Desculț până la capătul lumii

Nu știi când se deschide-n timp o ușă
dinspre viața monotonă spre fericire,
pieptul ți se umple de aer proaspăt;
-Bine ai venit, iubire!

Mâinile-ți devin aripi, 
zborul e starea de a fi,
n-ai vrea să mai înveți niciodată 
să mergi către ultima zi

Mirajul, ca un vârtej te îmbrățișează;
”-Zbori, îngere!”, îți strigă fluturii,
nu știi niciodată când se închide
ușa aceea deschisă-n amiază

Zadarnic vei încerca să o redeschizi, 
de atâta sperjur 
îngheață drumurile ninse,
zadarnic 
amintirile stau cu mâinile întinse

Știi bine că ea ți-a tăiat aripile,
cu mâinile tale dorind să se-nchine,
și nu  va coborî niciodată de pe cruce 
până la tine

Nu știi niciodată când se deschide
fereastra timpului spre fericire,
dar vei găsi un milion de pretexte
să renunți la marea iubire

Zadarnic lăcrimezi privind
zborul păsărilor evadate din stoluri,
vei merge desculț până la capătul lumii
pe cărarea presărată cu cioburi...

31 martie 2020 

Doar două lacrimi

Ce-s eu? Icoană de mă tot săruți?
Sunt cântec? Nu te saturi să-l asculți?
Ce sunt? Răspunde?
Nu știu de unde vin și nici pe unde

Ce-mi ești de nu mai pot să mor
de câte ori de-albastru mi-este dor?
Ești partea mea de nemurire?
Un vis ucis? O nălucire?

Ce-mi ești? Icoană de te tot sărut?
Ești viitor, prezent? Îmi ești trecut?
Sau poate sunt uitării cântec?
Doar lacrimi moarte, asta suntem...

31 martie 2020 

Soarele răsare din sufletul meu

Soarele răsare din sufletul meu
și apune în inima ta
Ascuns,
orizontul  necunoscut
strigă lumina
cărată într-o cofă de lut

Din ochii imaculați 
cad frunze amare, 
păsările aducătoare de vești
rătăcite-s prin soare

Naufragiez pe fiecare insulă
din golul interior,
soarele răsare din sufletul meu 
și apune în dor...

26 ianuarie 1993/31 martie 2020

Rămân

Rămân și mă țin de cuvânt,
voi răsări de o mie de ori din pământ

Ori de câte ori voi muri
de atâtea ori voi răsări

De dincolo de fire, de întuneric, vă cânt:
n-am să mă las niciodată înfrânt...

30 martie 2020

VORBEȘTE-MI NUMAI DE DRAGOSTE

Lasă-mă cu prostiile tale
și așa mă doare ochiul stâng!
Pleacă, nu te uita înapoi,
vreau să plâng!

Nu-mi mai striga numele în camera goală,
se-ntoarce ca un glonț ecoul,
încearcă să fii ca mine puțin,
când n-o fac pe eroul...

Crește iarba printre degete ca un zvon,
mi-amintesc întâmplări de demult;
aruncă în mine cu luna,
vorbește-mi numai de dragoste -
sunt dispus să te-ascult...

22 februarie 1993/30 martie 2020

ECOUL INIMII PLÂNGE

Caii dansează înșeuați la sufletele noastre,
vântul se sparge de umbre,
aleargă urmele flămânde
după dezastre

Tremură văzduhul 
zdrențuindu-se-n stele
cel ce-a venit până aici
lasă urmele mele

Ecoul inimii plânge
printre pete de sânge...

26 ianuarie 1993/30 martie 2020

IZVONIRE

S-a zvonit că vin cocorii
dinspre ceasul de început,
s-a zvonit că naște iarba
generația-mamut

S-a zvonit că pică globul
în prăpăstii ilegale,
s-a zvonit că piere omul
despărțindu-se de zale

S-a zvonit că moare limba
izgonită în cuvânt, 
s-a zvonit că noi imperii
cresc din morile de vânt

S-a zvonit că piere floarea,
îngerii se tot revoltă,
s-a zvonit crăparea mării
într-o parte din aortă

S-a zvonit că iar lumina
se va îngloba în haos,
s-a zvonit că pică frunza
în definitiv repaos

S-a zvonit că mor acorduri
preschimbându-se-n delir,
s-a zvonit atac de corduri
moarte-n sufletul-zefir

Pentru toate aceste patimi
adiind dinspre dezastre,
se revarsă-n sânge lacrimi,
plâng în somn păsări măiastre

Plesnesc corzile suturii
mai visând ca să pătrundă
flori crescute-n cerul gurii
timpului numit secundă...

7 ianuarie 1993

OGLINDA OTRĂVITĂ

Pe sub deal curgea o apă
ca un câine leșinat,
țipau stalagmitele
peste timpul dezmembrat

Sufletul rodea prundișul,
ochii zgândăreau sub pietre,
căutându-te pe tine
devenisem un orbete

Plâng picioarele desculțe,
unda-i rece, viața-i rece,
o oglindă otrăvită
ca un ciob prin sânge-mi trece...

3 ianuarie 1993/29 martie 2020

SĂ VORBIM DESPRE DRAGOSTE

Poezii scrise în seara zilei de 31 decembrie 1992

TU EȘTI DOAMNA INIMII MELE

Apele sălbatice ne împresoară
cu priviri destrămate,
mâinile-s pline de fructe
până la jumătate
Timpul continuă să strige,
frunzele au căzut
pe catalige
M-apasă privirile tale
de-albastrul cerului invadate,
mâinile tremură. Oasele, vibrațiile-și ele;
tu ești doamna inimii mele...

31 decembrie 1992

POATE CĂ UN ÎNGER

Minunea aceasta de ninsoare
ce cade între noi, 
lacrimile acestea
eliberând inima de surplusul de fericire-
e poate dorul nostru pentru un înger
Sau e cadoul pe care
poate că un înger
l-a risipit...

31 decembrie 1992

CE SE VA ÎNTÂMPLA ÎN LIPSA TA LA NOAPTE

Ce se va întâmpla în lipsa ta la noapte?
Clipa zero cu tine.
Voi muri dacă nu vei veni?
Nu, dar am să înțeleg sensul singurătății
Voi uita de mine, de tine îmi voi aminti.
Voi suferi.

Te-aș căuta dar mi-e teamă de oameni.
Uneori, oamenii sunt mai răi ca lupii,
ca bolile, ca păduchii
Un glonț de argint trece zilnic prin mine
sfâșiindu-mi inima 
rătăcită pe drumul spre tine...

31 decembrie 1992

SĂ VORBIM DESPRE DRAGOSTE

Stai!
În seara asta vorbim despre dragoste
Mâinile abandonează-le-n mâinile mele,
ușoare ale tale, ale mele grele
Ochii tăi, argintul zăpezilor, 
umbrele pașilor, sabia,
mi-s zodia, templul și țărmul,
corabia
Să vorbim despre dragoste.
M-am săturat de război.
Adresa ta e aici,
prima stație pe stânga, 
colțul acela de stea,
inima mea
ce bate-ntre noi

31 decembrie 1992

AȘTEPTARE

Aur arab pe toate degetele
Dacă și la picioare s-ar pune
ai avea și la picioare
Florile sunt prea ieftine,
sau, în limbajul tău,
prea puțin costisitoare
Prin sângele invadat de aur arab
iubirea nu vine
Inutil ceasul bate
Iubirea nu cu aur arab o dobândești.
Poți pune inimii inele
atunci când iubești?

31 decembrie 1992

ÎN LOC DE EPILOG

Nu te opri, timpule,
descalță-te și stai cu mine aici!
Auzi cum arde focul? 
Vor veni prietenii mei
însoțiți de fete frumoase
O să fiu o gazdă bună
chiar dacă-mi trece viscolul prin oase

Ea n-o să fie aici, nu s-a născut încă,
Timpule, lasă-ți haina!
Spune-mi, 
o să ies din această noapte adâncă?

Ea se va naște până la urmă
să dansăm himericul tangou?
Îmi va fi umbră și umăr?
îmi va fi nesfârșitul ecou?

Dacă nu vrei să-mi spui nimic
despre zilele dureroase,
întinde-te lângă mine
și-ascultă viscolul cum se zbate în oase...

31 decembrie 1992/29 martie 2020

SCRISOARE PENTRU INIMA MEA

Zvâcnești încontinuu-
n-ai aripi, te zbați incomodă,
dăruiești lacrimi, 
surâsuri, patimi, alinare.
Inimă a mea ești singura corabie
văduvită de mare

Ești un copac fără nume,
înspre cer prin retină îmi crești,
amare îți sunt uneori roadele,
ești un copac mai mare ca soarele.
Cerșești și crești
printre ninsori dumnezeiești
până te consumă izvoarele...

20 decembrie 1992

IUBEȘTE-MĂ DEFINITIV ACUM

Nu mă iubi
așa cum crezi că sunt;
într-un târziu ai suferi
Iubește-mă definitiv acum,
închide-mă într-un cuvânt
pe care mâine îl vei răstigni

Nu mă iubi
decât acum cât sunt
Într-un târziu ai suferi
Iubește-mă definitiv acum,
închide-mă într-un cuvânt
pe care numai tu să-l știi...

9 decembrie 1992

SUNT NUMAI O LACRIMĂ

Sunt numai o lacrimă fugind de mal
mângâind ochii tăi păduratici,
floare de colț dansând ilegal
sub copitele cailor sălbatici

Sunt numai o clipă căzută din tren
înrămând pașii tăi pe cărări sângerânde, 
prima și ultima zvârcolire, dorul etern
de aer al inimii flămânde

Sunt numai templul zidit din părere,
zbor invers al păsării amare,
anotimp invadat de struguri și mere,
lacrima-închisoare...

9 decembrie 1992

Fără răspuns

În căutarea marelui răspuns
m-am rătăcit pe drumul către tine,
umbrele înoată dezbrăcate,
niciun ecou înapoi nu mai vine

Cuvintele s-au lovit de ziduri
pe care nu era scrisă nicio adresă,
coborau dintre riduri
spaime plimbând îngerii-n lesă

Ochii mei se scuturau de rouă
peste trupul tău rebrenduit,
se rupea întregul în două,
vis dinadins risipit

Și umbra ta mi se încolăcea de aripi
ca un șarpe nemaivăzut,
trecea prin mine cerul șchiopătând
ca un copil nenăscut

Mi-am recompus zborul din îngeri damnați,
din izvoare fecunde curgând prin ruine,
inima crescuse cât munții Carpați
între mine și tine

Și totuși nu a fost de ajuns, 
ecoul n-a adus niciun răspuns...

19 decembrie 1992/28 martie 2020

BINE AI VENIT PE PLANETA MEA

Bine ai venit pe planeta mea
îngerul meu de dincolo de mare!
Sărat ți-e părul înlunat
și dulce-i ochiul tău mirare

Neliniștile lipsei tale
s-au răzvrătit și s-au pierdut,
privirea mea prizonieră
te invadează-n pas tăcut

Aduci lumină în inima mea
uitată într-un port dinainte pierdut,
e clipa în care mă-ntorc către mine
cu tine, în pas de recrut

Sărat ți-e părul înlunat
și dulce-i ochiul tău chemare;
bine-ai venit pe planeta mea,
îngerul meu de dincolo de așteptare...

5 decembrie 1992
poezie înregistrată

REPETABILA IARNĂ

Iarăși iarnă. Anul trecut nu te știam,
anul ăsta nu pot să te mai știu.
Ninge. Ninge la fel. 
Încearcă să înțelegi ceva dacă poți,
încearcă să mă înțelegi dacă poți

Iarnă. Iarăși iarnă.
Aceleași ninsori repetabile.
Pe unde oare fruntea mea arsă,
gândurile mele neînțelese
vor lăcrima fulgii?
Unde oare voi găsi ceea ce
nu știu cinele meu mă împinge să caut?
Pe unde oare inima mea se va ninge?

Iarnă. Iarăși iarnă.
Cristofor Columb, permanenta chemare din noi,
fuga după ceva care găsit
se transformă în altceva,
navighează încontinuu
Unde oare-i popasul?
Unde oare-i popasul pentru ochiul
neliniștit de înflorire și moarte
Porturile s-au desființat,
văzutul e întotdeauna mai departe.

Iarnă. Iarăși iarnă.
Tot așa ningea. Te știam.
O secundă cât un fulg m-am oprit
Credeam că mă ninge în portul știut,
căutatul văzut-nevăzut.
Ningea între noi. Aproape. 
Chiar pe inima din palmă
Numai ochiul meu, răzvrătitul,
mânat de Cristofor Columb,
fiecarele din noi,
se ningea înspre porturi departe

Ninge. Iarăși ninge. Pas după pas 
fulgii fierbinți sângerează în urmă;
strânși laolaltă încearcă să nu moară
Dinspre cer înspre mare
Cristoforul lor Columb îi mână încontinuu;
inutil demers spre salvare...

25 noiembrie 1992
poezie înregistrată

HAI, CALULE...

Un frizer ca să mă tund,
navetistul dintre inimi,
vreau s-ajung acum oriunde,
polul plus e frizeria
unde nu se tunde nimeni
și unde-aș vrea ca să mă tund

Ochii clipei desfrunziți
printre scoici rănite-n unde
se despică-ntr-adevăr
Polul meu se-ntrepătrunde
cu altarul vechi în care
ruginesc roșite cuie
Carul Mic pe Carul Mare 
îl despoaie;
lupii urlă, dealul suie, marea vuie...

Nu ne pasă. Hai căluțule-n zăvoaie!
Se împiedică albina: nemurindă, neovală,
într-un fir de iarbă crudă,
ca-ntr-o primă zi de școală

Plouă. Vai de mine ce mai plouă!
Vai de mine ce noroaie!
Doamne, ieși din nouri că mă udă!
Uscă-mi tu puțin amarul...
Doamne!... Doamne!...Nu m-aude
N-auzi, Doamne că mă îneacă valul?
Vai de mine! Cântă, ploaie! Cântă!
Tropăie prin suflet calul...

Noaptea trecută, pe o stradă pierdută,
într-un univers nedefinit,
cu siguranță între plus și minus infinit,
câinii sălbatici, scăpăți de ecarisaj,
mă tranșaseră-n gențile lor de voiaj.
Prin somnul slut v-am chemat tăcut:
Veniți prieteni, veniți!
Puneți palmele peste ochii răniți!
Ajutați-mă să urc dealul;
îmi tropăie în suflet calul!

Ce frumoasă ești, iluzia mea!
Mi se îneacă în lacrimi corabia!
Teaca mea și-a găsit sabia.
O, iluzia mea!
Jură-te de o mie de ori,
jură-te pe jurămintele mele,
jură-te pe pietre, pe stele, pe neliniști,
pe urmele cailor noștri din miriști
că-n rana înfloririi dintâi,
jură-te, iluzie, c-o să rămâi...

Singurătatea mă bântuie,
alintă-mă, roagă-mă, mă mântuie!
În vis înflorește mărgeanul...
iluzii pierdute închid bolovanul

M-apasă suferința,
parcă port cauzele nefericirii universale
Se sparge emisfera-n copacul acela 
apăsând splina
Ce-i cu atâți doctori bolnavi lângă mine?
Cum vine-n lumânare picurândă lumina,
cum moare fără să știe spitalul,
hai, calule! te iau în cârcă
până trecem maidanul...

16-18 noiembrie 1992
poezie înregistrată 

BUNĂ SEARA, IUBITA MEA

Bună seara, iubita mea!
Te rog să rămâi toată noaptea cu mine...
Mi-a fost atât de dor, atât de dor de tine!
Bine-ai venit, iubita mea

Mai presus de mine e inima mea-
Ea bate doar pentru tine.
Te rog să rămâi toată viața cu mine;
Definitive dorinți într-un zvon de lalea

Mai presus de mine sunt ochii mei-
Și ei te văd doar pe tine.
Doar inima ta poate s-aline
Văpaia săpată în ei

Orice chemare a mea în cuvinte
Se anină de tine.
Bună seara, iubita mea!
Te rog să rămâi toată viața cu mine...

30 noiembrie 1992
poezie înregistrată

ÎN URMA PLECĂRII

În urma plecării rămâne doar singurătatea
Liniștea picură din tablouri ca o sare
Scrisorile în care cuvintele mai ard împrăștiate
se-apasă sub propria neputință
Liniște fără sens-o imensă mare de singurătate
După atâtea vise, după atâta risipă de iubire
rămâi singur cu tăcerea
Împrăștiată prin aer, umbra plecării crește
cu fiecare pas al clipei
Parcă nu mai respiri aer ci inimi înjunghiate
În urma plecării rămâne doar singurătatea
Nu plouă-se caută câteva lacrimi...
Privește cum se zbat amintirile în ele!
În urma lor rămâne liniștea;
în urma plecării rămâne doar singurătatea...

28 noiembrie 1992
poezie înregistrată

ÎN DEPĂRTARE ÎȚI FLUTURI MÂNA

Se ascund clipele. Una câte una.
În depărtare îți fluturi mâna,
ochii mei rătăcesc într-aiurea

S-a sfârșit încă un vis.
Inima e o mare zdrobită
de stâncilor pașilor
risipiți fără rost
prin iarba rănită

Picură pași singuratici spre lună
Fără rost.
Se ascund clipele. Una câte una.
În depărtare îți fluturi mâna...

26 noiembrie 1992

poezie înregistrată

AȘ VREA SĂ TE ALIN

Aș vrea să te alin
într-un asfințit fără sfârșit
Aș vrea să-ți pot opri lacrimile
dar nu pot decât să ți le șterg
Aștepți și nu ești sigură
că cel așteptat va veni
Atât de mult aș vrea să te alin,
inima ta să nu mai sângereze,
să înțelegi că și tu ești iubită
Aștepți și plângi.
Plângi drumul sfârșit înainte de a începe
Aș vrea să pot face ceva pentru tine,
orice, numai să nu te simțți singură
Aș vrea să te alin dar nu știu cum.
Nu-ți pot opri lacrimile
dar ți le voi șterge
Ochii tăi fac atâta risipă,
mi-îneacă inima
Nu te mai risipi!
Sunt aici și vreau să te alin.
Întotdeauna voi fi în gara asta
să-ți șterg lacrimile,
să-ți alin inima...

18 noiembrie 1992
(poezie înregistrată)

De voi pieri curând

De voi pieri din avatar curând, 
ucis de nevăzute destrămări,
pământul țării îmi va fi mormânt
și, poate, și lumina, uneori

C-am fost pe lume tragică poveste, 
m-am răstignit ca Patria pe hărți,
dar tot ce-a fost, azi nu mai este,
și totuși căutați-mă în cărți

Din textele ce-n înserări postume
vor completa călătoria-n stea,
vor țese îngerii cutume
să poată să bea apă Țara mea

Și-i cer iertare că nu am făcut
mai mult decât stă scris în calendare,
ca leu-n cușcă m-am zbătut
să pot muri în România Mare

Ce vremuri ticăloase mi-au cuprins
în colții nemiloși biografia!
voi arde pe un rug nestins
și chiar de pier, rămâne România

Noi suntem trecători pe-această lume
în care atât de nefiresc se moare,
vom fi doar candele în hume,
bieți muritori deplânși de muritoare


Pe cei ce v-am iubit fără condiții,
vă las iubirea mea zălog, 
s-o împărțiți, dacă doriți, cu sfinții,
că n-am ieșit pe brânci din Decalog  

Dar nu a fost de-ajuns pesemne
să-i mulțumesc pe toți cu-adevărat,
și asta s-ar putea să însemne
că am căzut ca vulturu-n păcat

Le cer iertare celor cu pretenții
că n-am putut să fiu ca ei,
și-n loc de necredință și de lecții
m-am aruncat din primul rând la lei

Nu am știut urî și nici n-am vrut,
în suflet n-a fost loc pentru otravă,
iubirea-i singurul meu scut
să nu mă prindă boala aceea gravă

Un om am fost, se pare că-i puțin,
c-o existență pururi suferindă,
dar pentru mine astăzi nu-i un chin
să mă privesc în cioburi de oglindă

Himerelor de foc, înrobitoare,
n-am să vă las cenușa mea,
nu ne-om vedea în viața viitoare
că timpu-n loc nu a știut să stea

Veți locui în gândul sincer
având în față viața de apoi,
iar eu, repudiat de stranii îngeri,
sub piatra funerară, în noroi,

voi încuia cu fluturi o fereastră,
o ultimă sfidare a luminii,
n-am loc de zei în nemurirea voastră,
vor crește peste mine mărăcinii

Dar, dacă totuși voi scăpa cumva
de virusul ce a cuprins pământul,
vei înțelege, draga mea,
că suntem frunze ce le bate vântul...

26-27 martie 2020

Această boală ce ne încuie-n casă

Nu suntem bine deocamdată,
deși avem mai mult decât ar fi nevoie,
în fiecare suflet e-o arcă a lui Noe
și de-am putea lumina am sugruma-o toată

Dorim doar bunăstare, doar lucruri inutile,
reconstruim principii din măsluiri de zar,
trăim ascunși de spaimă în tristul avatar,
păianjenii dogmatici ne leagă cu fitile

Am cam uitat ce-nseamnă să iubim
un pom ce-așteaptă ziua înfloririi,
se scutură zadarnic în sânge trandafirii,
frumosul din ființă prea lesne îl strivim

Ne satisfacem patimi de fiare sângeroase,
disprețuim sublimul, ce-i simplu și profund,
dorințele fictive ne trag frecvent la fund,
uităm că o să fim doar un morman de oase

Și-ar fi atât de simplu să fim buni,
să redescoperim umanitatea,
să-nnobilăm singurătatea
cât nu-i târziu și ne veghează o mână de cărbuni!

Să mirosim o floare abia înfiripată,
copiii să ni-i creștem mai liberi decât noi,
să nu mai aruncăm în alții cu noroi,
să nu mai reflectăm o lume răsturnată

Să fim aceeași oameni pe care i-a zidit
din lutul moale Dumnezeul Sfânt,
să înnobilăm cu suflet pustiul pe Pământ
din rău să nu ne facem vreodată chip cioplit

Măcar acum când virusul fatal
ne smulge de pe drumul ce duce nicăieri,
cei ce-or rămâne mâine, chiar de au fost și ieri,
să nu mai retrăiască povești de carnaval

Să fie fericiți cu lucrurile simple,
să strângă-n brațe oamenii iubiți,
să fie fără frică fericiți
și sufletul cu stele să și-l umple

Să facă din prea-plinul inimii grădină
în flori de tei să-și caute merinde,
să recreeze lumea din vise suferinde
să plouă-n curcubeie cu lumină

E-adevărat, astăzi nu suntem bine,
toți virușii hulpavi s-au năpustit în om,
întreaga existență se-ngroapă în atom,
bolnavii absoluți au devenit ruine

Și totuși din această frică ce-n două ne desparte,
noi ne-om putea întoarce la starea de a fi,
redevenind în hume definitiv copii,
vom asambla doar îngeri din visurile moarte

Da, nu-i târziu, să nu vă fie teamă,
să învățăm că suntem pe lume altceva
decât doar ambalaje ce s-ar putea salva,
putem ca să renaștem reinventați din rană

Această boală ce ne-încuie-n casă
descuie inima spre cei de lângă noi,
să ștergem existența de noroi
și să zâmbim căci viața e frumoasă...

20 martie 2020

Lăsați românii să se-ntoarcă-n țară

Dacă această țară n-a pierit
de frig și de tristețe absolută,
e pentru că românii au băjenit
să bea prin Occident cucută

I-au smuls din case deznădejdea,
prea tare-i umilise sărăcia,
simțeau că inutilă-i legea
și nu mai pot trăi în România

Erau datori la bănci și la vecini,
nu se-ajungeau, argați fără simbrie,
copiii lor stăteau pe mărăcini,
zadarnic așteptând o jucărie

Le-a fost așa de grea străinătatea,
deși spuneau din poze că sunt bine,
dar viața lor ce semăna cu moartea,
n-au vrut să te mai doară și pe tine

Din râvna nefiresc de prost plătită
au tot trimis mandate la părinți,
acasă sărăcia a fost oprită;
dar nu de ticăloșii ce pe-arginți

au tot vândut această țară
la târgul marilor sclavii,
ci de-apatrizii cu privirea amară
care și-n moarte vor rămâne vii

Și-acum ce faceți, fiare blestemate?
vreți să-ncuiați sub lacăt viața lor?
Voi n-aveți drept de viață și de moarte;
deschideți ochii, orbilor!

Măcar în fața morții absolute
să-i respectați pe  fiii alungați,
să nu mai spuneți vrute și nevrute
să interziceți dreptul de-a fi frați

Azi Cain și Abel locuiesc alături
pe o planetă pururi suferindă,
tu vino, Doamne, bolile să mături
redă-ne dreptul de-a privi-n oglindă!

Poporu-acesta nu mai are țară,
vechi lacăte se-arată pe la porți,
trezește artileria stelară
și, dacă poți, trezește-ne din morți!

Și dă-ne suflet s-acceptăm durerea
de-a reprimi bolnavii-n țara lor,
de-a încuia în spaima ei tăcerea,
de-a nu fi hrană nouă corbilor

Conducători bezmetici, fără milă,
lăsați românii să revină acasă,
să nu murim de scârbă și de silă,
să fim de-acum o nație frumoasă!

Să ducem împreună suferința
ce ne-a surprins împrăștiați pe hărți,
ne va salva, dacă vom fi, credința,
vom învia precum Iisus din morți

Puțină demnitate-n fața bolii
ne-ar ridica spre cer măcar o treaptă,
când Dumnezeu își va trimite solii
va abroga decizia nedreaptă

de-a nu fi oameni pururea nesinceri,
de-a instiga români contra români,
și poate va trimite câțiva îngeri
să populeze casa de nebuni

Dar până atunci, bezmeticilor orbi,
lăsați românii să reintre-n țară,
au fost la curtea Europei robi
și nu se-ntorc acasă ca să moară

Lăsați românii să se-ntoarcă-n țară
și-o să se facă iarăși primăvară...

20 martie 2020

Vaccin

În sanatoriul sufletelor noastre
nu ne tratăm suficient
de zborul păsării albastre
ce ne ucide foarte lent

Sunt semne de întrebare peste tot,
fără răspuns e-ntreaga emisferă,
nimeni nu scapă din complot
dacă se-ncuie în himeră

De spaime irisul e plin,
în loc de certitudini cresc iluzii,
miroase universul a pelin
de când ne tot complacem în confuzii

Lumini și umbre ne-amețesc,
vechi ghilotine ne despart de vise,
la ceasul ultim se iubesc
doar două lumânări aprinse

Această boală n-are tratament
oricât de tare-n suflet ne zidim,
s-accepți durerea nu-i suficient,
iubirea-i singurul vaccin...

18 martie 2020

NU MĂ MAI STRIGI

Nu mă mai strigi și nu mă mai cerșești,
în somnul tău n-am loc de alte vise,
prin geamurile inimii închise
îmi cad din sânge crini dumnezeiești

Și mor de sete până la apus
dacă nu vine niciun semn din Marte,
de nemurire glonțul ne desparte,
în rest rămâne cum ți-am spus

în seara aceea dintr-o altă eră,
când înfloreau copacii sub sărut,
e seara-n care demonii au tăcut
și-ai devenit o tristă pasageră

La margine de curcubeu
nu mă mai strigi și nu mă mai cerșești,
te-ai reîntors în cartea de povești
pe care o citește Dumnezeu...

26 august 1992/14 martie 2020

NU MAI VENI

Nu mai veni ca să mă tulburi,
să nu mai știu pe ce planetă sunt,
să nu mai pot vreodată să te cânt
amestecată-n boabele de struguri

Nu mai veni din veacul tău, străino,
pe aici e concurență acerbă,
sunt nume noi transcrise pe o jerbă,
rămâi ce-ai fost, povestea mea, divino

Nu mai veni c-ai să mă scoți din minți
cu pasul tău felin de-adolescentă,
căderea în păcat e evidentă,
doar ochii câteodată ți-s cuminți


Nu mai veni că te doresc și-i greu
să mă opun avântului năvalnic,
de va veni cutremurul năprasnic
în pielea ta voi locui doar eu...

28 iulie 1992/14 martie 2020 

ÎMBRĂȚIȘARE

Aș vrea ca să te strâng la piept
să uiți de orice altă-mbrățișare,
să curgă-n tine dragostea cea mare
în munții inimii te-aștept

Ecouri să se spargă de fereastră,
să nu se-audă-n jur niciun cuvânt,
să fim noi singurii de pe pământ,
să-mi fii până la capăt floare albastră

Să ne iubim sub cerul absolut,
să ne-învelească-n pătura subțire,
să îmbrățișezi cămașa mea de mire
și poate și mai mult decât atât

Sărută-mă, mi-e sete, vreau să beau
din trupul tău până la capăt,
mi-e sufletul ostracizat sub lacăt
da-n brațe de zăpadă vreau să stau

16 iunie 1992/14 martie 2020

NUMAI ÎN SEARA ASTA LASĂ-MĂ SĂ PLÂNG

Numai în seara asta lasă-mă să plâng,
te-ai reîntors, iubirea mea, la mine,
din suflet lacrimile curg
printr-o cetate în ruine

Numai în seara asta lasă-mă așa,
nu mă împăca și nu rosti cuvinte,
încuie-te de tot în umbra mea
cu lacătul de frunze dinainte

Numai în seara asta lasă-mă, te rog,
să plâng și să îmi fie dor de tine,
să mă îmbăt de tine ca de-un drog,
că te-ai întors, iubirea mea, la mine

Numai în seara asta nu mă alinta
și nu clădi castele din confuzii,
și lasă-mă așa și nu mă împăca
să fiu prizonierul marilor iluzii

Numai în seara asta lasă-mă să plâng
că te-ai întors din zările deșarte,
cad flori de tei la mine-n gând
și lasă-mă să plâng întreaga noapte...

29 mai 1992

NIMENI N-ARE CUM SĂ SCAPE

Sunt la fel ca-ntotdeauna, o-ntâmplare de bazalt,
de mă cauți de nebună prin mileniul celălalt,
n-ai să mă găsești, străino, nu mai sunt decât un vis
care circulă, desigur, doar pe sensul interzis

Știu, au înflorit cireșii, sufletul a-nnebunit,
este semn că-n viața asta câteodată m-ai iubit;
ca un vânt de primăvară, ca o boare pe înălțimi,
dar n-a fost de-ajuns, iubito, ca să prindem rădăcini

Sufletul ți-am pus în palme, răstignit ca pe Iisus,
dar tu ai întors privirea cu mândrie spre apus,
liliacul a-nflorit și s-a-mprăștiat pe drum,
viața e înșelătorie iar iubirea ta e fum

Vechi castele de smarald se aprind de-atâta soare,
n-am știut că risipirea se ascunde sub zăvoare,
trecătoarele prin viață iau cu ele părți de inimi
și nu știu ce-o să se întâmple, suntem nefiresc de tineri

Nu știu unde-or să mă ducă șovăind picioarele,
plânge-n mine Marea Neagră răscolind izvoarele,
nimeni n-are cum să scape din această viață viu; 
poate numai tu, iubito, în poemele ce-ți scriu...

21 mai 1992/14 martie 2020

PRIVEȘTE, IUBITO...

Pământul se-nvârte degeaba cu mine,
iubirea mi-a fost interzisă,
se zbate în suflet lumina ucisă
că-i imposibil să ajung la tine

Paharul se sparge în palmele reci,
din cioburi curg râuri de sânge,
îngerul se-aude cum plânge,
când ameninți că vii ca să pleci

Abia mai șoptesc câte-un vers,
mi-e teamă tăcere s-ascult,
s-a-ntâmplat undeva, mai demult,
s-alerg după tine invers

Privește, iubito, iubirea cum moare,
fii tristă și tragică acum,
adună-mă-n brațe de fum
și-aruncă-n zăpadă cu soare...

3 martie 1992/14 martie 2020

TE AȘTEPT FĂRĂ SENS

Umblă cerșetorii prin suflet,
în inimă plâng munții Carpați,
îngerii de zăpadă stricați
nu mai pot să dea tonul la cântec

Vântul urlă-n năluciri de piatră,
din stihia iernii n-a rămas nimic,
de marea iubire n-am să mă dezic,
chiar dacă-n fereastră cioburile latră

Sunt singur și trist și-i târziu,
te-aștept fără sens, n-ai să vii,
cât de mult te iubesc n-ai să știi,
ninge cu spaime-n decorul pustiu

Te-aștept încontinuu pierdut,
cocorii seduc depărtarea,
ascultă-mi, iubito, chemarea,
te strig din mileniul trecut

Nu lăsa negustorii de îngeri 
să vândă iubirea la târg,
aprinde lumina-n amurg,
zadarnic pe urmă-o să sângeri...

24 februarie 1992/14 martie 2020

DIN CIOBURILE INIMII

Nu vreau să bată vântul între noi
acorduri triste de vioară,
chiar dacă șarpele îndoielii
din cioburile inimii coboară

Tu mi-ai redat surâsul prim
dintr-o întâmplare absolută,
și de atunci ne tot iubim
sorbind paharul de cucută

Pe undeva, în jurul nostru,
o insulă de flori ne-așteaptă,
mă vei găsi mereu acolo
dac-o să fii din nou nedreaptă

Și ai să uiți că ai visat
mult prea-frumoasă domnișoară,
cum viitoru-anterior
din cioburile inimii coboară...

19 februarie 1992/13 martie 2020

NICIUN ZBOR

Și poate într-o zi s-o întâmpla
să mor de-atâta dor de tine,
fată frumoasă,
voi fi ruine

Și poate atunci n-or să mai doară
plecările care-au durut
din ziua-n care
ai dispărut

Așa va fi cu siguranță,
n-o să mai doară niciun dor,
nu va mai fi nicio speranță
și niciun zbor...

24 februarie 1992/13 martie 2020

CHEIA

Nu ți-am scris demult, iubito,
veacul ăsta-i foarte trist
și mă-ntreb câteodată
dacă-n visul tău exist

Dacă-n ochii tăi de fată
doarme omul de zăpadă
ori de câte ori lumina
vrea întunericul să-l vadă

Peste zări un curcubeu
sângerează de-așteptare,
ce se întâmplă, draga mea,
de nu te întorci din soare?

Știi că n-ai să poți scăpa
niciodată de iubire,
cheia paradisului
e ascunsă în privire...

16 februarie 1992/13 martie 2020

TRISTĂ

Suflet pavat cu amintiri
putrezești lăcrimând în delir
Visul tău de iubire
a devenit amăgire

Curcubeu sângerând peste zări
viața e un șir de așteptări
Crezi în nemaiîntâmplata iubire
arzând marginile întinselor depărtări

Drumul spre împlinire
sfârșește la mine-n privire...

11 februarie 1992

PARCĂ MĂ SFÂRȘESC

Parcă mă sfârșesc. Nu mă doare nimic
dar simt curgând prin mine orizontul
Ochi vor să se-nchidă, urechea nu mai vrea să audă,
picioarele nu mai primesc semnale,
timpul meu o face pe mortul
Întregul care sunt 
vrea să doarmă fără să știe
ca un glonț înfipt într-un copac
dintr-o iarnă târzie
A intrat în el, printr-o fantă întunecoasă,
zeul sfârșitului
Nimic nu i se opune. Până și inima
bate-n aripile asfințitului
Doar sufletul meu, 
neatinsul și nevăzutul,
mare cât cerul 
și chiar mai mare,
se zbate-n curcubeu
El nu vrea să doarmă,
lovește-n inimă cu-nverșunare,
încearcă să pătrundă înăuntru
ca o piatră în mare...

5 februarie 1992

BALADA PLECĂRII

Iubită și tristă pleci,
iar eu rămân singur cu marea
Inima te cheamă înapoi,
te roagă să-nfrunți depărtarea
Ai lacrimi în ochi
și-n ele se răsfrânge zarea;
ai vrea dar nu poți să mai stai
și-auzi cum peste toate plânge marea
Statuia mea sculptată-n ochii tăi
alină dorul, așteptarea,
o să revii peste un timp
când o s-auzi în vis chemarea
Dar o să pleci atunci din nou,
rămân pe țărm iar singur
și nu-i drept,
o să fiu trist și o să lăcrimez,
o zi și-o noapte,
în orice clipă până ai să vii,
dar am să te aștept...

4 februarie 1992

CÂNTEC PENTRU ÎNGERUL MEU TRIST

Înger trist,
te-aș lua și te-aș închide 
într-o cameră de gheață
Te-aș privi până când te-ai topi
Înger trist,
te-aș lua și te-aș ascunde departe,
pe o stea
care să fie numai a noastră
Înger trist,
când inima ți-e de gheață
ia-mă și ascunde-mă
pe o planetă necunoscută
undeva, departe,
care să fie numai a noastră
Privește-mă până când m-aș sfârși
Înger trist,
când inima ți-e de gheață
mă doare și mai tare depărtarea
Știi...tu ai un loc definitiv
undeva, pe o planetă aproape,
în inima mea
Și de aceea cred că trebuie să fii fericită
și să zâmbești, îngerul meu trist
Eu am să te privesc o veșnicie;
până când m-aș sfârși
sau până când te-ai topi
Înger trist...

4 februarie 1992

NU TE-AȘTEPTA SĂ PLÂNG

Nu te-aștepta să plâng că n-am să plâng,
mă doare inima atât de tare!
deși sunt doar un vis plăpând
încerc să mă rezem de zare

Nu te-atepta să râd că n-am să râd,
mă doare sufletul de-atâta întristare,
încerc să zbor-un vis nătâng!
dar nu mai poate sufletul să zboare

Nu te-aștepta să cânt că n-am să cânt,
mă doare fiecare floare
ce crește-n iris lăcrimând
de atâtea viscole înrobitoare

Nu te-aștepta să plâng că n-am să plâng,
mă-nchid în mine ca-ntr-o închisoare,
sunt un învins, primul din rând,
mă doare sufletul și-l simt cum moare...

3 februarie 1992

PATIMĂ

De-atâta dor întreaga primăvară
ce-n ochiul meu s-a răstignit,
are aroma păsării amară
ce s-a întors din infinit

De-atâta dor mă doare dimineața
ce plânge-n rouă răscolind ființa,
un joc al umbrelor ne este viața
când se încuie-n noi lumina

De-atâta dor se îneacă marea,
pe scări de fum coboară îngeri,
atât de tare doare depărtarea
că-n toate visurile sângeri

De-atâta dor se scurge înserarea
pe lângă pasărea ce zboară-n nord,
de-atâta dor mă doare așteptarea
și simt că am să fac atac de cord...

24 ianuarie 1992

Iluzie

O să cred că nu a fost adevărat,
că n-ai coborât de undeva din stele,
o să cred că a fost un vis,
iluzia destrămărilor mele

N-o să creadă nimeni că a existat
cel ce a fost și nu mai este,
până și îngerii vor spune
că a fost o poveste

Va rămâne doar dorul nestins,
în golul din suflet durere,
poate o lacrimă va cădea
ca o părere...

12 martie 2020

MĂ SALUTĂ INFERNUL

De pe peron am cumpărat ziare
în care sigur n-ai să fii,
tu locuiești, desigur, pe o mare
ce s-a înecat în poezii

Nu mai primesc semnale în aortă,
sfârșitul curge-n mine ca un drog,
eternitatea zilnic mă exportă
spre neființa unui inorog

Se zbate inima în somn
tot încercând să spargă sternul,
”Bună seara, bunule domn!”
mă salută-n tăcere Infernul...

5 februarie 1992/11 martie 2020

SINGUR

Singur de la începutul lumii,
fir de iarbă ascultând fâșâitul coasei
Am descifrat sensurile existenței
iubindu-te
Am construit castele de nisip,
le-am locuit cu vise,
iluzii pierdute
Treptat
sufletul a devenit
un muzeu al figurilor de ceară
Singur până la capătul lumii
până când
îngerul o să moară...

31 ianuarie 1992

SCRISOARE

E seară târzie și-ți scriu
scrisoare de dor nesfârșită,
lumină trimit către tine
să fii pe pământ fericită

În lume e iarnă și ninge,
dorm îngerii rezemați de un vis,
floarea ce se zbate-n zăpadă
e un nufăr proscris

Iubirea supremă mă doare,
și ninge din mine cu stele,
cel ce te caută-n soare
lasă urmele mele...

2 februarie 1992

PRODUCȚIA DE EROI

Stăm prost cu producția de eroi
pe anul 1992
Nu se compară, tovarăși,
cu ce-am avut 
anul trecut! 

A fost șeicul din Bagdad, 
un tip incredibil de-arab,
avea mustața înmuiată-n tuș,
i-a ras-o cu racheta Gică Bush

Chiar dacă nu le-au cășunat pe noi,
rușii au dat pe afară de eroi;
au fiert democrațiile în tuci
și-au înjghebat un fel de puci

Pe Gorby l-au ținut cu ochii-n soare
să-i iasă comunismul prin picioare
Când să se-ntoarcă marele erou,
Elțân se-abțiguise-n locul său

V-aș povesti ceva și despre noi,
dar și-n 1992
stăm prost cu producția de eroi...

28 ianuarie 1992

ÎN RAIUL SAPELOR DE LEMN

În țara sapelor de lemn
tristețea s-a-ncuibat pe termen lung,
Guvernu-i cât se poate de nedemn,
blestemele istoriei te-ajung

Televizoru-i plin de oameni culți
care ne-nvață legi rescrise,
ai dreptul de-a fi primu-între desculți
și-ți este interzis dreptul la vise

De ți se pare că e viața grea,
c-aștepți ce-a așteptat și Penelopa,
doar ți se pare, nu-i așa,
înseamnă c-ai intrat în Europa

Aici e raiul sapelor de lemn
care prășesc limbajul pân la capăt,
și totuși, dacă vrei să mai fii demn,
încuie-te-n istorie cu-n lacăt!

29 ianuarie 1992/9 martie 2020

CUM SĂ TE APRIND?

Cum să atingem fericirea venind dinspre moarte
ca două izvoare ce-n zenit se unesc?
cum să-ți spun cât de mult te iubesc
când timpul câinesc ne desparte?

Cum să sugrum întunericul ce curge prin oase
dinspre nopțile noastre incredibil de lungi?
cum să cred că exiști când mereu mă alungi
cu chemări dinadins dureroase?

Cum să mă strig cu numele tău de alint
pe această planetă golită de sens?
se aude cum trece întunericul dens
cărat în potcoave de stele ce mint

E noapte târzie și-n cameră ninge
cu umbre ciudate ce toarnă-n pahar
picături nesfârșite de cântec amar,
cum să te-aprind când focul se stinge...

28 ianuarie 1992/9 martie 2020

LA ÎNMORMÂNTAREA CRINILOR UCIȘI

Întinde mâna ta de dincolo de mare,
întinde mâna ta și am să-ți cânt,
și-ți voi aprinde candele în vânt
să țină loc pustiului din soare

Nu voi muri deși mă tot pândește
în călimară ultimul sărut,
te voi striga cu sete de recrut
să ne iubim și noi dumnezeiește

Deschide ochii, i-ai ținut închiși
când îngerii din mine-au plecat
și n-ai putut să vezi ce a urmat
la-nmormântarea crinilor uciși

S-a încuiat în sine soarele
și-a curs în ceașca de cafea,
n-am mai avut prilejul, draga mea,
să-ți sărut ochii căprui și picioarele...

19 ianuarie 1992/9 martie 2020

TELEFONUL

Telefonul zace ca un mort 
plânge în surdină dimineața,
îi arunc în rouă câte-un ort
să se întoarcă în aortă viața


Formez numărul,
prima cifră e nouă,
de nerăbdare umărul
a rupt inima-n două

Am ajuns la ultima cifră
creată sub semnul lui doi,
zodia leului care vine
peste zodia ta în șuvoi

O bucată de inimă înlocuiește vocea,
de atâta fericire-i tristă
și atât de frumoasă
cum nu mai există...

18 ianuarie 1992

ÎNTÂMPLARE

E o întîmplare a ființei mele că exist,
că-n piept îmi bate primăvara 
și sunt trist
ca pustiul Sahara

E un zbor fără aripi, în cer,
o întâmplare neelucidată,
o cădere perpendiculară a luminii pe mare,
o chemare ciudată

E o întâmplare a ființei mele că exist
cu fruntea rezemată de-un petec de cer,
e o întâmplare că exist
și că pier...

18 ianuarie 1992

ÎNGERUL

Îngere, ia-ți zborul și du-te în  cer!
Plutește peste nemărginirea albastră
ca o corabie pe o mare liniștită
și vastă

Du-te îngere și zboară cât mai departe,
cât mai sus și mai aproape de sufletul meu,
alergând spre fericire dinspre moarte,
ușor ca înserarea, cât un fulg de greu

Zboară îngere dinspre stele,
dinspre inima mea zvâcnind
ca un șarpe ce sugrumă lumina
sufletu-i absorbind

Îngere, ia-ți zborul și du-te în cer!
Ai grijă de sufletul meu călător
peste nemărginirea albastră;
e ca o corabie 
plutind prin inima mării,
sângerie și vastă...

18 ianuarie 1992

Femeia

De când se naște este condamnată
să stea în trupul nezidit
cu zborul fluturilor laolaltă,
tot timpul vieții e predefinit 

E al iubitului frumos ca o părere,
e-al soțului preocupat,
ea n-are dreptul la tăcere
de când în suflet îngerii-au strigat

După o zi de muncă robotește
să aibă cei din jur tot ce-și doresc,
doar un surâs amurgului cerșește
femeia cu ADN dumnezeiesc

Ea n-are timp pentru concesii,
planeta s-ar opri din mersul ei,
oferă timpului impresii
și înflorește printre ghiocei

Pe ea o strigă muribunzii,
navigatorii rătăciți pe mări,
e certitudinea dintre confuzii,
întotdeauna prima-ntre chemări

Întotdeauna prima-ntre himere, 
e puntea-între absență și sublim,
și chiar de ne ucide în tăcere
cu ochii-n lacrimi încă o iubim...

7 martie 2020