NU TE-AI NĂSCUT LA TIMP, FEMEIE...

Nu ne cunoaștem, nu ne-am mai văzut,

nu te-ai născut la timp, femeie,

prin timpul tău adesea am trecut,

ca o fantasmă ninsă din idee

Și te-am văzut cum cauți permanent

să zbori prin pielea mea subțire,

dar existența e un șarpe lent

ce nu acceptă nicio răzvrătire

Dacă te-ai fi născut într-un târziu,

din lacrima uitării suferindă,

aș fi rămas în amintire viu

și-aș fi ieșit cu tine din oglindă

Tot căutând în viața noastră sens,

ca două semne triste de întrebare,

ne-am fi iubit pesemne mai intens

pe-o Atlantidă încuiată-n mare

Și la plecare ai fi plâns cu sârg

din cauza rupturii dintre veacuri,

dar, dincolo de ultimul amurg,

să fii un nufăr luminând pe lacuri

S-aștepți acolo să mă nasc și eu,

ca să-mi parcurg întreaga odisee,

și totuși, te pârăsc lui Dumnezeu

că nu mi te-ai născut la timp, femeie...

26 iunie 2021

PE CÂND NU DEVENISEM LUMINĂ ÎN AMURG

Pe când nu devenisem lumină în amurg

ningea între noi cu disperare,

îmbrățișarea a fost singura salvare

să nu ne-nghită iernile din burg

 În viața aceea ne-am iubit suav,

în timpul meu te cățărai pe sfori,

erai cea mai frumoasă dintre flori,

plângea de teamă sufletul concav

Și aruncai în calea mea luceferi

să lumineze zorile de zi,

să nu mă-nghită vifore pustii,

să ne întorceam pe planetă teferi

Și ți-am adus în palme răsăritul

să-ți fie albe nopțile de lut,

și te-am iubit cu sete de recrut,

și ai cules din mine infinitul

Și se topeau în dor stamine,

ninsorile se-mprăștiau prin burg,

te-am răstignit pe-o cruce în amurg

și m-am întins alăturea de tine,

căci răstignindu-te, m-am răstignit pe mine...

26 iunie 2021

TRICOLORUL

 

Mai marii timpului infect

zic că-i o cârpă colorată,

ticăloșii au un șarpe în piept,

ticăloșii n-au mamă și tată

Ceilalți plâng când se înalță spre soare,
ei sunt candele-n vânt dintr-un vis,
când îl sfâșie fiarele, doare,
cum doare un vultur ucis

Și-l privim lăcrimând în tăcere
și-n inimă ni se face mai dor,
duce cu sine atâta durere,
giulgiul suprem al acestui popor

Sunt vremuri de cruntă-njosire,

doar lacrima ochilor sfinți

cerșește un dram de iubire,
păstrată-n ștergar de părinți

Poate astfel se dezleagă
blestemul nevăzutului zeu
peste țara niciodată întreagă,
locuindă în sufletul meu

O găsiți când doriți să intrați,
ușa-i deschisă spre cer pentru voi,
vă așteaptă toți munții Carpați,
hrăniți cu azurul din noi

S-aveți ca semn al renașterii voastre
o bucată de țară la piept,
și aripi de păsări măiastre
să-nfrângem destinul nedrept

Să înălțăm peste gând Tricolorul,

legănat de vântul sfios,

să ne fie osândă doar dorul

ce strigă în omul frumos...

10 martie 2019/26 iunie 2021

DRAGOSTEA...

Dragostea e o fiară nemiloasă 

căreia nu-i poți pune opreliști

Te ridică la cer 

și te izbește de priveliști

până când devii orizont

Simți cum te sfâșie fiecare aripă

ce-ți țâșnește din inimă 

cum țâșnește sufletul dintr-un mort

Când plouă 

te întorci ca o lacrimă

din nopțile târzii

așteptând ca floarea de nu-mă-uita,

copleșită de sete,

să te soarbă până la capătul lumii

și încă o zi.

Dragostea e un fir de iarbă

ce străbate existența fecundă

Cu ea se hrănește sufletul

până la sfârșitul timpului

și încă o secundă...

23 iunie 2021

ÎMI LIPSEȘTE SĂ FIU EU ÎNSUMI

Îmi lipsește să fiu eu însumi,

să-mi iau armele ruginite din plânsu-mi,

să străbat munții, izvoarele

să privesc în ochi soarele

Îmi lipsește arcul meu 

cu care am tras săgeată după săgeată

răscolind inimile bolnave,

și calul meu ce-a-mbătrânit în grajd

așteptând să-i duc găleata cu jăratic

și alte potcoave

Îmi lipsește să fiu eu însumi

și ploaia ce se ascundea în plânsu-mi

Îmi lipsește să trag săgeata inimii-n stele

și s-o aud cum se-ntoarce pe urmele mele

spre sufletul ce se zbate

pe drumul înspinat dintre viață și moarte...

20 iunie 2021

DRUM ÎNAPOI

După atâtea lupte, după atâta fugă,

tot singur ai să-nfrunți apusul,

în ochi te înțeapă stelele cu fusul,

din suflet nu se înalță nicio rugă

De câte ori ai fost pierdut

și inima-ți bătea melancolii,

știai că va veni și acea zi

în care ai s-o iei de la-nceput

Nu te-ai lăsat de deznădejde învins

și ai știut că-n zodia cețoasă

exisă drumul către casă

pe care aleargă îngeri dinadins

Rănit de umbre în neștire

te-ai îngropat în cicatrice

să poți ieși-n lumină din matrice

recuperându-ți dreptul la iubire...

20 iunie 2021

SĂ NU-ȚI FIE TEAMĂ...

 După atâtea suișuri și coborâșuri

a venit vremea să las tristețea în urmă

Undeva, în visul meu sincer,

mă așteaptă un înger

Să nu-ți fie teamă să te îndrăgostești, 

e singurul lucru care contează

pe pământ,

restul e pulbere-n vânt

Nu poți pierde niciodată ce n-ai avut,

dar poți pierde tot ce ai fi putut avea,

dragostea te va purta pe scut

de la început și până la sfârșitul lumii

în iluzia mea

După atâtea suișuri și coborâșuri

a venit vremea să las tristețea în urmă

poate are nevoie de ea altcineva,

alt suflet chircit

Singurul lucru care contează

e să învingi teama de a fi fericit...

19 iunie 2021

BACOVIA ZÂMBEȘTE ÎN SFÂRȘIT

 Plouă firesc pentru sfârșitul lumii,

păcatele se-amestecă-n nămol,

la Meteo se zbenguie nebunii

și s-a înecat și ultimul atol

Bacovia zâmbește în sfârșit,

această vară l-a trezit din morți,

întreaga omenire a tușit

și-au evadat tristețile din cărți

Genunchii putrezesc în paranteze,

pe cap ciupercile cresc pălării,

de atâtea dezacorduri și-antiteze

mormintele se-ascund în bălării

Pe unde-o fi umblând bezmetic Noe?

pe arcă s-au înghesuit nebunii,

noi vom călători pe-o frunză de aloe

de la-nceput pân la sfârșitul lumii...

18 iunie 2021

ȘI-AICI VA FI PUSTIU...

Și-aici va fi pustiu, va fi pustiu,

În viață s-a făcut așa târziu,

Doar clopote răsună în tragicele nopți,

Nu le răspunde nimeni, toți îngerii sunt morți

Prin suflet bate vântul, corăbiile plâng,

Cad mările-n genunchi, catargele se frâng,

Din nori coboară stele abandonându-și cerul

Și păsările pleacă, și strigă-n răni eterul

Pe unde-o rătăci lumina înspinată?

Amurgul se prelinge ca un surâs de fată

Planeta se învârte să scoată din noroi

Tot ce-au ascuns vremelnic himerele în noi

Și poate, totuși, mâine, întâmplător va ninge

Și-or alerga bezmetic toți îngerii prin sânge

Pustiul se va umple, vor învia și morții

Și se vor strânge fluturi pe marginile cărții...

17 iunie 2021

SĂ-NTINDEM ARIPILE VECHI DE CEARĂ

 Viața mă ține într-o carcasă de fier,

aripile mi se zbat înlăuntru,

sufletul  îmbrățișează văzduhul

și-mi deschide fereastra să intru

Nu știu de ce accept regulile meschine,

întotdeauna am rupt barierele cu-n surâs,

ce se întâmplă astăzi cu mine

de nu mai privesc orizontul de sus?

Mă definește zborul invers

împotriva sentințelor bizare,

am străbătut întregul univers

printre oameni de sare

Ce se întâmplă cu mine de accept

să zbor de unul singur prin golul din jur?

Deschide ușa, suflete,

te conjur!

Știi că împreună suntem de neînvins,

nicio sabie nu ne poate străpunge,

lasă timpul ce-ntre noi s-a prelins,

poate ne va ajunge!

Să-ntindem aripile vechi de ceară

până la capătul pământului, de la-nceput,

și să lăsăm ființa să ne doară

ca înainte să ne fi născut...

13 iunie 2021

CÂND AMURGUL TRAGE LA CALEȘTI

Pentru cine să mai scriu povești,

Sufletul a emigrat în stele,

Prin nisip plâng urmele rebele

După desfrunziri dumnezeiești

Cine-i este zidului fereastră

Când în suflet plouă cu plecare?

Inima-i o umbră călătoare,

Încuiată într-o piatră albastră 

Pasărea cu aripe de ceară

Mă ținea în gheare atât de strâns!

Soarele nu s-a oprit din plâns

Și-a căzut definitiv în seară

Pentru cine să mai scriu povești

Când privirea-n gol mi se înclină?

Cine să împrăștie lumină

Când amurgul trage la calești?

12 iunie 2021

CÂND TE-AM CUNOSCUT

Când te-am întâlnit, 

în acea zi de iarnă friguroasă, 

viscolul schia prin sufletul meu

”Nu te teme, fată frumoasă!”

De jur împrejur Dumnezeu

Când te-am întâlnit, 

în acea zi brumată de toamnă,

ai căzut ca o frunză în brațele mele

și-ai devenit mai înaltă 

decât inima mea, rezemată de stele

Când te-am întâlnit, 

în acea zi luminoasă de vară

rătăcită din viitor,

prin suflet fluturii zburau

sfâșiați de lumină și dor

Când te-am cunoscut, 

în acea zi de primăvară furată,

înflorise odaia

Înlăuntrul timpului ne iubeam 

și-afară se-auzea doar ploaia...

3 iunie 2021

ARMATELE DE ÎNGERI

Când țara se afundă în neant

pândită de hepatice înfrângeri,

din cerul inimii, razant,

printre cocori cu zboru-înalt

coboară armatele de îngeri

În fiecare înger e un ochi de piatră

din care au lăcrimat copacii ninși,

însingurat pustiului din vatră

se-aude câinele pământului cum latră

la capătâiul marilor învinși

În umbra crucii, răstigniți pe roți,

sfidând perfida zodie barbară

clădită de perfizi și idioți,

copacii au înfrunzit și-au murit toți

sorbind din cupe lacrima amară

Văzduhul s-a ascuns în trupul nopții

pe unde doar cometele mai ard,

plâng rănile pe marginile hărții,

e țara răstignită-n stâlpii porții

și cad meteoriți pe bulevard

Vulcanii se confruntă cu explozii,

apocalipsa e deja pe drum, 

pândesc tristețile la colțul străzii,

din Biblie au emigrat irozii

și se încuie orizontu-n fum

Această apocalipsă ne înconjoară

ca un blestem al nemiloasei ere,

și ronțăie lumina roți de moară,

și suntem singuri, și o să ne doară

tributul oferit prea des himerei

Și pare că-i o cursă doar în jos 

strivirea Patriei de zidul morții,

îi vor cânta cu-n fluieraș duios

la marginile timpului frumos

nemiluiții osândiți ai sorții

Și-așa se va-ntâmpla de bună seamă

de acceptăm prezisele înfrângeri

când demonul pierzaniei ne cheamă

Dar mai există oameni fără teamă

ce au plecat ca să se-ntoarcă îngeri

Ei vor lupta cu pegra ce-a cuprins

această țară veșnic suferindă

că-n inimi focul nu s-a stins

Și pentru acest popor învins

deschideți ochii, poate-o să vă ningă

din toți copacii condamnați la moarte

armatele de îngeri ce-nfloresc

Și dintre filele de carte,

amestecate-n cioburile sparte,

să ridicăm tot neamul românesc...

1 iunie 2021 

LACRIMI DE NUFĂR

Uneori mi se așază un bolovan pe inimă

și nu mai pot să respir,

zadarnic ninge cu petale

de trandafir

Nimic nu se schimbă,

neputința e la fel de mare,

întind mâna spre cer,

dar se usucă și moare

Atunci aș vrea să-ți spun ceva

numai să te aud râzând,

chiar dacă amurgul trece

peste munții inimii plângând

Te cert pentru că atât te-ai rugat

să nu rătăcești calea cea dreaptă,

îngerii din destinul trucat

nici nu știu ce așteaptă

Lucrurile pe care nu le-ai putut face

sunt împrăștiate prin sânge,

câteodată, în noaptea adâncă,

se aude tăcerea cum plânge

Atunci pietrele de moară 

se îmbrățișează în pântec,

în sufletul-cufăr,

și toate durerile se strecoară

printre flori de zefir

și lacrimi de nufăr

Nu se schimbă nimic, 

neputința e la fel de mare,

întind mâna spre cer,

dar se usucă și moare...

31 mai 2021