Să nu mai moară copilașii-n somn

Când mor copiii în somn de sărăcie

ar trebui să se deschid-o pușcărie

în care să se îndese politrucii

pân s-or întoarce din morminte pruncii

Din țara asta fără loc sub soare

pentru cei mici cu ochii de cicoare

amenințați de frigul-minereu

a dezertat scârbit și Dumnezeu

Și nesătulii ne conduc spre iad

pe eșafodul nopții îngeri cad

și nu-i mai apără de moarte nimeni

nu mai apucă nici s-ajungă tineri

Să dai o lege ,Doamne, pentr-o zi

să se-ntoarcă-n trupuri îngerii

ce ți-au venit plocon de întristare

aprinde focul Tău cel mare

și arde-n el toată stihia

ce-a îngenuncheat în tină România

și-a aruncat-o-n nesătula groapă

pe care guvernanții-o sapă

Și dă-ne pentr-o clipă dezlegare

să-i luăm de mâini și de picioare

să-i prăvălim cu sete în noroi

în groapa pregătită pentru noi

Că asta merită acești borfași

suflete putrede de bogătași

ce ne-au prădat și ne-au vândut

să n-avem viitor dar nici trecut

S-atârne anticriștii-n furci

să nu ne mai conducă politruci

să vină iarăși Țepeș Domn

să nu mai moară copilașii-n somn

15 ianuarie 2015 

Pentru România și Dumnezeu

S-a vândut tot din această țară

până și pământul pe care călcăm

și văzduhul prin care vulturii zboară

sunt vremuri grele dar nu dezertăm

Așa cum l-au înfruntat pe Traian

dacii liberi la Sarmizegetusa

cum a clădit cetăți și biserici Ștefan

și cum ne-am regăsit prin Cuza

mergem mai departe prin vis

România are nevoie de noi

o să fim bătuți cu pietre precis

dar nu ne mânjim cu noroi

din istoria ce se scrie urât

și se rescrie-n orice săptămână

suntem sătui de falsuri până-n gât

și dintre legi niciuna nu e bună

Simțim în ceafă o privire cruntă

sunt pofte ce sufocă România

spinările ne dor de-atâta trudă

minciuna ne apasă sărăcia

Nu mai putem trăi la noi acasă

de atâta frig speranțele se sting

străinii ne fac slugi și pe sub masă

pâinea amară silnic ne-o întind

Suntem nomazii tragici prin Apus

vânduți de trădătorii din guverne

și toată seva neamului s-a scurs

degeaba ni se-ndrugă baliverne

Dar noi proscrișii n-o să abdicăm

vrem să croim o Românie dreaptă

în pământul pe care călcăm

copiii copiilor noștri ne-așteaptă

Să fim așadar prezenți la-ntâlnire

duși prin suflet de curcubeu

de-om pieri vom pieri cu iubire

pentru România și Dumnezeu

11 ianuarie 2015 

Elegia exilului

Nu puteți să mă aruncați în afara lumii

eu sunt singurul meu exil

peste tot sunt psihoze

legate cu-n fir de iarbă vernil

Aceleași păsări îmi cântă

îngrozite în gânduri

și numai pe mine mă văd

schimbându-mă-n câteva rânduri

de pielea ce-mi cade constant

cu toți paraziții strecurați înăuntru

o umplu cu paie și cu neant

să nu mai pot niciodată să intru

Așadar nu mă alungați în afara lumii

nu-mi mai trageți sufletul cu-n fitil

pe orice cruce m-ați bate

eu sunt singurul vostru exil

9 ianuarie 2015

Elegia conflictului cu ideile mele

Demult sunt în conflict cu ideile mele

m-au luat la țintă

și-mi spulberă cu grenade

orice urmă de elocință

Ele iau biata mână de carne

care mai sunt

și o frământă

amestecând-o cu pământ

Și nici n-apuc să-mi scriu

pe vânt epitaful

că din ultimul cuvânt

se alege praful

Îl trage haosul

cu aspiratorul

și-n urma carului mortuar

 flutură o lacrimă

tricolorul

Nu mă căutați în statui

și nici printre stele

Nu mă veți găsi

învins

de ideile mele

8 ianuarie 2015

Și plâng toți cavalerii teutoni

Trec pe lângă mine ca un pieton

trotuarele mă-nghit cu nepăsare

mă salută totuşi un cavaler teuton

cu-n soi de teutonică disperare

Vitrinele se uită şi se-nchină

le-a cuprins tam-nesam evlavia

mă strigă speriată-o manechină :

hei ,tu eşti ăla cu România ?

Nu-i răspund deşi parcă îi văd

sub măruntaiele de plastic splina

m-ascund de mine însumi în prăpăd

şi mă mir ce tare doare lumina

Îmi duc poverile pe dalele nude

amestecate-n praful vulgar

mă latră toate jivinile crude

confundându-mă cu-n felinar

ascuns în beznă de tragice umbre

ce se lovesc de suflet în grup

femeile de plastic cu vocile sumbre

se furişează înapoi în trup

Dau muzica la maxim răzvrătite

să nu le mai aud cum curg

femei de plastic dezgolite

încă vă simt plecările-n amurg

Dar eu tot singur dau ora exactă

în timpul care parc-a înnebunit

trupul în două vrea să se împartă

pe stradă trecătorii-mi dau delete

Şi nu mă căutaţi că eu

nu-mi ştiu adresa din recicly bin

m-am tot jucat de-a Dumnezeu

şi mi-am redevenit străin

Şi trec pe lângă mine ca un zvon

cu căştile-n urechi asurzitoare

am şi uitat că sunt afon

şi că m-alung cu disperare

din viaţa mea bătută-n cuie

pe crucea cu mai multe feţe

Golgota-n mine sadică se suie

şi m-afişează îngerii prin pieţe

Şi-acolo nu-s locuri de taină

tristeţea s-a-ncuibat în pietoni

vitrinele se sparg cu mare spaimă

şi plâng toţi cavalerii teutoni

3 iulie 2014

Elegia proscrisului

Nu-mi pasă ce scrie în c.v. meu;

numele, studiile, banii,

nu mă interesează nici ordinea în care anii

mi i-a înşurubat Dumnezeu

Amănuntele sunt plictisitoare,

rezultat al rătăcirii prin universul antum,

n-au nici o relevanţă, perdeaua de fum

acoperă existenţa întâmplătoare

Despre suflet nu se scrie nimic în c.v.,

despre spaime, despre libertate,

despre viaţa scurgându-se-n moarte,

nici despre îngerii din poezii

Nici devotamentul nu este înscris,

demnitatea este condamnată,

oglinda te priveşte prin vreme mirată,

din umbra ta se cerne un proscris

fără identitate, ca o cheie franceză,

mecanicul-şef ţi-a rămas dator,

eternitatea a furat-o un impostor

în noaptea dezmembrată pe faleză

Nu-mi pasă de reguli fixate în lut,

am străbătut infernul printre himere,

am desecat râuri înecate în fiere

 şi acum sunt pulbere în vânt

N-am existat ca omul fără chip

şi nu m-am lăsat călcat în picioare,

biografia mea e înspăimântătoare

şi n-o suportă formularul tip

că sunt războaie pe care cu greu

le-am dus pentru o patrie dezmembrată,

în genunchi nu am stat niciodată

decât în faţa lui Dumnezeu

12 martie 2014

Te zbați ca o pasăre în inima mea

Am învățat de la copaci să stau drept în furtună

de la frunze să cad lin înspre lună

de la strămoși să iubesc munții ninși

de la tine să țin ochii deschiși

să pot vedea frumusețile acestea

să-i spun îngerului de zăpadă povestea

să te trec prin mine ca prin sită

să te simți dumnezeește iubită

De la greieri am învățat ce este vara

de la ciocârlie ce este țara

de la vânt am învățat patima

de la inimă zbaterea

Am învățat să privesc înainte încontinuu

așa mi-am găsit înscris în stâncă destinul

Și nu-mi pare rău cum a fost 

mi te-am învățat Patrie pe de-a rost

cu toți eroii tăi cu toate iernile cu norii

cu păsările călătoare spânzurate de buza zării

cu toți munții aceștia de carne și sânge

cu Dunărea în care sufletul dacilor plânge

Și nu-mi pare rău că-i așa

că te zbați ca o pasăre în inima mea

10 decembrie 2014