare
spre insule-ngropate în smarald,
va răsări-ntre noi același soare
sub care vieți îndepărtate ard

La miezul nopții, coborând din vise,
mă vor seduce îngerii plecați,
pe-un colț de suflet, cu zăpadă scrise,
vor plânge între noi munții Carpați

Și dacă vrei de mână să mă ții
când stelele din mine vor cădea,
e imposibil să mai știi
că ai plecat, uitând, iubita mea...

25 august 2019

Pinguinii

Pe țărmul Mării Negre, travestiți,
trăiau un pinguin și-o pinguină,
aveau și trei copii rebrenduiți
și se plimbau pe țărm c-o limuzină

Vecinii lor erau doi urși polari
înveșmântați în pături gri de ger,
le mai băteau în țeavă doi homari
când chefuiau prea tare-n frigider

Localnicii-i omagiau de zor
și-i ofereau ofrandă la turiști;
”Atenție deplină, domnilor:
aici nu mai există oameni triști!

Priviți-i cum dansează împreună 
o pinguină și un urs polar,
e o poveste de amor nebună,
sub cerul nopții nefiresc de clar!

Vă vindem, dacă vreți, povestea-ntreagă,
pe cărți poștale, ghiduri, jucării,
când el îi spune pinguinei: ”dragă”,
se nasc, pe loc, în lume, poezii...”

Devoalați de negustorii antici
au dispărut, mutându-se la pol,
toți pinguinii dinadins romantici
și a rămas congelatorul gol...

25 august 2019 

PE ȚĂRMURILE ACESTEA AM TRECUT CÂNDVA

Pe țărmurile acestea am trecut cândva,
războiul Troiei tocmai începuse,
nu te născuseși încă, draga mea,
doar umbra ta prin trupul meu trecuse

Era o zi albastră ca cicoarea
crescută-n ascunzișul unor stele,
și-mi ascultai, întâmplător, chemarea,
din viitorul desfrunzirii mele

Pe ușa inocenței pășeau îngeri
tot așteptând în taină să te naști,
din odiseea oamenilor sinceri
pe mine, dezgropându-mă, să mă renaști

S-au încleștat alături nopți și zile
până când marea porțile și-a-nchis,
și a trecut prin trupul meu Ahile
și-am adormit cu ochiu-ntredeschis

Au picurat adormitor priveliști,
tot orizontul se înecase-n vise,
corabia de fum strivea opreliști
și marea se-ncuiase în Ulise

24 august 2019

TOT CE VISĂM CU LITERE DE FUM

Tot ce visăm, tot ce simțim acum,
s-a scris demult pe cer cu litere de fum

Și dacă-n taină zborul de fluturi te-a robit,
e pentru că aievea, femeie, te-am iubit

Când coborând din vise mă vezi în pragul ușii,
pe-un țărm uitat de mare țipa-vor pescărușii

Nisipul Mării Moarte va înghiți tiparul
și-n cer, de pragul lunii, se va zdrobi paharul

Va curge-n cioburi noaptea din ochii mei închiși,
oricărei reîntoarceri devreme interziși

Numai în munții noștri, ascunsă-ntre cuvinte,
va plânge stins zăpada ce ne va ține minte

Un vifor ce ne-a smuls din patima dintâi,
va dezveli tot golul în care-o să rămâi

Iar cartea pentru îngeri, despachetată-n drum,
s-a scris demult pe apă cu litere de fum...

23-24 august 2019

CORABIA DE FLUTURI S-A ÎNECAT ÎN MARE

Aud cum viitorul mă recheamă
să fiu soldat al timpului trecut,
iubita mea, să nu îți fie teamă
când ai s-auzi bocancii de recrut

cum calcă printre cioburi sângerânde
pe unde m-am rănit copil fiind,
fir de nisip zdrobindu-se de unde,
voi ști să cânt, definitiv murind

Nu se întorc din vremuri clandestine
vechi curcubeie înecate-n flori,
și s-a pierdut și drumul către tine
pe care înflorisem uneori

Dar nu a fost să fie să trăim,
alături, pe o stâncă plutitoare,
e inutil îndemnul să iubim,
corabia de fluturi s-a înecat în mare

Poate cândva, pe insule amare,
nisipul se va-ntinde să sărute
picioarele-ntr-o ultimă-ncercare
de-a da un sens iubirilor pierdute

Și-n urma noastră va rămâne
o întâmplare dinadins trucată,
ce s-a pierdut în dezertări antume
și n-o să se întoarcă niciodată...

23 august 2019

CE MAI RĂMÂNE

O taină va rămâne și-n taină ne-om petrece
ce-a mai rămas din viață până-n ultima zi,
prin suflet Groenlanda ca o cămilă-mi trece,
cetățile-n ruine se-ngroapă-n poezii 

Nu-i loc destul în lume să ne cuprindă-n sine,
întâia dezmierdare e hrană pentru pești,
pe  scaunele goale ce se-odihnesc în tine
abia se mai târăște o carte de povești

Cohortele de fluturi au navigat pierdute
spre insule-ncuiate cu lacăte de-argint,
cad înserări zdrobite pe vechile redute,
acorduri de vioară se pierd în labirint

Ți-aș spune bună seara, dar mi-ar răspunde zidul,
păianjenii din lacrimi se mută pe tavan,
își țese în oglindă eternitatea, ridul,
și-mi bate universul în suflet cu-n ciocan

Se pare că pe mare furtunile-s stăpâne,
prin sânge navighează corăbii de bazalt,
în urmă doar nisipul plecării va rămâne
și unul dintre noi, pierdut din celălalt

20 august 2019

NU-I LOC PENTRU AMÂNDOI PE-ACEEAȘI ARCĂ...

Ea a plecat pe mare cu prea-plinul,
a luat himera-ntreagă și-a lăsat
în urmă întristarea și veninul,
când în neant va înflori pelinul
nimic nu va mai fi cum am visat

Cresc algele în gânduri noroioase,
se-mbracă-n verde nunțile de pești,
culoarea nopții-a coborât în case,
se zbate neputința-n oase,
nici nu mai știi pe lume cine ești

În Troia, sunetele mării
s-acoperite de-întâmplări demulte,
la marginea ființei dezertorii
aruncă-n cerul gol cocorii,
dar nu e nimeni să-i asculte

Calul troian n-a putrezit pesemne,
hrănit cu vechi iluzii și chemări,
Ulise se sfiește să-l îndemne
să lase în ființă alte semne,
cifrate-n vechile scrisori

La-ntoarcerea din marele război
mai multe mări vor complota-n amurg,
ne-om cufunda ca nuferii-n noroi,
redevenind, plecata mea, strigoi,
amestecați cu spaimele din burg

Așa se va-ntâmpla, nu-i nicio șansă
să se încalce foaia de parcurs,
din Troia inimii, nearsă,
toți îngerii intrați în transă
ca șerpii gri prin dezertări s-au scurs

Nu-i niciun val capabil să întoarcă
plecările vremelnice din mine,
nu-i loc pentru-amândoi pe-aceeași arcă,
tot universul complotează parcă
să nu ne fie niciodată bine...

18 august 2019  

CU SUFLETUL ÎNGROPAT ÎN ASFALT

Curcubeul s-a încuiat în mare,
nu știa că-ntunericul doare.

Norii negri alunecă-n os,
e sfârșitul visului frumos

Toamna va veni ca un laitmotiv
înstrăinându-ne definitiv

Între noi tăcerea va ninge,
aud viitorul cum plânge

A fugit de durere un înger,
nevăzut, ca o patimă sânger

Nu mai e nimic de făcut,
îngerii ne-au jucat la barbut

Cu sufletul îngropat în asfalt,
așteptăm să cadă din zid celălalt

18 august 2019

PANSAMENT

Eu nu-s decât un pansament pentru dureri,
pentru văzduhuri repede înecate,
și dintre atâtea zile blestemate
mă va lovi întotdeauna ieri

Cu vânt pansez cenușa indiviză
să nu mai sângereze niciun dor,
mi-e teamă c-am să fiu un nor
închis de spaime-n ultima banchiză

Se poate să se întâmple ca-ntr-o gară
în care trenuri nu mai vin demult,
să stau cu tine-n brațe, să te-ascult,
până va curge sângele din seară

Atunci, febril de iernile din noi,
am să schiez prin suflet pân la tine,
să văd dacă exiști și-ți este bine
și de ne doare timpul pe-amândoi

Și se prea poate să îți fie sete
și n-am de unde stele să-ți ofer,
e-așa de singur colțul meu de cer
în care locuiesc numai regrete

Și totuși, dacă te rănești în cuget,
și-ți curge noaptea putredă-n retină, 
întinde mâna pală spre lumină 
și puneți pansamentul peste suflet

Ține-l acolo, fă-te bine, 
și poate niciodată n-o să te mai doară
privirea grea ca pietrele de moară,
ce-a sângerat, pansându-te pe tine....

17 august 2019

OGLINZI DESFIGURATE

Zboară păsările prin retină
amestecându-se cu îngeri sedați,
numai sufletul meu rătăcește
fără timp, prin munții Carpați

Ce frumos se topesc în albastru!
De-am avea aripi și noi am zbura 
din dezastru-n dezastru,
prin inima mea

Vom vedea muritorii de sus
cum își strâng mușuroiul de vise
și-l aruncă ca pe Iisus
în fundul ochilor, în abise

Numai aripile păsărilor legănându-se-n aer
vor pluti mai departe, însângerate,
ducând prin retină, în vaier,
oglinzile timpului, desfigurate

16 august 2019

DE CE-AM RĂMAS ORFANI DE ȚARĂ?

De ce să fiu orfan de țară?
De ce pământul să mă doară?
De ce n-am dreptul la cuvinte?
De ce îmi cresc în gând morminte?

De ce s-apuc cărări străine?
De ce să fiu părtaș la crime?
De ce n-am loc la mine-n țară?
De ce nu-mi este vara vară?

De ce ne umilesc borfașii?
De ce fac legile ocnașii?
De ce stăpână e hoția?
De ce e-n groapă România?

De ce bărbații nu-s bărbați?
De ce sunt triști munții Carpați?
De ce femeile se vând?
De ce suntem pulbere-n vânt?

De ce ne umilesc străinii?
De ce ne latră-n suflet câinii?
De ce-ntrebarea o să doară?
De ce-am rămas orfani de țară?

16 august 2019

E vară, vară absolută...

De-atâta soare zările sunt pline,
cu păsări cerul s-a-ncuiat,
în toate înfloririle sublime
gâze albastre se combat

Se-aude-n atmosferă zumzet,
albinele-s pornite la război,
o mierlă se scufundă-n cântec
și curge mierea dorului prin noi

Copiii ies afară din găoace
și dintr-odată oamenii-s frumoși,
chiar Universul s-a oprit și tace
tot lăcrimând cu ochi melodioși

E vară, vară absolută,
se-ntoarce existența pe o parte,
doi fluturi pe-o petală se sărută
și viața-i mai frumoasă ca în carte...

14 august 2019 

Elegia copilului orfan de țară...

N-aș vrea să-nvăț în limbi străine,
Mi-e dor să zburd prin țara mea,
Acolo florile-s divine
Și fiecare înger are-o stea

Pe-acolo, glasuri de copii
Altminteri sună, mai duios,
Și dorurile sunt mai vii,
Și soarele e mai frumos!

În limba mea sunt cântece sublime,
De ce să nu le cânt în felul meu?
Să-mi fie gândurile pline
De înfloriri și Dumnezeu

De ce să fiu orfan de țară,
Să n-am odihnă pe pământ?
De ce cuvântul să mă doară?
De ce să fiu pierdut în vânt?

De ce n-am dreptul la iubire?
De ce să-mi fie viața grea?
De ce am lacrimi în privire?
De ce nu sunt în țara mea?

14 august 2019

ALO! SUNT ROMÂNIA, ȚARĂ SECHESTRATĂ...

Alo! Alo! Răspundeți, vă rog!
sunt România, țară sechestrată,
mi-e sufletul un biet olog
rătăcit într-un zâmbet de fată

Sunt strivită-ntre ziduri imense,
de nicăieri nu răzbate-o lumină,
de jur-împrejur doar gunoaie perverse,
tot universul mi s-a-nfipt în splină

Călăii nu-s aici, locuiesc în palate,
m-au legat și mi-au pus călușul la gură,
mă jignesc curvele nespălate
și mă privesc neostenit cu ură

Mă condamnă la batjocură și sperjur,
la moarte lentă în chinuri cumplite,
răspundeți, vă rog, vă conjur!
îmi calcă grumazul copite

Vreau doar să îmi dați drumul de-aici,
să nu muriți nici voi definitiv,
îmbrățișând funebri licurici
veți folosi același laitmotiv

de-a dărâma și-a înjosi destine
și de-a continua să fiți borfași,
voi nu vă dați în lături de la crime,
sunteți sămânță veche de ocnași

Niciun criteriu nu funcționează,
Sistemul e o groapă de gunoi,
și ne conduce Vodă Căcărează
de nu mai știm cărarea înapoi

Prostia-i în palate instalată,
pecinginea se-ntinde peste tot,
mi-e inima îndoliată
și-n lanțuri ruginite nu mai pot

Alo! Alo! Răspundeți! M-auziți?
Sunt România, țară violată,
răspundeți demonilor travestiți!
se instalează moartea-n ochi de fată...

14 august 2019

NU-I NIMENI, IUBITO, LA MASĂ...

Abia de mai pot să te cânt,
abia de mai pot să te strig,
emigranți dinspre noi spre pământ,
cenușa mi se-mprăștie-n frig

Orizontul se umple de ceață,
nu se mai vede drumu-înapoi,
nicăieri nicio urmă de viață,
niciun tren nu mai trece prin noi

Doar pustiul își întinde privirea
ca un șarpe albastru de casă,
putrezește-n retină-amintirea,
nu-i nimeni, iubito, la masă

Chiar și îngerii noștri-au fugit
disperați de atâta uitare,
în suflet dimineți s-au strivit
de rouă și țărmuri de mare

Numai unul din noi va muri, 
numai unul din noi va striga,
numai unul din noi va zidi
ce în veci nu se poate uita

Eu tot te mai strig printre ere
ca un fluture încastrat în bazalt,
dar timpul tributul și-l cere
și îngroapă ecou-n asfalt

Din uitare coboară-orizontul
amuțind destrămarea rămasă,
plătesc vieții mele decontul,
nu-i nimeni, iubito, la masă...

13 august 2019

DE UNDE VINE DUREREA ASTA SFÂȘIETOARE

De unde vine durerea asta sfâșietoare?
Cerul e atât de albastru, înlăuntru e soare,
nicio pasăre de pradă prin sânge nu trece
și totuși durerea nu vrea să mai plece

E liniște-n goluri și plouă-n Sahara
dar tot nu dispare din gusturi amara
risipire a zilei ce pleacă oriunde,
de mine, la tine-n ființă se-ascunde

Din ochi cade-o ploaie ce biciuie ora
și parcă sunt țintă de lut tuturora,
numai tu, rezemată de sufletul meu,
poți veni și pleca curcubeu

Și aduci leacul ce poate să vindece
ori de câte ori spaimele vor să spintece
ce-a mai rămas din sufletul-zdrențe,
din îngerii noștri sar splențe

O s-apară amurgul și-n brațe m-o strânge,
n-o să audă nimeni tăcerea cum plânge,
nimic nu va rămâne din hemoglobine
pe drumul interzis ce curge-nspre tine

Mă-ntreabă-ntunericul croncănind ca un corb:
în cine se-ascunde lumina de orb?
Cerul e atât de albastru, în tine-i un soare,
de unde vine durerea sfâșietoare?

11 august 2019

PLECĂRI

De câte ori pleci, deși nu vii,
duci o parte cu tine,
partea mea bună,
pe care numai tu o știi

Trece-o în brațe peste spaima din noi
și adu-o, chiar de nu vrei, înapoi...

9 august 2019

CA O COAJĂ DE NUCĂ, SUFLETUL...

Ca o coajă de nucă, sufletul
plutește pe mare,
se izbește de valuri 
până dispare

Uneori, reapare
cu noaptea în clonț.

Ca o coajă de nucă, sufletul,
străbătut de glonț,
sfâșiat de colții nemiloaselor fiare
plutește-n uitare

9 august 2019

JOCUL VIEȚII ȘI AL MORȚII

M-a ucis bunătatea îngerului
afișată pe ziduri,
am jucat jocul vieții și-al morții
cu inima zvârcolindu-se-n nituri

Aripile până la soare mi le-am întins
amestecându-mi sufletul
cu norii
din care m-am nins

Am recitit ultima poezie
scrisă cu cerneala clocotindă
din inima mea,
te-am căutat în golul din jur, în oglindă,
dar golul din jur nu m-a putut ajuta...

7 august 2019

REZERVAȚIA DE MONȘTRI (Doar Alexandra-i moartă, mafia e vie)

La fel ca-n România noastră,
batjocorită de borfași perfizi,
se sparge-n suflet o fereastră
iar îngerii devin tot mai livizi

Și-acele Alexandre vinovate
că înfloresc mult prea frumoase,
sunt condamnate din pătuț la moarte,
le recunoaștem numai după oase

Nu după zâmbetul cioplit pe chip,
nu după râsul tinereții pure,
le cernem existența din nisip,
dar poate Dumnezeu o să se-ndure

să o răpească dintre îngeri,
s-o replanteze printre sfinți,
pe lângă nesfârșite plângeri,
s-aprindă o lumină în părinți

În rest, în rezervația de monștri,
aceeași saltimbanci conduc dezastre,
iar noi îi acceptăm ca proștii,
văzându-ne, ca proștii, de-ale noastre

Și ne prefacem că nu înțelegem
ce se întâmplă-n haosul din jur,
ce semănăm, aia culegem;
tristețe, lașitate și sperjur

Și nu le batem corbilor obrazul,
când hăcuiesc, mințind, copila,
nu-i prea târziu ca să schimbăm macazul
și toți acei ce n-au știut ce-i mila 

să ardă-n iadul propriilor vini,
aprins de monstrul din laborator,
nu ne permitem să mai fim creștini
înghesuiți în incinerator

Priviți teatrul absurd care se joacă
pe scena-n care încontinuu sângeri!
Priviți ciumeții amestecați în troacă
cum se hrănesc din moartea unui înger!

Priviți cum demisionează criminalii
pentru o zi sau, poate, mai puțin!
e-o-ntoarcere a morții-n Saturnalii,
destrăbălații crimei nu se-abțin,

ucid ce-a mai rămas din România
și-o ard în crematorii inventate,
se-ntinde ca pecinginea pustia;
de-atâta silă și de nedreptate

au emigrat în zări absente tineri
și n-au curaj la vatră să revină,
pe-aici copiii mor și-n zi de vineri,
abandonați de statul abonat la crimă

Ei văd că-n ochii noștri obosiți
nu se aprind deloc lumine,
de lașități funebre hăituiți
nu-i nicio șansă să ne facem bine

Și văd că-n țara pustiită de bărbați
lovește fără milă o stihie,
zadarnic plâng Munții Carpați,
doar Alexandra-i moartă, mafia e vie...

3 august 2019