Din acest trup de lup singuratic

Din acest trup de lup singuratic
au ieșit colții ce-au sfâșiat
lumina soarelui iernatic
dintr-un timp nemaiîntâmplat

Ea mi-a șoptit, că mă iubise:
”Mă dor ninsorile ce irisul mi-l rup,
întoarce-te-n Itaca ta, Ulise, 
mi-e sufletul fixat în colți de lup

De lacrimi vechi șoselele sunt ude
și nu-mi mai ține niciun înger partea,
tu mă scufunzi în lumi profunde,
tu îmi sporești singurătatea ”

Și-atunci, dintre spaimele orei,
curprins de tristețea unui soare iernatic,
am lăsat să zboare cocorii
acestui trup de lup singuratic....

25 februarie 2019

Adagio

Vrei carnea mea să-ți fie somnul în care să te pierzi visând?
Sau vrei să locuiești în tine, ca șarpele din flori curgând?
Sau nu mai știi nici tu ce vrei, abandonându-te-n dezastre?
Se-aude un pian bolnav cântând pe trupurile noastre

E un adagio de Bach, purtat pe umeri de vestale,
Din mine curg ramuri de brad, din ochii tăi se scurg petale.
Nu sunt prezenți pe lume îngeri să pună timpului opreliști,
În amintiri n-o să găsim decât cenușa din priveliști

Prin care să ne trecem singuri dincolo de-nserări sticloase,
Vrei ca să ningă azi cu mine, să-ți troienesc o viață-n oase?
Sau vrei să vină primăvara cu toți cocorii exilați,
Să strige disperat ecoul prin munții inimii drapați

Cu steaguri negre, gânduri negre, cu flori strivite într-o carte?
Poate se dă acum destinul din calea noastră la o parte.
Și-atunci din lagărul din tine să evadezi spre cer curgând
Și carnea mea să-ți fie somnul în care să te pierzi visând....

25 februarie 2019

Așa mi-ai spus ...

Ea mi-a spus atunci: ”Ia-ți amintirile, strânge-le!
faci parte dintr-o altă rasă,
nu ești de aici, verde ți-e sângele...”
Așa o fi, femeie frumoasă,

ți-am zis, și-am tăcut dintr-odată,
până la sfârșitul lumii și încă o zi
De atunci nu ne-am văzut niciodată,
în golul din jur croșetam poezii

Mi-am fost pradă și vânător în zenit,
zbaterea în hățișul ființei am pândit-o,
până când vulturii mi-au ciugulit 
ficatul și inima, iubito...

Atunci, ea mi-a pus, 
cu o lacrimă ochiul tăindu-l:
”Te rog, întoarce-te în tine, răpus, 
să-mi pot desăvârși colindul.

Numai tu poți salva amintirile
și-mi poți coase cu-albastru privirile...
Numai tu poți în câmpul cu spini să m-arunci!”
Așa mi-ai spus, femeie frumoasă, atunci...

25 februarie 2019

Din arcul unui nemilos curcubeu

Iartă cuvintele ce țâșnesc din sufletul meu
precum săgețile din arcul unui nemilos curcubeu

Uneori, rătăcindu-mă-n mine, sunt trist,
iartă cuvintele-n care ca o piatră de moară exist

Alteori, cunoscând răspunsurile, tac definitiv,
aerul dintre noi se izbește de zid

Atunci, săgețile trase din arcuri de curcubeu
străbat golul din sufletul meu


24 februarie 2019

Mă întrista privirea ta șovăitoare

Mă întrista privirea ta șovăitoare,
îți căutam ochii îndrăgostit,
dar tu îi ascundeai cu disperare
sub mare, sub pietre,-n nisip

Când cobora spre mine, amăgitoare,
din inimă un zid se smulgea,
aerul dintre noi, scurs din soare,
striga uneori, altădată plângea

Privirea agățată de umbre, de zare,
de păsări, de copaci, mă durea,
atunci tristețea copleșitoare
ca un șarpe prin mine curgea


Mă întrista privirea ta șovăitoare,
și te rugam cu glas de îndrăgostit,
să te întorci din depărtare,
că nu mai e în clepsidră nisip

24 februarie 2019 

Aprinde toate focurile-n casă

Aprinde toate focurile-n casă,
ia-mi de pe suflet iarna întunecoasă,
dă-mi raiul înapoi, nu-l mai ascunde
pe unde gândul nu poate pătrunde

Aprinde toate focurile-n stele
să lumineze drumurile mele,
să ne întoarcem pe pământ,
că-n seara asta vreau să-ți cânt

Aprinde toate focurile stinse
să-mi fie cald pe drumurile ninse,
mai am de rătăcit prin univers
până întoarcem orele invers

Aprinde toate focurile-n casă
poate cândva o să mă strigi la masă,
n-am să-ți răspund nemaifiind cuvinte;
această iarnă curge înainte...

23 februarie 2019

În spatele chipului meu

M-am ascuns în spatele chipului meu
să nu mă vezi așa cum sunt,
copil închiriat de Dumnezeu
la propria-mi moarte să cânt

Puțini oameni știu adevărul,
și mai puțini înțeleg ce se-întâmplă,
când am s-adorm, tăiați-mi părul
și-aruncați-l într-o groapă adâncă

Va veni pe-ntuneric o ninsă
îmbrăcată în iernile reci,
nu voi sta cu mâna întinsă,
iluzie, când prin mine-ai să treci

Dac-ai să ai în privire o floare
ca un copil am să surâd,
și cu lacrima ultimă, care doare,
am să te-aud

Orele mele se vor fi terminat,
mi-a tot plătit chiria Dumnezeu,
ce păcat că n-ai știut să te-ascunzi
în spatele chipului meu...

22 februarie 2019

De ce te-oi fi iubind

Cu sufletul înveșmântat în ger
mă tot întreb ce s-a-ntâmplat cu vara
în care aveam același cer
redesenat de Tristan Tzara

De ce te-oi fi iubind de-atâtea vieți
ca pe-o lumină ninsă-n întuneric,
și nu ai dreptul nici măcar să ierți
tot ce s-a spus în timpul cadaveric

De ce te-am lăsat să îmi zdrobești sărutul
cu pasul tău de domnișoară pură?
se rupe-n două nevăzutul
prin care curge o trăsură

Cu sufletul înveșmântat în ger
revăd îngerul meu murind,
femeie ce-ai fugit din cer, 
mă tot întreb: de ce te-oi fi iubind?

22 februarie 2019

Uitând

Tu ai făcut de la-nceput parte din mine,
te înarmaseși cu delicatețe,
iar eu am locuit o vreme-n tine
uitând că sunt Domnul Tristețe

Parcă trăiam, iubito, într-un basm 
pe care sufletul l-a scris
într-un acces definitiv de astm,
uitând că vei cădea din vis

Liniștea se-ntindea ca o lavă fierbinte,
nicio pasăre nu se zbătea prin aer,
se-îmbătau de iubire cuvinte
uitând că vor pieri definitiv în vaier

Arborii se înălțau din celule
absorbiți de-o prăpastie adâncă,
circulau printre îngeri patrule
uitând că nu-i vreme de nuntă

Numai noi, coborâți din Scriptură,
îngeri și demoni robiți de chemări,
devenisem o privire, o gură,
uitând că murim până-n zori

22 februarie 2019

Niște nebuni cu țara-n cerul gurii

Poeții? Niște nebuni cu țara-n cerul gurii
ce caută prin sferele oculte
eroii putreziți sub buza zgurii
ca ei, acum, să poată să mai cânte

o Patrie zdrobită de întuneric,
la care se închină în genunchi
de câte ori un soare sferic
și-înfige razele-n rărunchi

Statuile-i privesc indiferente
tot croșetând mirările din zori,
și trec prin sită păsări transparente
purtate-n ascunzișuri de actori

Dar toate aceste răbufniri de ore
numai poeții le mai pot vedea
surprins de imprudente aurore
privirea Dumnezeu și-o întindea

până-n străfundul sufletului tandru
în care fierb melancolii de jar,
desculț și pur, un veșnic copilandru,
poetul bea din cupa de amar

Și-o sparge aruncând-o-n lună,
pe unde cioburile fac prăpăd,
noroc că-l ia chiar Dumnezeu de mână,
în el se zbate sufletul olog

că are Patria în cerul gurii
și-ar vrea s-o albăstrească mai curând,
dar oștile perfide ale urii
îl rumegă ca pe un fir plăpând

22 februarie 2019

Ruguri aprinse invers

Rămâi așa cum ești, iubito,
rezemată de iluzii ca de-un capăt de pod,
prin stern trec păsări călătoare
strânse de lumină-n năvod

La capătul orizontului, printre spaime,
se aprind rugurile invers,
dezbrăcat de-așteptări, fără haine,
mai am un mileniu prin mine de mers

Rămâi așa cum ești, iubito,
o parte din neîntâmplatul întreg,
rezemat de iluzii pierdute
de tot ce n-a fost, te dezleg

Prin inima îngropată în ierburi
sfâșie ruginitele pluguri,
alungat din ființă aprind
în sufletul morților, ruguri


21 februarie 2019

Puteai să rămâi, femeie frumoasă...

Aș fi vrut să-mi stai în brațe
până la sfârșitul lumii și încă o zi,
să te-ncolăcești ca o iederă
peste verbul a fi

Și toate conjugările, dezertările,
amestecându-se-n praful de stele,
vor ucide ninsorile
venite pe urmele mele

Numai tăcerea foșnitoare
va cădea ca o rochie de mireasă
peste nopțile întâmplătoare,
puteai să rămâi, femeie frumoasă,

să-ți întinzi brațele otrăvitoare
de jur-împrejurul trupului meu,
până când vor scoate din mare
șerpii din suflet, un curcubeu...

21 februarie 2019

Femeia îndrăgostită de nisip

Din viitor se-ntoarce doar ecoul,
trece prin suflet ca o ghilotină,
n-or să găsească nicăieri cavoul
în care doarme raza de lumină

ce-au sfâșiat-o, coborând din mine,
păianjeni negri încrustrați cu zgură,
și pânza ce se țese dinspre tine,
e giulgiul ce se-așterne peste gură

Și niciun sunet n-o să mai străbată
peretele de piatră dat cu var,
și nimeni cu privirea n-o să bată
dincolo de spoiala din altar

Și-am să mă uit la mine cu mirare
și n-am să recunosc același chip
lovit de ploaie la-ntâmplare
și de femeia îndrăgostită de nisip

21 februarie 2019

N-am știut cât de tare o să doară

În prelungirea inimii te-ai întins,
ai călcat cerul meu dinadins
așteptând asaltul
îngerilor căutându-se unul în altul

După care m-am cățărat pe schele
până la inima ta, până la stele,
din universul meu interior
mă chinuiam c-o aripă să zbor

Într-un amurg, lumina s-a-nvelit cu ceară,
n-am știut cât de tare-o să doară,
ușile sufletului m-au strivit
și am murit


21 februarie 2019

Cât timp te voi iubi?

Cât timp te voi iubi?

Cât luminează soarele
pe cer,
cât mă zbat în irisul tău
când ți-e ger

Cât timp îți voi da?
Tot timpul meu
și timpul păsărilor călătoare
ce zboară
cu sufletu-n gheare

Cât timp te voi dori?
Cât timp voi căuta lumina,
până la sfârșitul lumii
și încă o zi...

18 februarie 2019

A trebuit să mor puțin

A trebuit să mor puțin, să vezi ce simți cu adevărat,
te-am căutat orbecăind prin mine, dar ai plecat

Sufletul gol a sângerat încă o dată,
nu e loc pentru noi în viața aceasta, poate-n cealaltă

Și nici acolo, iubito, e doar un vis,
tu ești condamnată la veșnicie, eu sunt proscris

A trebuit să mor puțin, să revăd
cum se zbate lumina soarelui în năvod

Când m-am întors din veacul celălalt,
oamenii de zăpadă se topeau pe asfalt


16 februarie 2019

Dumnezeu ne-a arătat Raiul

Dumnezeu mi-a arătat Raiul.
Am pășit desculț, cu sufletul curat,
ca un copil de rouă căutând lumina
Amintirile le-am întins pe jos,
în bătaia soarelui de vară;
pe omul frumos
timpul nu putea să-l mai doară 

A fost un miracol. 
Eram atât de norocos și fericit!
depășisem un ultim obstacol
Din oglindă 
mă privea sufletul tău nedeslușit

Dumnezeu ne-a arătat Raiul:
”Puteți să vă hrăniți unul cu altul, ne-a zis,
niciun vis nu este interzis
Mergeți până la capăt, colorați neantul!
să nu vă fie teamă!
de jur împrejurul vostru-i magie,
vă aveți unul pe altul,
îngeri întorși din pustie”

Dumnezeu ne-a arătat Raiul,
dar noi, oameni de zăpadă, 
ne-am topit 
și am curs unul din altul
în direcții opuse, 
spre infinit

Și, îngroziți de atâta fericire, 
de atâtea magice întâmplări,
am redevenit muritori....


13 februarie 2019

Durerea de a fi cu Irina Rimes

Într-o seară de iarnă,
când întrebările fără răspuns se țes,
mi-a cântat cu dedicație
Irina Rimes

Anterior, 
sub luna agățată de cerul inimii 
ca un neon,
îmi cânta Celine Dion

Mă purta pe aripile vântului
între Iad și Rai;
peste tot erai
Erai un amestec 
de tristețe și bucurie;
erai poezie.

Nu mai știam 
pe unde din suflet să-mi ies
până nu a pus punctul pe i
Irina Rimes


13 februarie 2019

O cruce pentru neamul românesc

Cade amurgul peste suflet
ca un blestem copilăresc,
eu nu mai sunt decât o cruce
la care plânge neamul românesc

Mă-ngroapă ploaia în pământ
se-nfig în suflet rădăcini,
să-și tragă seva-înmiresmată
tulpinile din mărăcini

Și să-nflorească în priviri lumina,
culorile să-mi fie orizont,
sub crucea dragostei de țară
nu locuiește niciun mort

Din lemnul putred de stejar
nici carii nu îndrăznesc să roadă,
cade amurgul cu sfială
când Dumnezeu coboară ca să vadă

ce s-a-ntâmplat cu toți aceia
ce-au înfruntat veacul câinesc, 
dar n-a găsit decât o cruce
la care plânge neamul românesc


12 februarie 2019

Plouă cu păsări răstignite

Plouă cu tristeți nemaivăzute
peste mizeria din jur,
nu-i niciun înger pe redute,
plouă dramatic și impur

Și-n suflet plouă cu cenușă,
prin ceață nu te mai zăresc,
tristeți ascunse după ușă
de inimă se tot izbesc

Nu-i niciun semn de exclamare,
în gol doar plouă cu tristeți,
și lacrima strivită doare
și-n existență cresc bureți

De-atâtea lașități nedefinite,
croite cu migală și sperjur,
plouă cu păsări răstignite
peste mizeria din jur


12 februarie 2019

Arheologia durerii

E-o zi frumoasă de trăit,
păcat că eu am cam murit,
păcat că tu nu mai exiști,
păcat că suntem oameni triști

E-o zi cu soare și cu frig,
păcat că nu mai pot să strig,
păcat că nu mai pot să cânt,
păcat că tu mi-ai fost mormânt

E-o zi frumoasă de trăit,
plâng îngerii care-au murit...


10 februarie 2019

Deși de-o viață am plecat spre tine

Deși de-o viață rătăcesc spre tine
precum un fluture de-o zi pe lângă lampă,
nu reușesc să evadez din mine,
mă ține-n lanțuri viața ca o vampă

Se va-ntâmpla până la urmă seara
când demonii lunatici dorm,
să îmi topesc în gura lumii ceara
să te trezesc din somnul tău enorm

Prin care se mai văd, căzând în mare,
doar stelele strivite de atlanți,
și vei răspunde sigur la chemare
robită de plăcere și talanți

Iar eu voi constata privind în gol
că nu acolo trebuia s-ajung,
de-atâta disperare și nămol
voi scoate altă carte de sub strung

Și-atunci mă-ntreb cuprins de remușcări,
de ce am evadat rupând din mine,
și-am să mă-ngrop, iubito, în uitări,
deși de-o viață am plecat spre tine


9 februarie 2019

Flacăra îngropată-n noroi

Toți avem o flacără în noi
pe care o lăsăm să se stingă,
mirosim a scrum și noroi
de câte ori cu lumină-o să ningă

Și atunci ne simțim singuratici și-nvinși
și toate din jur mai mult or să doară,
de atâta eroare surprinși
ne târâm pe sub pietre de moară

Că n-am fost în stare s-aprindem
vreascuri de rouă sub rug,
prin suflet pustiu-o să ningă,
prin inimă ară un plug,

Vor țâșni din sânge corăbii
ce știu să ne-îndrepte spre cer
vor cânta la ferestre doar vrăbii
sfidând ofensive de ger

Dar suntem lași în multe momente,
nu riscăm să ne pierdem în vis,
în loc să urcăm, coborâm niște trepte
și-acceptăm lașități de învins

Din senin, uneori o să doară
inima, mai tânără decât noi,
ea refuză vreodată să moară,
ca o flacără îngropată-n noroi


9 februarie 2019

Ultima frontieră

La granița dintre viață și moarte zboară cocorii
Am ajuns printre ei căutându-mi cerul înecat în mare
Câțiva s-au amestecat cu sufletul meu
devenind pentru o clipă fluturi, curcubeie înșelătoare


Ce păcat, iubito, c-am trecut dincolo iarna!
niciun fluture nu se va putea întoarce din Valea Plângerii,
niciun text biblic reinventat de vreun viclean
nu va mai ști să ne sugrume îngerii

Aici se încheie călătoria mea prin cuvinte;
nicio iluzie nu va fi grațiată de acum înainte,
niciun dor nu va mai fi povestit,
nimeni nu va ști cât de mult te-am iubit!

Nicio mână nu  va mai căuta prin golul din jur
miracolul ucis de sperjur

O prăpastie imensă se întinde spre mine
Asta a fost tot. Să nu uiți să ai grijă de tine...

Cocorii se zbat în inima prizonieră,
voi traversa de unul singur ultima frontieră....


7 februarie 2019
  

Aproape că-mi era teamă să-ți spun...

Tu erai așa de gingașă 
că mi-a fost teamă să nu te doară 
adierea vântului
de seară

Adeseori te confundam cu fulgii de nea,
aproape că-mi era teamă să-ți spun,
draga mea, 
că eu nu sunt de aici,
că-s venit dintr-o stea
special să te întâlnesc pe tine,
să-ți spun cele mai frumoase povești din lume
și să te iau cu mine

Nu mai știu exact ce s-a întâmplat, 
dar prin mine,
lacrima cerului
s-a strecurat

Și s-a făcut târziu, 
și-n iarna vieții mele,
prin vitralii de fum, 
(aproape că mi-e teamă să-ți spun)
ninge cu tine din stele


6 februarie 2019 

N-ar trebui să renunțăm la luptă

N-ar trebui să renunțăm la luptă,
dar nici să ne purtăm ca la război,
și pagina din viața noastră ruptă
ar trebui s-o punem înapoi

Că nimeni, niciodată, n-o să știe
ce conținea pe fiecare rând,
nici xeroxul nu va putea să scrie
tot ce-am trăit și ce-am avut în gând

Sunt taine ce se-ascund în vise,
sub frunze moarte ce-au căzut din tei
pe când poveștile nescrise
ți le scriam pe trup cu ochii mei

Chiar dacă inima-i în parte ruptă
și ochii-s sfâșiați de dezertări,
n-ar trebui să renunțăm la luptă,
că noi venim de dincolo de nori

Și știm că nu e bine unul fără altul,
și știm și ce înseamnă să fim doi,
colțul de cer ce ni l-a dat Prea-Înaltul
ar trebui să-l punem înapoi...


6 februarie 2019 

Ea a strivit fluturii

Eram un fluture albastru
scăpat ca prin minune din psihoze,
desenam visuri,
metamorfoze

În fiecare clipă mă privea, 
cu ochii-i nevăzuți,
o floare de nu-mă-uita
rătăcită prin munți

Desculț și cu sufletul ușor
ca o părere, ca o boare,
am învățat să zbor
înlănțuit în raze de soare

De jur împrejur vulturii
se-nvârteau confundându-mă cu un zeu,
se-ascundeau speriați fluturii
înlăuntrul sufletului meu

Ea fără milă i-a strivit,
venise dintr-un lagăr de orbi,
și-a aruncat tot ce-am iubit
la hiene, la corbi...


6 februarie 2019

De ce m-ai lăsat să cresc, Doamne?

De ce m-ai lăsat să cresc, de ce m-ai udat la rădăcină
Cu rouă, cu Patrie, cu lumină?

O, ce bine-mi stătea alergând printre greieri, printre lăcuste!
De ce m-ai lăsat să cutreier idealuri înguste?

Ce calzi îmi erau ochii, ce senini!
Acum mă privesc din oglindă străini....

Așa de tare îi doare lumina amiezii...
Ce mândru eram prin frunzișul livezii

Croind planuri de luptă stelară;
de ce paradisul pierdut începe să doară?

Nu trebuia să mă lași să cresc, Doamne bun,
Să fiu colector de tristețe și fum

De ce mi-ai dat toată luciditatea mie?
Mă mulțumeam să-mi fiu copilărie...


4 februarie 2019

Pe drumul pustiu dintre ușă și pat

Distanța dintre soarele amiezii și singurul meu păcat
e drumul pe care-l face umbra ta între ușă și pat

Se cutremură orele-n dezmembrare,
distanța dintre inimile noastre este înșelătoare

Nu mai sunt insule fericite și nu mai vrei
să te pierzi în surâsul ochilor mei

Retina au invadat-o gunoaiele,
privesc prin ochean cum mă devoră războaiele

Văd un alt chip decât mi se arătase în vise;
”Astupă-ți urechile!”, mi-a strigat cu disperare Ulise

” Nu mai privi oglinzile ca pe-un spectacol! 
Muritorule, îți ești cel mai mare obstacol...”

Îmi scutur de pe trup nisipul strivind hieroglife bizare,
mă-nfășor în neant și uitare

Se aude timpul ermetic cum înoată prin alge,
umbra de umbră în tăcere se sparge

Și atunci distanțele dintre mine și Christ
se miră că încă exist

Probabil, acesta e cel mai mare păcat
pe drumul pustiu dintre ușă și pat 


3 februarie 2019