FRUNZĂ ÎNCUIATĂ CU ZĂVOARE

Din viitor se scurge-n sânge-o stradă
și-au dezertat culorile-n cuvinte, 
copacii desfrunzesc printre morminte
de îngeri ce-au pierit în Intifadă

Nu mai răsună niciun pas de-al tău,
pe caldarâm tristețea se întinde,
un șarpe inima-mi  cuprinde 
și-n umbră piere ultimul ecou

Ți-aș spune bună seara, dar mi-e spaimă,
răspunsurile-s întâmplări confuze,
în marea ce se zbate de patimă-n ecluze
s-a înecat decorul cu cina cea de taină


Și cad din mine pietrele de moară,
îngroapă-n amintire cărarea de pământ,
se tânguie ecoul îmbrățișat de vânt,
și-n universul searbăd lumina o să doară

E toamna de pe urmă, se-aprind felinare
în sufletele goale, strivite de amurg,
mă pierd prin întuneric, din întuneric curg,
și-n suflet plânge-o frunză-încuiată cu zăvoare...

28 septembrie 2019

ULTIMUL ZBOR

Pasărea paradisului a zburat,
a trecut prin inimă ca un glonț,
ca un avion cu reacție întârziată,
ca o săgeată cu sufletu-n clonț
și nu s-a mai întors niciodată

În urmă a rămas cerul albastru sângerând
prin care trece câteodată un dor sfâșietor,
când plouă nu se văd ochii plângând
amintind îngerului că e muritor

Pasărea paradisului a zburat
spre destinații necunoscute
țâșnind din inimă ca un glonț,
ca o durere sfâșietoare,
nu se cunosc motivele;
a zburat pentru că începuse să zboare

N-a mai găsit vreodată drumul înapoi,
dar pe cerul bolnav de albastru,
se târăște o dâră din noi...

26-27 septembrie 2019

SPRE MINUS INFINIT

Din ochi se scurge toamna ca un șarpe,
e-aglomerație teribilă în stoluri,
au coborât tăcerile în crovuri
și calcă peste suflet frunze moarte

La știri e un dezastru general,
podgoriile au crăpat de sete,
e timpul ca lumina să se-mbete
și să scufunde regnul mineral

Ne pregătim de rele ce-or să vină
odată cu plecările din vis,
doar fluturii ce nu s-au sinucis
se-ncheie la cămașă cu verbină

Și după acest război fără sfârșit
în care oamenii se-ncuie în copaci,
redevenim, iubita mea, gândaci,
și ne îndreptăm spre minus infinit

23 septembrie 2019

FEBRĂ

Pe vremea când pe lume nu existau secrete,
iar tu prea-minunato nu îmi erai celebră,
frigeai ca o bolnavă împachetată-n febră
și-mprăștiai prin mine erate și regrete

Adeseori, bezmetic, încorsetat în fugă,
uitam ochii zălog, pe tine să te-admire,
cuprins de febra vieții, eu, fără șovăire,
împiedicam pornirea-mi misterul să-ți distrugă  

Și-n toamna de pe urmă, subtil ca o părere,
un fluture de noapte cu visele uzate
s-a prăbușit alături de atâta lașitate
și au rămas în cioburi priviri prizoniere

Și parcă dintr-odată mi se făcuse frig,
alunecam continuu în marele abis,
cu-n lacăt de zăpadă-nlăuntru m-am închis
și am uitat, iubito, pe nume să te strig...

21 septembrie 2019

NIMIC N-O SĂ MAI FIE

Te vei întoarce, poate, nimic nu-i imposibil,
și o să-mi cauți umbra pe drumuri ce nu sunt
decât cărări uitate în timpul incredibil,
și o să-ți pice, poate, o lacrimă în vânt

Va fi târziu, pesemne, sub brume plâng ființe
surprinse de sfârșitul luminilor din suflet,
tu-împachetată-n false înălțări și suferințe,
n-ai să auzi în taină de nicăieri vreun sunet

Vei mai minți o vreme că-n altă viață ninsă
ai întâlnit iubirea de om fundamental,
și-n pragul înserării, cu răsuflarea stinsă,
ai aruncat ecoul sub tropote de cal

Nu te va crede nimeni, pe scena primitivă
se joacă teatru ieftin, actorii n-au talent,
din vise ipocrite rămase-n recidivă
se scurge înspre moarte același șarpe lent

Te vei întoarce, poate, reinventând opreliști,
în colbul suferinței cărarea e pustie,
vei căuta surprinsă întâile priveliști,
da-n locul umbrei mele nimic n-o să mai fie...

21 septembrie 2019 

IUBITA MEA DOARME

Iubita mea cu surâsul frumos
doarme în camera ei
și-n somnul profund
mă-njură de dumnezei

O aud și mă strecor tiptil
înlăuntrul inimii
unde găsesc 
tot felul de lucruri
ce mă-ngrozesc

Încerc să fac curat
dar aud prin pereți
cum mă-njură
și le spun păianjenilor
ce mă-nvelesc 
în pânza morții subțire
cât de mult o iubesc


Femeia cu chipul frumos
doarme în camera ei
ostenită;
doarme adânc
și nu știe
cât este de iubită

I-aș deschide fereastra inimii 
să-i spun cine sunt
și de ce o iubesc,
dar mi-e teamă 
să n-o trezesc 
din visurile ei
și să mă-njure
încă o dată
de dumnezei

18 septembrie 2019

NICI AMINTIREA CLIPEI N-A MAI RĂMAS ÎNTREAGĂ

Eu stau trântit pe-o parte ce a rămas întreagă
dintr-un război năprasnic purtat cu mine însumi,
aud cum tinerețea se zbate încă-n plânsu-mi
și-n inimă doar câinii de lanțuri se dezleagă

În lacrima strivită de zidul ce se înalță
să-ngroape în privire ce-a mai rămas din om,
se zbate-a disperare o urmă de atom
și sufletul cu trupul arareori se-ncalță

Din mine curg doar drumuri neasfaltate încă,
pe care nu voi merge înlănțuit în vise,
ecoul se revarsă din epitafuri ninse
și-un corb se zvârcolește în noaptea cea adâncă

Într-un târziu de suflet, evacuat din gânduri,
îmi răstignesc apusul pe-o cruce din pridvor,
pe scara de incendiu în mine mă cobor
și mă-nvelesc  hieratic  c-o pătură de scânduri 

Și redevin ființă din mâzgă plăsmuită,
abandonând lumina, mă apăr cu un drug
de păsările nopții ce dănțuie pe rug
și îmi îmbrac cămașa prea lesne recroită

Și-aud cum tinerețea se zbate încă-n plânsu-mi,
și-n inimă doar câinii de lanțuri se dezleagă
nici amintirea clipei n-a mai rămas întreagă
dintr-un război năprasnic purtat cu mine însumi

18 septembrie 2019

TE-MBRĂȚIȘEZ FEMEIE DIN VISE SUFERINDE

Închis în propriul suflet sub țipăt de zăvoare,
te îmbrățișez, femeie, în vise suferinde,
flămând de-o veșnicie, tu o să-mi fii merinde,
din viețile trecute spre viața viitoare

O să-ți desfac cu milă făptura pân la sânge,
un croitor de îngeri n-o mai avea ce-ți face,
când timpul fără mine în tine s-o desface
o să se înalțe-n aer un serafim ce plânge

Pe umerii tăi goi, sculptați într-o tavernă,
vor coborî pe schele iar îngeri vinovați,
și-n inima strivită de șerpii din Carpați
doar amintirea clipei se va înălța în bernă

Și se vor sparge, poate, blestemele-n oglinde,
și somnul neființei se va-ncuia în gust,
voi colora cu ochii ce-a mai rămas din bust,
te îmbrățișez, femeie, din visuri suferinde...

18 septembrie 2019

DIN TRUPUL MEU VIN ÎNGERII SĂ BEA

Chiar de mă latră câinii din pustii
și-n răni adânci se zbate zilnic trupul,
n-ai să-nțelegi și n-ai să știi,
că sunt mai singuratic decât lupul

ce-a tot urlat de griji și de dorinți
în preajma umbrei tale fugitive,
nu-mi trebuie iubire cu arginți,
m-am săturat de atâtea laitmotive

E inutil orice demers mascat
în suferințe ce se trag din mine,
am tot murit, pe buze s-a uscat
și ultimul sărut: te las cu bine!  

Dacă-am să fiu vreodată-n timp capabil,
să mai iubesc așa cum te-am iubit,
am să te strig din somnul improbabil
ca un stingher ce tocmai a murit

Dar pân-atunci e totul imposibil,
din trupul meu vin îngerii să bea
puținul suflet definibil
în timp ce corbii smulg din carnea mea

Au fost prea multe întâmplări meschine,
de multe ori m-ai îmbătat cu fiere, 
pe drumul de la mine către tine
numai durere, lacrimi și tăcere

17 septembrie 2019

PLECĂRI

La noapte o să plec printre copaci
și o să calc pe frunze moarte singur,
n-am să întreb în somn nici ce mai faci;
lup singuratic, de-absolut nesigur

O să mă uit la cer ca-n prima seară
în care te-alintai sub brațul meu,
și s-ar putea întâmplarea să mă doară,
dar o să știe numai Dumnezeu

M-or întreba copacii ce-i cu mine,
de unde vin și încotro mă-ndrept,
s-a șters demult cărarea către tine
și-i prea târziu pe cineva s-aștept...

N-o să răspund, plecat din mine însumi,
spre luna indecent de luminoasă,
o să m-ascund ca-ntotdeauna-n plânsu-mi
și-am să mă-ntorc dintre copaci acasă

Și am să plec din nou pe mare
tot căutând cărarea lui Ulise,
și-o să mă-înec cu totul în uitare,
și nu va plânge nimeni în abise

Poate doar țărmul invadat de ape
se va simți mai singur și pierdut,
dar nu va ști oceanul ca să sape
sub umbra mea-ngropată în trecut

La noapte am să zbor printre cocori
și până când neantul mă va strânge,
voi rătăci ostracizat de nori 
și va ploua când ochiul meu va plânge

Și poate-am să mă-ntorc printre copaci,
și am să fiu străin la mine-n vară,
dar n-am să-ntreb vreodată ce mai faci,
ducând în spate pietrele de moară...

15 septembrie 2019

SEPTEMBRIE

Lumina încă n-a plecat de-acasă,
nu se aud nici tăietori de lemne,
cad merele din streașină pe masă
și păsări dispărânde ne fac semne

Încă se-aud cosașii fâșâind,
dovlecii se întind ca niște șerpi,
copacii brațele-și întind
să-mbrățișeze turmele de cerbi

Livezile tot strigă disperate
c-or să se rupă de atâta rod,
podoabele de aur decorate
învață iarăși drumul către pod

Plâng strugurii în jocul nemilos,
vor deveni în clipa morții must,
pe care-l va sorbi omul frumos
și nimeni nu se-ntreabă de e just

Doar seara va simți dinspre apus
cum prin retină un cocor îi trece,
și-n locul celui ce s-a dus
s-a-ntors din miazănoapte vântul rece

Va pune peste suflet haine noi
să nu răcească perele-n panere,
iar noi, iubito,-n taină, amândoi, 
ne-om înveli cu frunze și tăcere...

15 septembrie 2019

NU MAI BATE NICIUN CLOPOT

Nu mai trec prin suflet sănii, nu mai bate niciun clopot,
Păsările nopții strigă: haideți să zburați invers!
Caii liberi, fără nume, trec pe lângă timp în tropot
Și-n oglindă se reflectă ce-a rămas din univers

Din himeră în himeră am ajuns antropofagi,
Fug din calea noastră visuri mistuite de tăceri,
Numai ochii dragei mele încă mirosind a fragi
Mi-amintesc că-n astă lume mai există primăveri

Toamna asta cade-n suflet cu toți norii desfrunziți,
Inima încă se zbate așteptându-se la brume,
Se aud cum plâng copacii între frunze răstigniți
Și la miezul nopții-un înger va pleca din astă lume

Nu mai trec prin gară trenuri, gara s-a-ncuiat în semne,
Toți acarii deznădejdii și-au dus șinele-n triaj,
E sfârșit de epopee, asta poate să însemne,
Că-n această suferință e și-o lipsă de curaj

Or să doară pân la urmă toate drumurile vechi
Aerul dintre ghețari va fi greu de suportat,
Numai dorurile noastre exilate în perechi,
Se vor scurge precum umbra ultimului evadat

Nu mai trec prin suflet sănii, nu mai bate niciun clopot,
Păsările nopții strigă: haideți să muriți cu noi!
Caii liberi, fără nume, trec pe lângă timp, în tropot,
Și în cioburile toamnei sângerează doi strigoi...

15 septembrie 2019

NU A FOST A MEA

M-au întrebat copacii despre tine, ieri,
erau pe-o margine de curcubeu,
călătorea prin mine Dumnezeu,
plouase toată ziua cu tăceri

Nu le-am răspuns nimic, n-aveam
ce să le spun la ora aceea,
ei nu-nțeleg cum e femeia
pe care-n altă viață o iubeam

Și-am mers printre copaci strivind
privirea umbrei mele destrămate,
și păsări călătoare, blestemate,
se întorceau în trupul meu murind

Până la urmă, unul dintre tei,
m-a strâns de mână imprecis,
și a căzut pe sensul interzis
o lacrimă din ochii mei

Și-am scrijelit cu o rindea
pe timpul lor însângerând priveliști,
că după atâtea silnice opreliști
nu am pierdut-o; nu a fost a mea...

15 septembrie 2019

TRIBUNII NOȘTRI NU MOR NICIODATĂ

Ce mai fac eroii? ce mai fac tribunii?
mă întreb când toamna din abis coboară,
se mai zbat în lanțuri, înălțați în funii,
ei, nedreptățiții suferinzi de țară?

Mai știți de Bălcescu, cu privirea gravă,
ce-a pierit departe, primu-ntre săraci?
o groapă comună l-a-nghițit hulpavă
și în loc de cruce i-au pus doi araci

Îl văd pe-Avram Iancu risipind prea-plinul,
căutând izvorul, apă ca să bea,
nimănui nu-i pasă cine e străinul
ce-a cuprins în sine toată țara mea

Să nu se-nmulțească fără de păcat
specia aceasta, rară, de tribuni,
Mihai Eminescu fost-a condamnat 
să sfârșească-n chinuri, ucis de nebuni

Pe Zelea Codreanu, regele-curvar
l-a trimis la ocnă, sfătuit de Iorga,
și l-a sugrumat c-un ordin barbar,
dă pe dinafară de cadavre morga

unde a ajuns, omorât de Gardă,
chiar și-acest Profesor, îngropat în cărți,
parcă Națiunea devenise-o hoardă,
țara sfâșiată sângera pe hărți

A vrut s-o reînvie dreptul Antonescu
deschizând cu-armata blestemate uși,
și-a pierit sub gloanțe, ca și Ceaușescu,
că au vrut să scoată țara de sub ruși

Ultimii tribuni au ieșit în față
să apere neamul de invazii noi,
rănile profunde i-au secat de viață
și s-au stins devreme luptători de soi

După Păunescu, a plecat Vadim,
și-a rămas tribuna piesă de muzeu,
clopote absente plâng în țințirim,
le ascultă-n taină numai Dumnezeu,

c-a primit de-a dreapta, pe o stea curată,
inimi neînfricate, țesături de fier;
nu, tribunii noștri nu mor niciodată,
numai câteodată li se face ger...

14 septembrie 2019

DACĂ EXISTĂ-N INIMĂ O CRUCE

Dacă există undeva o cruce
la care trecătorii se închină,
e drumul care poate duce
din întuneric spre lumină

Dacă există undeva un înger
de care adeseori ți-e dor,
e loc și pentru tine-n raiul sincer,
acolo visele nu mor

Dacă există undeva un loc
în care-ai vrea să fii numai cu ea,
nu renunța la tainele de foc
și-aprinde-n noaptea inimii o stea

Nici n-ai să știi când aripile-ți cresc
și din neant în suflet te vor duce,
vei înțelege raiul pământesc
dacă există-n inimă o cruce...

14 septembrie 2019

ÎN TINE LOCUIESC DOUĂ FEMEI

În tine locuiesc două femei;
una își amintește de mine toamna,
când plouă
cu frunze-mprăștiate
dinspre viață spre moarte

Poate și iarna,
când o lacrimă ninge
dinspre moarte spre viață;
negăsind răspunsuri,
aerul dintre noi
de durere îngheață

Primăvara, 
din obișnuință,
mă uită prin munții inimii,
sub o piatră de moară,
cântec strivit de vioară

Vara nu-și mai amintește nimic,
e prea mult soare 
în golul din jur,
și de atâta mare-ncuiată-n sperjur
întunericul doare


Cealaltă femeie 
e atât de ocupată cu viața ei 
încât nu m-ar recunoaște
dintre umbrele lui Grey

După care, 
presată pe suflet de timp,
mă va-ncuia în labirint.

Câteodată, una dintre femei, 
întreabă-n oglindă de mine:
”Ce mai face?”
Îi răspunde cealaltă:
”A murit, dar e bine..” 

10-11 septembrie 2019

PE RUGUL FRUNZELOR DE TOAMNĂ

Țintit pe-un pat de frunze ca un mort,
aștept ce n-o să vină niciodată,
demult, în viața-antedatată,
eram în ochi nopților un ort

În mine toamna s-a întors firesc
dintr-un exil întâmplător și tragic,
se-ncuie-n amintire timpul magic
și-n dezacorduri frunzele plesnesc

La noapte voi fi vânt înrobitor,
voi bate la fereastra casei tale,
tu vei dormi în patul moale,
iar eu voi plânge mistuit de dor

În zori te vei trezi înfierbântată
și nu vei înțelege ce s-a scris
alăturea de tine,-n vis,
pe suflet, cu o cretă colorată

Vei merge ziua-ntreagă prin uitare
de parcă toamna s-a-ncuiat în tine,
și vor zbura din vechile ruine
aceleași păsări călătoare

Țintit pe-o cruce veche de arțar,
aștept să cad din mine însumi, doamnă,
și ard pe rugul frunzelor de toamnă,
și mă înec în fumul lor amar..

8 septembrie 2019

NU TE MAI STRIG

Nu te mai strig, doar sângele mai strigă
bolnav de suferința ta,
întreaga existență mă intrigă
și-ncepe înserarea să mă frigă
de parcă nici n-aș exista

Nu te mai chem, doar umbra te mai cheamă,
mă bântuie pereții dați cu var,
mă copleșesc dar nu mi-e teamă,
îmi cade-o lacrimă din geană
și mă îneacă în amar

Nu te mai strig și nu-ți mai cer clemență,
las timpul să îmi fie ghilotină,
n-o să mai fac aceeași imprudență,
amurgul se îngroapă în demență
tot căutându-și propria lumină

E imposibil să schimbăm destinul
după atâtea drame fără rost,
se va sfârși de bunăvoie chinul,
răstoarnă pe morminte vinul,
nimic n-o să mai fie cum a fost

Nu te mai caut, risipirea-ngroapă
tot ce n-a vrut să fie un întreg,
ecou-n suflet deznădejde sapă,
eu sunt o plută lâncezind pe-o apă,
din visul meu de toate te dezleg

Nu te mai strig, e inutil demersul,
se-ncuie amintire sub zăvor,
m-asasinează zilnic universul,
pe șine ude se aude mersul
acelui tren din care mă cobor 

De-acum vom fi doar semne de mirare
ce câteodată, poate, mai intrigă,
un țărm pierdut de propria sa mare,
și, îngropându-mă-n uitare,
nu te mai strig, doar sufletul mai strigă...

8 septembrie 2019

ÎN SEARA CÂND NE-AM DESPĂRȚIT

În seara când ne-am despărțit
plângeam și eu, plângeai și tu,
plângea și minus infinit,
dar nimeni nu s-a-mpotrivit,
pe DA îl luase-n brațe NU

Miresele dansau sub stele,
copacii vomitau granit,
un șarpe se-ntinsese pe podele
alunecând din temerile mele,
da-n seara când ne-am despărțit
eu și mai tare te-am iubit

Nu ți-am mai spus niciun cuvânt, 
nu mai știam cum să vorbesc cu tine,
mă îngropasem în pământ,
doar sufletul plângea în vânt,
în mine se zbăteau ruine,
în seara ideală pentru crime

De-atunci nu ne-am mai întâlnit;
cărările fugeau prin noapte,
dar eu în mine te-am iubit
ca-n seara când ne-am despărțit
convins că nu există moarte

Mai mult de-atât nu te-am iubit,
frumoasa mea, pierduta mea,
că n-ar fi fost nicicum posibil
și n-aș fi fost nicicând credibil,
ca-n seara când ne-am despărțit

Și de atâta gravă renunțare
plângea chiar minus infinit
cerând pentru o clipă îndurare,
dar îngerul albastru a murit...

7 septembrie 2019

OTRAVĂ-NMIRESMATĂ

Din tot ce-am fost și n-am putut să fiu,
ți-am dăruit cu ochii-nchiși lumina,
și am simțit că-n suflet e-un loc viu
în care poți să reînvii, străina

Și-am aruncat cu rouă-n ochii tăi
să crească florile ce se vor naște,
și m-am rugat la sfinți și dumnezei
să nu întorci privirea când vei recunoaște

că ți-a căzut pe drumul către casă
un înger îngropat în propriul lut,
și te-ai făcut pe dată mai frumoasă
decât ai fost vreodată în trecut

Și-am rupt fâșii din carnea mea fierbinte
să-ți vindec trupul înecat în febră,
și tu, cea mai frumoasă și cuminte,
ai renunțat pe veci să fii integră

Și-am tot săpat în suflet gropi adânci
să evadăm definitiv din hume,
și-am tot sperat că n-o să mai arunci
în visul meu cu dezertări de brume

Căci eu ți-am fost tot ce-am putut să-ți fiu,
otravă-nmiresmată și ecou,
și când murisem, ți-am fost viu,
dar, vai, m-am înșelat din nou...

6 septembrie 2019

OPRIȚI MINCIUNA, NU MAI MOARĂ NIMENI...

Ne pleacă militarii către moarte
pe frontul fără-nvingători,
trupul de suflet se desparte, 
și nu se mai întoarce dintre nori

Sunt victime perfecte ale sărăciei,
nu pacea-i mână-n tragicul demers,
nu fac niciu serviciu României,
războiul e un joc pervers

Pentru un pumn de euro murdari
își lasă-n lacrimi îngerii-copii,
noi nu suntem sămânță de barbari, 
noi n-am trăit vreodată-n colivii

Vor fi uciși banal și derizoriu
de autohtoni înveninați de boală,
și vor primi un titlu iluzoriu 
care din moarte sigur nu-i mai scoală

La capul lor vor plânge politrucii
cu lacrimi mari de crocodili flămânzi,
i-or asculta, crucindu-se, năucii,
numai copiii morților, plăpânzi,

n-or înțelege ce-i cu tinicheaua
ce-atârnă de sicriul tricolor,
de ce tăticu-și părăsește steaua,
de ce nu mai privește-n ochii lor!

De ce îi spun erou acestui biet soldat
ce a luptat în cauze străine
și n-a răspuns când îngeru-a strigat,
fiind martor la durere și la crime

Se merită ca pentr-o haină nouă
și o mașină mai fițoasă,
să-ți lași copiii-ndurerați în rouă
să nu te mai întorci vreodată-acasă? 

În urma lor aceeași ipocriți
ce n-au deschis în viața lor o carte,
vor provoca o criză de părinți
tot îndreptându-i silnic către moarte

Și alții, pentru-n leu în plus,
vor merge precum mieii la tăiere,
teatrul post-mortem e inclus,
minciuna ține loc de înviere

Și mâine nu au cui se plânge
orfanii risipiți în patru zări,
și-aceste infernale bălți de sânge
ce-au înghițit nisipul altor mări

vor întreba: ce caută acolo?
de ce sufocă alt pământ?
de  ce-au trecut mai repede dincolo?
de ce sunt candele în vânt?

O să răspundă câte-un demnitar,
că sunt eroi și apără o țară,
paharul putred de cleștar
e plin de-o băutură amară

Minciuni sfruntate se vor perinda
pe ordine de zi falsificate,
ce tare doare, țara mea, 
aceste sacrificii vinovate!

Și parcă nu-i de-ajuns că ne mințim
c-am fi de pază, noi, democrației,
în catastiful morții ne-înmulțim
și-această jertfă nu-i a României

Soldații noștri mercenari
acceptă-n mod absurd să moară.
Opriți măcelul! Nu suntem barbari,
să nu pierim alăturea de țară

Atât vă spun, că mă cuprinde sila
de această impostură generală,
nici Dumnezeu, chiar de-și arată mila,
nu ne va scoate din sinistra boală

ce a cuprins întreaga Națiune,
ne definește trist ipocrizia,
de trebuie ca să pierim din lume,
să ne jertfim doar pentru România;

nu pentru bani, nu pentru impostori,
ce-au supt bugete și-au distrus destine,
să ne opunem pegrei, fraților!
Opriți minciuna! Nu mai moară nimeni...


6 septembrie 2019

AMPRENTELE ZĂPEZII

Tăcerea a încuiat uși 
ce nu se vor deschide niciodată

Sufletul a închis ferestrele
pe care desenam flori brumate,
copaci înfloriți, 
case deasupra cărora dansa fumul 
luând forma chipului tău

Îngerii au aruncat cu pietre
ca-ntr-un joc al adolescenței

Am călcat printre cioburi,
desculț,
copil orfan de sentimente

Simt și acum sângele 
scurgându-se din talpă,
picătură cu picătură,
până la ultimul surâs 

În urmă 
se așterne zăpada 
spulberată din ființă

Nimeni nu va ști
de unde a venit înserarea;
văzduhul nu va păstra nicio urmă

Doar pe pervazul inimii sfâșiate
se vor vedea amprentele zăpezii

4 septembrie 2019

ORELE

Orele stau la rând așteptând
să se scurgă din timpul fecund,
să rămână din ele secunde
mai repezi, durute, plăpânde

Îngerii stau la rând lăcrimând
sub un cer niciodată curând,
să rămână din ei numai nu
și eu uneori, alteori numai tu...

4 septembrie 2019

ÎNGROPAREA ÎN NEANT

M-am îngropat adânc în mine
să nu mă mai găsească îngerul niciodată
Am turnat peste trup asfalt, 
munți de întuneric, 
să nu mai pătrundă nicio rază, 
niciun dor, nicio lacrimă

Închis în carapacea suferinței
pot să sângerez în voie,
fără cuvinte, fără tânguiri,
fără speranțe deșarte

Nu mă mai căutați, 
n-am semnal,
și, 
oricum,
bateria sufletului e descărcată

M-am îngropat atât de adânc în mine
încât munților le e frică 
să se uite în jos

Până și îngerul,
privind acest corset înspăimântător,
a dat târcoale o vreme
și a zburat

Lăsați-mă așa, fiecare suflet 
locuiește în propria-i închisoare
de unde rareori evadează
îngropându-se în neant...

3 septembrie 2019