Zăpezile de altădată

Să ne ascundem în zăpadă, haide!
unul din altul să ne facem foc,
nu vom purta vreun fel de haine,
vom fi ce-am fost sau nu vom fi deloc

Să ningă cu-ntrupări fără oprire,
sfârșitul să ne fie început,
să fie liber dreptul la iubire,
să n-avem viitor și nici trecut

De vor veni vechi oameni de zăpadă
să măture prin suflet cu diezi,
n-o să te las să fii plecării pradă,
mai bine-n mine tu să emigrezi

S-aprindem rugul iernilor supreme,
unul din altul să ne facem foc,
întinde mâna, nu te teme,
vom fi ce-am fost sau nu vom fi deloc...

28 februarie 2020 

Așteptare

Dacă am să mai trec odată pe unde-am umbrit
firul de iarbă căutând lumina,
vei ști cât de mult te-am iubit
chiar dacă mi-a putrezit rădăcina

Voi zbura deasupra lumii din nou,
nesfârșite-mi vor fi visele,
îngropa-se-vor în ecou
tăcerile humii, abisele

O, dacă am să mai trec odată pe unde am fost
curcubeu sfâșiind ploi de vară,
îmi voi înfige ghearele-n suflet, ca o floare de colț,
până la sfârșitul veșniciei să doară

Tu poate ai să m-aștepți dintr-odată supusă,
cu inima zvâcnind de-așteptare sub haină,
sperând ca măcar în ultima clipă
să-mi fii cină de taină...

28 februarie 2020

MĂ DOARE SUFLETUL DE-ATÂTA DEPĂRTARE

Mă doare sufletul de-atâta depărtare
și ochii dor de atâtea fantezii,
eu sunt poetul care moare
pe-acordurile primei simfonii

Mă doare sufletul de-atâta depărtare
și noaptea de atâtea stele,
pe unde ești frumoasă floare?
îmi umblă sufletu-n atele

Mă doare sufletul de-atâta depărtare
și trupul de atâta neputință,
scriind cu sânge ultima scrisoare
mă tem să redevin ființă

Mă doare sufletul de-atâta depărtare
și ochii dor de-atâtea lacrimi,
se-neacă-n țărmuri cea din urmă mare,
plâng pescărușii răstigniți de patimi

Mă doare sufletul de-atâta depărtare
și inima de-atâtea mii de volți,
mă doare curcubeul ce răsare
din toate florile de colț

Mă doare sufletul de-atâta depărtare 
pe mări pierdute inima plutește,
călătorește înapoi în soare 
și-mi bate-n piept dumnezeiește...

7-8 ianuarie 1992 

ȚARĂ

Istoria citită ca o carte
e o poveste cu eroi
ce aduc iarba de departe
să crească sufletul în noi

Să fie cerul mai aproape,
în inimă să fie vară,
un curcubeu sorbind din ape
 să scrie peste suflet: țară...

11 ianuarie 1992/27februarie 2020

NECUNOAȘTERE

De la începutul lumii
ar trebui să învățăm c-avem picioare
să alergăm spre soare

Ar trebui să-nvățăm că-n ochi
n-au loc doar norii
amețiți de deochi

De la începutul 
iernii ar trebui să știm
că prima ninsoare
ne învață 
cât de ușor se moare...

7 ianuarie 1992 

ÎNTOTDEAUNA

Oriunde te vei afla
vei fi
întotdeauna aici,
în inima mea

Vei fi pe raftul de sus
între îngerul meu păzitor
și Iisus

22 ianuarie 1992/27 februarie 2020

DESPĂRȚIRE

Nicicând o lacrimă n-a fost mai dulce
și mai sărată și mai grea, 
ca-n clipa despărțirii noastre
când mult prea tare inima bătea

Ascunsul chin zăgăzuit în pleoape
un zâmbet trist pe buze înflorea,
prizonieri cu ochii plini de ape
tristețea între noi se întindea

De-atâta patimă lumina plânge
pe sufletele noastre sângerii,
durerea ne aprinde și ne frânge,
de-atâta depărtare voi muri

Secundele aleargă înainte
sunt nemiloase clipele cu noi,
ne îmbrățișăm fără a rosti cuvinte,
mai triști ca noaptea suntem amândoi

Nicicând destinul nu a fost mai crud
și ceasul niciodată atât de greu,
în ochiul tău de patimi ud
se risipește trist surâsul meu...

6 ianuarie 1992

NEVOIA DE CETĂȚI

Dacă mai strig mult
că avem nevoie și de poeți,
o să fiu bătut cu pietre ca Blaga
cel alungat din universități

Dacă vorbele mele zămislite
între pietrele de moară ale sufletului
vor mai lovi în cei ce țin eroii în morminte
mă vor lătra câinii pământului

Cuvintele mele le rumegă ziarele de seară
pentru că sună ca niște biserici 
aflate în inima orașului
epuizată de eretici

Dacă mai strig mult că avem nevoie și de poeți,
voi deranja-n cetate sfinții
și-o să fiu alungat ca Poetul Lucian Blaga,
copilul sufletului și al minții...


6 ianuarie 1992

DEPĂRTAREA

Timpul și distanța ucid,
până la fericire mori de dorință

Trenurile pleacă în vid
către după-amieze ploioase
în care cei ce se caută se găsesc
și cu multă elocință se ucid

Depărtarea are două dimensiuni
care în iubire nu se respectă,
ele leagănă tâmpla lângă tâmplă
cu o plăcere suspectă

Trenurile care pleacă în vid
nu ajung niciodată la ora fixată
Și, când din întâmplare se respectă,
sfârșește-n gară calea ferată...

3-6 ianuarie 1992

CÂNTEC DE IUBIRE

Iubirea mea de unde-ai apărut?
din care cer diamantin?
primește-mă la tine-n suflet
și-n brațe de zăpadă să te țin 

Mă-ntreb cum oare s-a-ntâmplat
să mă găsești, perechea ta pierdută,
o parte din întregul absolut,
sorbind din dezertări cucută...

Iubirea mea, să nu mai pleci vreodată,
de prea mult timp te caut pe pământ,
o să te scriu în fiecare seară
și-n fiecare noapte-am să te cânt

Te rog, rămâi cum ești acum,
îneacă-te la mine în privire!
să nu ne fie viața fum
ascultă acest cântec de iubire...

3 ianuarie 1992

DE FERICIRE ÎNCĂ POT SĂ PLÂNG

Mă căutam și nu dădeam de mine,
mă preschimbasem în risipă,
uitasem că există și iubire
și mă târam în singura aripă

Luptam fără să știu cu timpul meu
mult prea grăbit mă îndreptam spre moarte,
surâsul atârna de curcubeu
și de lumină navigam departe

Uitasem totul ca să nu mai simt
cum mă transform în pagină de carte,
credeam că nu mi e iubire și că mint
poeții orbi în cântecele sparte

Nu mai știam adresa din cuvinte, 
corabia mă tot izbea de stânci  
pe insule pierdute-n minte 
erai și mai frumoasă ca atunci

Dar din suprema răstignire
m-a coborât luceafărul divin,
m-am reîntors cu fața spre iubire
mai fericit ca un nebun sublim

Zăpada a acoperit pământul,
de fericire încă pot să plâng,
aud tăcerea cum o bate vântul,
surâd ca o lumină în amurg...


3 ianuarie 1992

LIBERTATEA DE A FI STATUIE

Noi suntem liberi de-a alege
statuia care ne va umili,
un om ascunde-n el o lege
iar libertatea naște pușcării

Ne învârtim mereu turbați
sau pur și simplu rătăciți,
la poala munților Carpați
poeții-s veșnic răzvrătiți

Ne întoarcem din război pe scuturi
să-i fie țării noastre bine,
lumina zămislește fluturi
ce scormonesc printre ruine

Trăim suprema fantezie
de-a ne jertfi pentru dreptate,
democrația naște anarhie,
iar pușcăria naște libertate...

22 decembrie 1991

INVESTIȚIE

Toate sentimentele mele
le-am investit în inima ta,
am irosit iubirea
vrând să iasă ceva

Nu m-am lovit de nimic
ceea ce ar fi trebuit 
să-mi dea de gândit,
am crezut pur și simplu
că inima ta s-a topit

Toate dorurile mele
le-am investit în ochii lăcrimoși,
am crezut că facem o afacere,
dar ochii tăi erau mincinoși

N-am cerut daune
când ai reziliat contractul fals,
dar nu am mai putut
să te invit la dans

Toate sentimentele mele
au ieșit la proteste,
până la sfârșitul lumii
voi rămâne poveste...

18 octombrie 1991

FIDELITATE

Vreau să mă îmbrățișeze umbra mea, 
ea nu mă va părăsi niciodată,
s-ar îngloba în ea
sentimentele laolaltă

Toate iubitele mele la un loc
nu ar face cât ea
chiar dacă sunt fierbinți
și vorbesc cu perdea

18 octombrie 1991

Când sufletul

Când o să iasă din închisoarea trupului meu, 
sufletul va zbura în sfârșit ca o pasăre rară,
poate va fi iarnă sau poate un curcubeu
va cădea fără veste din ploaia de vară

În trupul meu a locuit un suflet incredibil de trist,
aripile le-avea legate cu sârmă ghimpată,
de multe ori m-am întrebat dacă exist,
dacă voi fi sau dac-am fost vreodată

Când o să evadeze din închisoarea timpului meu,
sufletul va zbura ca un fluture de lumină,
prin golul din jur, spre Dumnezeu,
căutând liniștea deplină...
  

22-23 februarie 2020

Iubirea ne diferențiază

Numai iubirea 
zdrobește realitatea cotidiană
și ne duce în paradis

Neobișnuiți cu paradisul 
ne întoarcem în realitate
trăind amintirile dureroase

Întotdeauna regretăm renunțările
pentru lucruri 
pe care le credeam mai importante

Ne înșelăm și știm asta;
iubirea e singura magie
care îndumnezeiește

Restul vieții noastre e o continuă risipire,
o măcinare inutilă a sufletului,
e acceptarea stării de prizonierat

Iubirea ne diferențiază,
separă imaginea noastră din oglindă,
de prăbușirea în vis,
zdrobește realitatea
și ne duce în paradis

Și totuși, părăsim paradisul
neputând suporta până la capăt
visul...

22 februarie 2020

Drum sfârșit

Despre tine-am crezut că nu minți
deși-n suflet creștea un soare cu dinți,
m-a durut ca pe-un nor destrămat în azur
graba ta de-a cădea în sperjur

N-am să spun nimănui ce rău mi-ai făcut,
cât de tare păcatul de-a minți a durut,
câte veacuri de-acum înainte-am să sânger,
sunt convins că în tine nu există vreun înger

Cât de mult ne înșelăm și-acceptăm rea-credința,
m-a izbit ca un glonț nemilos suferința! 
ce stigmat părintesc ne zdrobește lumina,
s-a sfârșit și-acest vis, noapte bună, străina!

Nici nu vreau să aud că exiști și te doare,
nu mai vreau să m-aștepți nici în vieți viitoare,
am greșit c-am oprit pe un drum fără capăt,
trebuia să rămân încuiat cu un lacăt...

21 februarie 2020 

ISTORIE 1991

CURG LACRIMI DIN ABECEDARE

Copiii țării sunt săraci de tot, 
n-au bani să-și cumpere hăinuțe,
părinții, martori la complot,
își cară timpul în căruțe

Copiii noștri află tot mai rar
 ce sfinți îi priveghează-n calendare,
și-acceptă soarta ca pe-un dar,
curg lacrimi din abecedare

Privesc vitrinele-ntristați
și pofticioși ca nevinovăția,
voi, oameni mari, de ce-i sfidați?
de ce le-asasinați copilăria?

La margine de Orient
ei vor de câțiva lei bomboane,
în zâmbetul de înger inocent
coboară sfinții din icoane

Și, uneori, sunt și bolnavi de SIDA,
nu știu cu ce sunt vinovați,
ei nu cunosc mânia, nici obida,
se nasc impuri și nu pot fi salvați

Părinții lor atipici poartă vina
că au în sânge virusul fatal,
că au uitat că ei le sunt lumina
purtându-și măștile de carnaval

Măcar să nu le-ndatorați pământul,
aceasta este țara lor,
din viitor îi bate vântul
stârnit de lașitatea voastră, corbilor

Lăsați copiii țării-n pace,
să crească precum cerbii din Carpați,
când steagul României s-o desface,
să-l ducă-n luptă un popor de frați...

10 decembrie 1991/20 februarie 2020


ÎN VALEA JIULUI MAI REPEDE SE MOARE

În mine mor minerii vinovați
că vor să supraviețuiască,
ei sunt pe viață condamnați
să moară fără să trăiască

Atâta au: o hrubă către moarte
și dreptul la revoltă primitivă,
ei nu cerșesc, ei vor numai dreptate,
altminteri cad în recidivă

Au fost iubiți pentru curajul prim
de-a înfrunta în Vale dictatura,
ei sunt o parte de popor sublim
la care prima lege ajunse ura

Ei sunt copii bătrâni care dărâmă
castele de nisip alambicate,
se zbat ca o sălbatică furtună
adusă-n personalele de noapte

Și nu cunosc misterele puterii
și nu disting ce-i rău de ce e bine,
prizonieri risipei și durerii,
zdrobesc surâsuri și destine

Și se întorc acasă condamnați
să caute-n adâncuri un alt soare,
și totuși, oameni, nu uitați:
în Valea Jiului mai repede se moare...

10 decembrie 1991

POPOR CU GÂTU-N LANȚ

Popor român, ți-e gâtu-n lanț,
se grohăie în preajma ta urât,
în visterie nu mai ai un sfanț,
paharul suferinței s-a umplut

Ai construit o țară cu sudoare,
e plină România de uzine,
dar astăzi, fiare-nrobitoare
ucid ce-i mai frumos în tine

Se bat bandiții pe ciolan,
și răzuiesc și osul tău,
accepți să nu mai faci ban,
și răul se preface în mai rău

Îți iau și bruma de avere
dintr-o istorie trucată,
te îmbolnăvești de ură și de fiere
și țara ta-i vândută la bucată

Ai devenit străin la tine-n casă,
nu mai ai dreptul să te răzvrătești,
adio, Patrie frumoasă,
ești interzisă-n cartea de povești

Țăranii nu mai merg cu-autobuzul,
biletele prea tare s-au scumpit,
cine-a uitat c-au înălțat Oituzul
la rangul unui maxim infinit?


Nu mai ai loc în cimitire,
o moarte s-a-ncuibat în toți,
n-ai bani de lumânări, de pomenire
și dricul e condus de mafioți

N-ai dreptul la revoltă și proteste,
prizonier în scările de bloc,
se fac pe viața falsă teste,
iar trădătorii-s câte doi pe loc

Te rătăcești ca un drogat prin viață,
în tine strigă asurzitor ocnașii,
în țara ta n-ai dreptul la o ață,
zadarnic plâng prin piețe nevoiașii

Bătrânii mor cu pensia ciuntită,
sfârșitu-n sărăcie-i infernal,
medicamente n-au, și n-au nici pită
și-acceptă măștile de carnaval

Se pun impozite pe sentimente,
pe dreptul de a fi transilvăneni,
pe dreptul la cuvinte pertinente,
se pun impozite și pe pomeni

La tine-n casă gazele se-nchid,
un frig istoric s-a-ncuibat în oase,
strategii se întorc din vid,
ne-așteaptă vremuri dureroase

Poporule, tu nu mai ai puterea
de-a rezista prin dragostea de  vatră,
ți-s interzise laptele și mierea
și țara ta au transformat-o-n șatră

Tu nu mai ai nimic din ale tale,
ai devenit argat în casa ta,
istoria te duce doar la vale
și la fereastră-ți cânt-o cucuvea

Ți-împart dușmanii ultima moșie,
pe trupul tău aterizează corbi
ce-n piețe croncăne democrație,
și cască gura un popor de orbi

Mă-ntreb în fiecare zi ce mai aștepți,
de ce nu-i dai pe toți afară?
n-avem nevoie-n suflet de nedrepți,
nu-ți trebuie stăpân la tine-n țară

Aruncă-i peste granița deschisă
să nu rămână-n urmă nicio umbră,
ridică-te ca Dumnezeu din clisă
și prin istoria nedreaptă, umblă!

11 decembrie 1991

NE-AM SĂTURAT DE FALSE BINEFACERI

Nu ne mai condamnați la libertate,
ne-am săturat de-atâtea teorii,
ne-om căuta și singuri de dreptate,
ne-am săturat de ideologii

Ne-am săturat de păsăreasca voastră,
limbaj de lemn întors azi pe invers,
ne plânge-n suflet pasărea măiastră
într-un sublim și inutil demers

Iubirea-n lume-i astăzi mai puțină,
în rații mici lumina se importă,
nu mai vorbiți în limba cea străină
că ne plesnește ultima aortă

Nu ne mai condamnați fără recurs
tot repetând că mâine-i bine,
bifăm aleatoriu foaia de parcurs,
copiii țării au bucurii puține

Și cine-i vinovat de-acest climat
care îngroapă-n el mândria
de-a fi de Dumnezeu predestinat
să-nfrunți cu sufletul stihia?

Să aperi țara ta de corbii
ce-au invadat-o ca pe-o pradă,
să te deschizi, să poată orbii
în întuneric soarele să vadă

Și tot ce-a fost sublim și cu tragism, 
ce-a definit prin vremi acest popor,
să apărăm de vandalism,
să fim români în ciuda tuturor

Din tot ce-aveam n-a mai rămas nimic,
doar muncitorii se încuie-n fabrici,
ne suntem cel mai mare inamic,
comedianți retrogradați din tragici

Mari amatori de vicii moderniste,
impozităm flămânzi necuviințe,
și dintre atâtea zodii fataliste
facem recurs la falsele credințe

Redevenim hamalii triști ai lumii
deplânși de miorițe și de meșteri,
și de strămoși ce la lumina lunii
au scos istoria din peșteri

Nu mai există pâine pentru toți, 
nu mai există carne-n galantare,
partidele s-adunături de hoți,
minciuna-i varianta ajutătoare

Iar noi visăm să fim ce-am fost
și mult mai mult decât atât,
istoriei să-i dăm de rost
să nu ne închidem gloria-n trecut

Noi vrem s-avem în frunte demnitari
care să apere destinul țării,
strămoșii noștri nu au fost zlătari
să-și vândă vatra și s-o dea uitării 

Noi vrem să fim în siguranță,
politica ne-amenință fățiș,
vrem demnitate și prestanță,
nu vrem să fim priviți cruciș

Nu ne-ngrădiți accesul la cultură,
din Eminescu ne-am născut, să știți,
ne-am săturat să ne priviți cu ură,
în spatele cortinei osândiți

Ne-am săturat de atâtea teorii,
cu viața noastră ați făcut afaceri
ne-am săturat de ideologii,
ne-am săturat de false binefaceri...

12 decembrie 1991

DESCHIDEȚI OCHII, ORBILOR...

Cine ne-a condamnat să pierim
cum pier florile ninse de tei?
cine ne-a interzis să iubim
Patria străbunilor mei?

Cine i-acceptă pe-acești
stricători de legi din vechime?
cine se-ascunde sub măști
ridicând un zid între mine și tine?

Cine ne spune că suntem bolnavi,
fără șansă la viață?
cine sunt tenebroșii zugravi
ce vând propagandă prin piață?

Cine sunt stricătorii de limbă
ce neamul vi-l vând ca pe-o marfă?
cine prin suflet se plimbă
la braț cu ultima boarfă?

Să fie de-ai noștri, să fie de-ai lor?
să fie o boală recentă?
deschideți ochii, orbilor!
striviți orânduirea dementă!

12 decembrie 1991/21 februarie 2020

ÎN ȚARA MEA

Se vinde tot, fecioarele-s la preț,
rulmenții se învârt către Stambul,
aveți supremul meu dispreț,
întreaga țară e un Cernobâl

În țara mea poeții nu au loc
și n-are loc de frunte poezia,
siniștrii pun impozit pe noroc,
se-ntinde ca o pegră nerozia

În țara mea copiii sunt săraci,
bătrânii se îndreaptă spre morminte,
la orice colț sunt condamnați ortaci
și-orice gazetă-n țara mea te minte

În școli și-n case este frig
se moare des de boala socială,
îngheață limba, nu mai pot să strig
nici la minerii care se răscoală

În țara mea-s crucificați eroii,
iar leprele-s expuse în vitrine,
noi suntem, din păcate, fiii ploii
și nu-i nicio speranță de mai bine...

14 decembrie 1991  

Scara de fum

Am fost un copil cu mintea de bătrân,
cu mine jocurile deveneau serioase,
prietenii erau de acord cu regulile mele;
unde v-ați dus zile frumoase?

Am fost un adolescent rebel,
expansiv câteodată, altădată tăcut,
se temeau privighetorile,
sfâșiam târziul în pas de recrut

Am fost un îndrăgostit atipic,
n-am acceptat dragostea puțină,
n-am trădat și am urât minciuna 
ce calcă-n copite iubirea divină

Sunt încă tânăr, încă pot să urc
pe scara de fum unde vreau,
încă le dau sfaturi tuturor,
numai mie nu știu ce sfat să îmi dau...

20 februarie 2020

Trăsura cu îngeri

Trăsura cu îngeri m-așteaptă la scară,
va merge cu mine pe unde n-am fost,
prin munții albaștri din seară,
căutând inimii adăpost

Vom curge ca mierea din faguri,
vom trece prin clipă cântând,
în brațe ne-om ține la praguri,
unul din altul curgând

Prin rouă, desculți de-ntuneric,
ne-o prinde din urmă înflorirea,
întregul, dintr-odată mai sferic,
va strânge în sine iubirea

Trăsura de îngeri m-așteaptă la scară,
o să-ntârzâi, în mine, puțin,
poate un înger coboară
de mâna absentă să-l țin

20 februarie 2020

Unele lucruri nu se schimbă niciodată

Mi-aș fi dorit 
să nu-ți pot reproșa nimic
niciodată,
să fii reperul inocenței,
lumina spre care merg
fără să știu unde e,
dar care mă va călăuzi 
prin pustiu
Mi-aș fi dorit să nu fii  
femeia nemiloasă,
colecționară
de inimi sfâșiate
Mi-aș fi dorit să fii
îngerul din vis
incapabil să producă suferințe,
să fii
intangibilă totdeauna, 
iubitoare mereu
Mi-aș fi dorit să fii iluzia
în care să cred
până la capăt,
să cred
că exiști cu adevărat
Mi-am dorit atât de mult,
dar în locul îngerului 
a apărut femeia de fum,
preocupată de trucuri lumești,
care,
în ciuda aripilor 
dezgropate din debaraua sufletului,
în ciuda amestecului de naivitate 
și iubire jucată cu mare artă,
a ucis fără milă
Nu e vina ta 
că mi-am dorit imposibilul,
nu e vina ta 
că ai primit mai mult decât poți duce,
nu e vina ta 
că mi-ai bătut cuie în cruce
E numai vina mea 
că nu pot fi altfel
De câte ori mi-am propus 
să mă schimb,
să accept așa cum este
lumea prin care m-am rătăcit,
n-am mai fost eu
Aripile mi s-au frânt,
inima s-a zdrobit de pietre,
timpul netrăit s-a încuiat în întuneric.
Atunci mi-am împachetat 
rămășițele sufletului, 
am îngropat amintirile
și am traversat mai departe deșertul
Adio, iubito, 
nu mai ești aceeași,
durerea mea te-a văzut altfel;
unele lucruri nu se schimbă niciodată...


19 februarie 2020

Aș vrea să nu mai scriu poeme

Aș vrea acest poem să fie epilogul,
din tine mi-am făcut icoană inutilă,
prin suflet îngerul cerșește ca milogul
și-un fluture sugrumă o zambilă

Aș vrea ca inima să bată alte ritmuri,
să ducă suferința mai departe,
să te cobor pe catafalc din imnuri
că n-am putut să te trezesc din moarte

Aș vrea să înțeleg ce se întâmplă
de coexist cu ruguri ce s-au stins,
să scot cu forța zbaterea din tâmplă,
să înțeleg ce boală m-a învins

Aș vrea să nu mai scriu poeme,
să nu mai fiu vreodată de cuvânt,
să mă îngrop adânc în teoreme
ca pasărea zdrobindu-se de vânt

Aș vrea să nu existe nicio rugă
pe care în tăcere s-o fi spus,
să se întoarcă îngerii în fugă
vestind alt răsărit după apus

Aș vrea să fi-întâlnit în viața grea
pe cineva la fel de sincer,
dar e târziu în Cosmos, draga mea,
ca să renaști din lacrimă de înger...

19 februarie 2020 

Te rog, iubito, nu deschide ochii

De data asta soarele va arde
tot sufletul ce-a rătăcit pe drum,
n-o să rămână niciun semn de carte,
ne-om risipi definitiv în fum

Va ține despărțirea pân la capăt,
în lumea aceasta nu ne-om mai vedea,
voi încuia lumina cu un lacăt
să nu mai pot ieși din viața mea

Și am să uit definitiv ce-am scris
pe suflet cu-nsetatele stamine,
promite-mi c-o să vii cândva în vis
să-ți iei durerea ce-ai uitat-o-n mine

Să-ți fie bine în această lume,
păstrează ce nu-ți face niciun rău,
când am să plec definitiv în hume,
voi fi, cu siguranță, doar al tău

De-ai să mă vezi prin desfrunziri de rochii,
curgând pe vadul vieții de proscris,
te rog, iubito, nu deschide ochii
să nu mă prăbușești din vis...

18-19 februarie 2020

Umbră înșelătoare

Doar proștii visează ceea ce nu pot avea;
încătușați în trupuri trecătoare
nu mai văd calea de urmat,
se lasă-nlănțuiți de umbre-nșelătoare

Când dintre zidurile inimii a răsunat rugăciunea:
”Alungă, Doamne, piaza rea, ispita!”,
îngerul ar fi trebuit să zboare,
să  nu-i vezi lacrima, iubita

Când din ochii scrutând orizontul cu patimă
au țâșnit sugrumând depărtările,
ar fi trebuit să fugă 
strivind dezertările

Dar nu, avid de durere, 
s-a cățărat pe crucea de lumină,
și-a simțit fiecare cui, fiecare minciună,
cum îi pătrund în palme,-n retină

A băut paharul de otravă până la fund,
visând întâmplări dureroase,
a mai întins o dată privirea, 
dar în locul inimii fumega o grămadă de oase

18 februarie 2020

Mi s-a făcut târziu

Să nu mă căutați, mi s-a făcut târziu,
așa târziu și ușa-i încuiată,
ecou al umbrei nu o să mai fiu,
n-o să mă-ntorc din mine niciodată

Lăsați mai bine fluturii să zboare,
în fiecare zi s-o ia de la început,
să se topească nopțile în soare, 
să nu mai doară ultimul sărut

Și nu încercați să treceți prin amurg
cu tălpile picioarelor murdare,
pe-acolo stele căzătoare curg
din suflete ce-și caută scăpare

Aduceți vreascuri și aprindeți focul
pe rugul amintirii de smarald,
ca un eretic ce-a sfidat norocul
până la capătul cuvântului să ard

Să nu rămână nicio mărturie,
uitarea să se-ntindă ca un drog,
să nu mai predic în pustie,
chiar dacă plânge îngerul olog

Atât a fost: mirare și-ncleștare;
din viață nimeni nu mai iese viu,
poate-i mai bine-n viața viitoare,
pe-aici deja mi s-a făcut târziu!...

15 februarie 2020

Cătușe pe suflet

Trăind prizonieri convențiilor sociale,
bieți dezertori predestinați,
de zidurile plângerii-atârnați
ne-nchidem existența-n boli mortale

Vedem cu ochii-nlăcrimați,
drumul pe care-ar trebui să mergem,
dar nu-ndrăznim nici să ne reculegem
și plâng în noi munții Carpați

Ne scurgem triști, și inutili, și-absenți,
ne condamnăm definitiv la moarte,
o fantă de întuneric te desparte
de tot ce ți-ai dorit și-n van aștepți

Atât de tare înșelăm destinul
abandonându-ne regulilor sterpe,
nici Dumnezeu vreodată n-o să ierte
c-am ridicat la rang de artă chinul


Și-mpiedicăm adeseori ființa
să smulgă masca dureroasei clipe,
de atâta deznădejde și risipe
uităm că în iubire e credința

Că nu se poate să accepți spășit
povara de a fi pe lume umbră rece,
un șarpe nevăzut prin inimă îți trece
când te-ai lăsat de lașitate copleșit

Cătușele pe suflet strâng mai tare
cu cât din tine-a mai rămas puțin,
chiar îngerii ce-n brațe te mai țin
se scurg prin rana vieții viitoare

Din compromis, se-agață la perfuzii
speranța de-a mai fi pe lume om,
te întorci cu disperare în atom
nemaifiind capabil de iluzii

Și toată viața ta predestinată
se cerne prin oglinzile murdare,
prizonier religiei barbare
n-o să-ți trăiești iubirea niciodată...

14 februarie 2020

SE SPARG DE CER PAHARELE CU VIN

În ochii mei cenușa dimineții
s-a strâns ca-ntr-un ospiciu mov,
surâsul fix, tribut final al vieții,
e o poveste de alcov

În munții înzepeziți, pe creste,  
prizonier fantasmele mă țin,
e vremea marilor proteste,
se sparg de cer paharele cu vin

Și inima devine umbră
strivită-n filele de carte,
eternitatea-i tot mai sumbră
și de lumină noaptea mă desparte... 

14 decembrie 1991

MĂ SCALD ÎN URNA FUNERARĂ

Un ritm ciudat mă duce unde nu
aș vrea s-ajung, că nu există nimeni, 
așa ciudat mă simt acum
de parc-aș fi un târgoveț de inimi

Ceva nedefinit mă înconjoară,
nu pot să plâng și nici nu pot să râd,
mă scald în urna funerară
din care ochiul mă privește hâd

Ard și aș vrea să plec puțin,
tribut îndepărtării de iubire,
îmi crește-n inimă un spin
și-un ceas ce bate despărțire

Mă doare sufletul atât de tare,
de-atâta neîmplinire mor,
sunați, dacă se poate, la salvare
să nu-mi mai fie niciodată dor...

3 decembrie 1991
  

POETUL

Poetul e zbuciumul mării,
vinovat absolut fără vină,
e dorul din inima țării,
drumul curat spre lumină

Poetul e noaptea Înălțării,
e pomul din fundul grădinii,
perdeaua din ușa-nserării,
e vânt ce-nfioară creștinii

Poetul e-n spatele zării,
martor tăcut al zidirii,
e țărmul din brațele mării,
e clipa pierdută-a iubirii

Poetul e glasul durerii,
copilul duios și-obidit,
e ochiul profund al tăcerii,
e prințul absenței iubit

Poetul e glasul furtunii
ce înalță frecvent curcubeie,
la care se uită nebunii
și ochii uimiți de femeie...

2 decembrie 1991 

PE UNDE SE ASCUNDE IUBIREA?

Vântul își schimbă demersul,
plânge între noi universul

Surâsul își cerne amintirea,
pe unde se ascunde iubirea?

Sufletul traversează ape adânci
se va opri la capăt, și nici atunci

Pescărușii piaptănă țărmul sărat, 
iubita de fum a plecat

Numai eu în nopți dureroase,
mă zbat să scot dorul din oase

2 decembrie 1991

ÎNCĂ NU S-A STINS LUMINA

Un destin atât de orb
mi s-a hărăzit din fașă,
doar durerile mă sorb
și se-ngroapă sub cămașă

Deși prin neant alerg
fericit ca o cometă,
trist mi-e sufletul de cerb
înșeuat la moarte lentă

Un destin atât de crud
mi s-a hărăzit devreme,
dezgropat din Polul Sud
mă îngroapă în blesteme

Deși cu lumina sunt
călător pe-aceeași scară,
parcă-s pulbere în vânt
ninsă-n urnă funerară

Un destin atât de orb
dinlăuntru mi-a luat splina,
deși doar cucută sorb
încă nu s-a stins lumina...

27 noiembrie 1991   

RUGĂ

Măcar o strofă să mai scriu,
pe urmă, Doamne, pot să mor,
să știu că voi rămâne viu
și-o să vă fie dor

Măcar un braț să mai întind
pe coală, ca să scrjelesc,
un ultim vers în care să cuprind
pământul românesc

Măcar atât și să rămân
o amintire rătăcind prin stele,
sunt suflet fraged de român
rupt din surâsul mamei mele

7 octombrie 1991

ÎN JURUL MEU ISTORIA SE PLIMBĂ

În jurul meu istoria se plimbă
în mini-jupe și-n maxi arsenale,
poporul mic îl gâdilă sub limbă
pe blestematul îmbrăcat în zale

La ușile deschise conferinței
la cel dintâi nivel dintre nivele,
se face sluj de dragu-îngăduinței,
dreptatea se împarte în parcele

Cei ce dețin puterea absolută,
organizează jafuri planetare,
întind pahare pline de cucută
și-n malaxorul morții pier popoare

La masă-ngurgitează țări întregi
și le miroase gura a petrol,
planeta-i un noian de fărădelegi,
se zbate libertatea în nămol

Poporul slab se duce-n limbă
pe unde a scuipat poporul tare,
în jurul meu istoria se plimbă,
în mâna stângă cu o lumânare...

18 octombrie 1991

TRĂIM BATJOCORIȚI ÎN EPOCA ÎNGUSTĂ

S-a coborât desfrâul în spațiul mioritic,
sunt semne mari de boală în Carpați,
pândește pe sub streșini un zeu apocaliptic,
voi, oameni de zăpadă, aproape nu contați

Balcoanele sunt pline de impostori și curve,
se strâmbă axa țării de-atâta vrând-nevrând,
sunt interziși poeții, dar sunt permise târfe,
și se aruncă-n flăcări toți îngerii din gând

De jur împrejur se deșiră fantome,
ne însoțește oriunde permanentul stigmat,
aparatele scot imbecilii din come,
balamucul e gol, românismu-i sedat

Păcătoșii se-nșiră precum șerpii pe drum,
așteptând să le cadă din cer grațieri,
cutumele s-au prefăcut în scrum
și-n mâine se-oglindește paiața altui ieri

S-acuze permanente-n sexy-cluburi,
prea multe haine sunt pe dansatoare,
eternitatea fumegă pe ruguri,
fierb bulevardele asurzitoare


De-atâtea infidelități mascate
se retrezesc instinctele în troglodiți,
redemolăm ca fiarele turbate
iluziile bunilor părinți

Nici nu mai știm de are emisfera
banala țeavă de eșapament,
să-și scuipe pe acolo fierea
și sângele bolnav, concomitent

Trăim batjocoriți în epoca îngustă
și n-avem dreptul la recurs final,
bat tobele neisprăviților din pustă
și moartea umblă-n rochie de bal

Dacă nu rupem lanțurile fricii
nu vom scăpa de suferință,
ne-abandonăm în patimă și vicii 
și vom pieri zdrobiți de necredință

31 octombrie 1991/8 februarie 2020 

ÎMI SCAPĂ SENSUL EXISTENȚEI

Îmi scapă sensul existenței
cum scapă un vatman tramvaiul,
la stația din colțul pieței
am fost de am cântat cu naiul

Și nu mai am abonament
să umblu către fericire,
îmi cresc picioarele-n ciment
pân-la o nouă amăgire

Îmi scapă sensul zilei moarte
cum scapă Leonardo prin surâs,
aproapele-i tot mai departe,
în cuie încă-i prins Iisus

Nici nu mai am vreo remușcare,
n-am nicio floare la rever,
exist din simplă întâmplare
în trup de om prizonier

Îmi scapă sensul umbrei mele
cum scapă lumea de nevoi,
de atâtea atribute și sechele
nici nu mai știu drumu-înapoi

Și nu mai cred în vindecare,
nici în iubiri ce nu există,
călcată-i libertatea în picioare
de viața noastră tot mai tristă

Îmi scapă sensul spaimei inutile
cum scapă condamnații-n moarte,
aprind retinele fitile
și mă strivesc copertele de carte

N-am să mai cred în nemurire,
iubirea-i tragică poveste,
lovește timpul în neștire
și ca pe-un fum ne risipește

Îmi scapă sensul transhumanței
cum scapă umbrele în colțuri,
prea timorat din cauza prestanței
sunt prins în viața mea cu bolțuri 

Nici nu mai știu ce nu îmi scapă,
nici nu am cum: sunt limitat;
privirea mea se scurge pe o apă
în care cerul zace răsturat

Îmi scapă sensul operei divine
cum scapă Adam și Eva, prin păcat,
reîncarnările-s puține
și nu mai știu pe unde am umblat

Îmi scapă sensul ultimului cântec
cum scapă toamna dusă de cocori,
mă zvârcolesc în iernile din pântec,
și-am să schiez spre viață uneori

Și totuși drumul spre lumină
nu are rost de suflet să-l mai leg,
eternitatea-i prea puțină
și-i imposibil să mă înțeleg...

23 octombrie 1991

CLIPA DE MIRARE

Ca o mută alinare
peste rana adâncă a verii,
vine clipa de mirare
care desfrunzește perii

Stranii amintiri, șomere,
risipite lângă glastră
rătăcesc prin încăpere,
toamna intră pe fereastră

Ea învăluie grădina
în acorduri ruginite
peste care vag lumina
pune palmele rănite

Tropăind de fericire
galbenul ucide plopii,
fără să le dea de știre
rămân goi și-amari ciclopii

De dincolo de uitare,
peste rana adâncă a verii,
vine clipa de mirare
țesând straiele tăcerii...

10 septembrie 1991

TE ROG SĂ PLECI DIN MINE

Umbra ta n-o să-mi mai fie niciodată cavou,
sufletul se îneacă în cântecul trist,
plouă cu fluturi morți în ecou 
sunt om de zăpadă și totuși exist

Nu sunt reînfloriri printre stamine,
copacii lacrimile-și frâng,
secundele ce le-am pierdut crezând în tine
am să le-ngrop sub umărul meu stâng

Nici simplele întâmplări de odinioară
în care mi-ai promis surâsul prim
n-o să le aud sub pietrele de moară,
ne-am fost lumină, noapte-o să ne fim

Se-aude universul despuiat cum râde
când trec prin fața lui pierdut,
aruncă-n urma mea cu vorbe:
îndrăgostita s-a vândut

Când doare înserarea și-n suflet se revarsă
întreaga odisee a visului zdrobit,
aș vrea să-ți scriu, dar în oglinda falsă
doar umbra mea ar ști pe cine a iubit

O ultimă scrisoare din cioburile sparte?
Aș risipi zadarnic bucățile de rai;
adio, draga mea, neantul ne desparte,
te rog să pleci din mine, oricum n-ai vrut să stai!...

19 noiembrie 1991/8 februarie 2020

17 DECEMBRIE, EROII ZAC ÎN CIMITIR

Eroii tineri zac în cimitir,
ipocrizia dănțuie deasupra,
păianjeni țes absurdul fir cu fir,
sufletul calului scutură crupa

Istoria mai face-o nedreptate,
ecoul suferinței ne răspunde,
de dor nestins de libertate
în nepătruns surâsul lor pătrunde

Tristețea se întinde spre apus
și ne întrebăm a cui e vina
că îngerii de-aici s-au dus
și-au stins în noi definitiv lumina

Noi nu le-am dat obolul pentru moarte,
prea falsă-i azi democrația,
de jertfa lor țara-i departe,
se zbate încă-n lanțuri România...

17 decembrie 1991/8 februarie 2020 

LA PRUT PLÂNGE O MAMĂ...

La Prut plânge o mamă în fiecare seară, 
Un fiu îi e aici, mezinu-n altă țară,
Cu sufletul în două nu poate să trăiască,
De-o parte și de alta e Țara Românească

O lacrimă se scurge din despletiri cerești;
O, Doamne Sfinte, de ce nu ne iubești?
De ce obrazul țării nu vrei să se usuce?
De ce ne bați, Stăpâne, atâtea cuie-n cruce?

De ce-ți reverși mânia pe mame și pe frați?
De ce ne ții în lanțuri toți cerbii din Carpați?
De ce până la Nistru ne-ai hăcuit hotarul?
De ce cucuta slavă ne-a-ngreunat paharul?

Haide, Doamne, Ceresc Tată, hai Măicuță Preacurată,
Mai deschideți raiul vieții, întorceți-vă odată!
Că se stinge țara noastră ruptă ca un curcubeu
Și nu vrem să mai răspundem: ”Așa a vrut Dumnezeu!”

Mama aceea de la Prut care-și caută feciorii,
Sângerează ca un cântec, toamna, când pleacă cocorii.
Dă-i odihnă nesfârșită, pune capăt despărțirii,
Doamne, dacă ne iubești, trage clopotul Unirii!

21 octombrie 1991/8 februarie 2020

În piept îmi urlă viscolul cumplit

În piept îmi urlă viscolul cumplit,
e semn adânc de disperare,
la fel ca-n iarna de granit
în care îngerul iubit 
mi-a fost în noaptea vieții lumânare

De-atâtea desfrunziri de calendar
la învoială vor cădea toți corbii,
să se hrănească numai cu nectar
până vor scoate trupul din altar
pe umeri de zăpadă, orbii

În cea mai bună dintre lumi
sunt ultima alternativă,
sătul de arsenalul de minciuni
aș arde casa de nebuni
într-o supremă recidivă

În piept îmi urlă viscolul cumplit,
e semn că iarna e stăpână,
copacii se izbesc de infinit,
a înghețat și îngerul iubit, 
magia se preface în țărână...

6 februarie 2020

Ce să fac, iubito, cu-acest viscol

Ce să fac, iubito, cu-acest viscol
care-mi bate-n geam cu mâna ta, 
nu-l primesc în casă chiar de plânge 
și-n zăpezi sihastre m-o-ngropa

N-am să-i dau niciun semnal de viață,
până-n primăvară va muri,
când vor curge razele din gheață
ghioceii fragezi m-or trezi

Unii chiar din trupul meu vor crește
și-or ajunge, poate, la altar,
să miroasă raiul pământește
și să-l dea chiar Dumnezeu cu var

Dacă totuși după atâta viscol
nu va râde-n tine primăvara,
într-o viață ce ușor descrește
voi fi glie pentru toată țara...

5 februarie 2020

Eu mă-nchin pe pământ doar la tine

Pe această planetă de triști
e păcat să stăm ca doi proști,
când cei din jurul nostru-s artiști
sub vremelnice măști

Hai să ne îmbătăm cu iluzii
de călători fericiți,
și-n loc de perverse concluzii, 
pe sub ziduri să umblăm travestiți

Să miroasă a floare de tei, 
s-auzim cum amurgul ne ceartă,
dintr-odată să nu mă mai vrei
susținând că Domnul nu iartă
  
Pe-această planetă de fum,
printre pahare sparte de vin,
de-un mileniu insiști
la alți sfinți să mă-nchin

Poți să mai insiști mult și bine
că nu mă poți vreodată schimba,
eu mă-nchin pe pământ doar la tine,
să-mi fii Dumnezeu, draga mea...

5 februarie 2020

Fata morgana

Îmi duc eternitatea pe picioare
și sufăr de-acea boală grea
de-a nu te fi-ntâlnit în viața mea,
și-i prea târziu în viața viitoare

Nu te-ai născut, aș fi știut
din care colț de lume vine vara,
și, parcă, totuși, te-am văzut,
cărându-mi apă în Sahara

Și când eram febril și-ngenuncheat
de fapte ce nu săvârșisem,
să te visez adesea s-a-ntâmplat
și mi se pare că ne și iubisem

Când m-am trezit plecaseși clandestin,
era o diminață răcoroasă,
mi-aș fi dorit să mai rămâi puțin,
să te închizi pe dinăuntru-n casă

Promite-mi că-ntr-un timp adăugat
din altă viață dusă pân la capăt,
o să te-ntorci de unde ai plecat
și-o să te-ncui în viața mea cu-n lacăt...

5 februarie 2020

CIMITIRUL EROILOR

Eroii tineri zac în cimitir
vegheați de lacrimi inocente,
păianjenii țes în cașmir
dureri nebănuite, boli latente

Ard lumânări la căpătâiul lor
să lumineze câte-un curcubeu,
o lacrimă se țese mai ușor
când plânge-n ochii mamei Dumnezeu

În cimitiru-acesta de copii
n-au putrezit nici crucile de lemn,
toți îngerii plecați printre stihii
sunt nemuririi singurul îndemn

Doar mamele lipite de morminte
se sting de dorul bravilor eroi,
în cimitirul cu destine sfinte
atât de-aproape cerul e de noi..

7 decembrie 1991/5 februarie 2020

1 DECEMBRIE 1918

S-a stins demult lumina-n burg,
departe de români e vara,
bat clopote fecunde în amurg
și se trezește din sclavie țara

Spre Alba curg românii răstigniți
pe crucea nedreptății ungurești,
icoanele se-nchină la părinți,
e ziua demnității românești

Plâng cerbii rezemați de fagi,
brazii aprind făclii pe munte,
se naște Țara Românească azi,
însângerată de atâtea lupte

”Unire!”, strigă neamul românesc,
”Unire!”, le răspund Carpații,
e vremea celor ce iubesc
dezlănțuirea ăstei nații

Răsună clopotele în câmpie,
pe dealuri și în inimi de români, 
de azi avem pe-o lume-o Românie
în care suntem singurii stăpâni...

28 noiembrie 1991/ 5 februarie 2020