POEM ARUNCAT ÎN NISIP

Am scris acel poem de dragoste umplând golul din jur.
Apoi, smulgându-mi curcubeiele din suflet, 
am așteptat să te naști, ca un fur
am intrat în războiul sufletelor complet dezarmat,
nu eram pregătit să văd sânge,
încă aud universul prin mine cum plânge

Pe frontul fără învingători 
ți-am scris acel poem de dragoste
așteptând să cobori din visurile mele;
până la urmă ai coborât, reușind să te naști,
și-am mers împreună, de mână, spre stele

Poemul meu de dragoste sublimă avea chip;
l-ai citit cu ochii mari și l-ai aruncat în nisip

Au trecut peste el turme nemiloase de cai,
tu, ca un înger căzut, le mânai;
pietrele s-au izbit de suflet fără motiv
și l-au zdrobit definitiv

Golul din jur s-a făcut orizont
și-n poemul de dragoste și război
ce-n retină ca pe-o lumină îl port,
ai turnat ipocrizie și noroi

Îmi cos amintirile de inimă cu sârmă ghimpată
nimeni să nu mi le mai poată smulge vreodată
Încă  aud cuvintele false care s-au spus,
și-mi car îngerii de nisip prin apus

E posibil câteodată să sânger
așteptând să se nască alt înger,
la fel ca-n poemul de dragoste rescris pentru tine
la facerea lumii, printre ruine,
pe aripile vântului,
cu cerneala sufletului...

31 decembrie 2019

POATE NU AI SĂ MĂ UIȚI DE TOT

Să nu mă uiți niciodată de tot,
să-ți stau în surâs ca o floare,
în suflet să-ți stau ca un glonț,
pasăre-spin care-ți cântă și moare

Ai putea să mă uiți și-ar fi păcat, 
am navigat pe-o mare furtunoasă,
am zburat prin același cer sângeriu,
ți-am fost mirare, mi-ai fost frumoasă

E imposibil să mă-ntorc din hume,
e mult prea cinic marele complot,
ce-am spus din suflet, altfel nu voi spune,
și poate nu ai să mă uiți de tot

Chiar de nu vei mai vedea vulturu-n zbor,
chiar dacă prin retină nu-ți voi mai trece,
va fi undeva, în suflet, un dor,
ucis de-o lumină incredibil de rece...

30 decembrie 2019

UNDE SUNT AI NOȘTRI?

De sărbători se-ntorc acasă
pribegii risipiți prin lume,
a putrezit fața de masă,
retina se preface în fărâme

Dar unde-i tata-nveșmântat în brumă
și unde-i mama răsărind din vară?
i-apasă reci pereți de humă
și-ncepe amintirea să te doară

Nu mai este nimeni, prietenii-au plecat,
către zări absente înșelând destinul,
drumurile ninse parcă te-au uitat,
apa e sălcie, viața-i ca pelinul

Plânge amintirea exilată-n neguri,
scârțâie-n zăpadă, stinsă, teleguța,
faci privirea roată, de durere tremuri:
unde-i blândul tată? unde e măicuța?

30 decembrie 2019

ARIPI RUPTE

Aveai aripile rupte, 
ți le-am lipit de nori
cu lacrimile mele
și-ai învățat să zbori

Lumina palidă a durerii 
nu ți le-au topit,
ploile nu ți le-au putrezit,
iarna nu ți le-au înghețat,
dar tu, simțind în suflet cerul,
le-ai abandonat

Au trecut peste ele fiare sălbatice
amestecându-le 
cu țărâna, cu noroaiele,
pe-acolo m-am pierdut,
căutându-le


Le-am găsit sfărâmate,
le-am șters de-ntuneric 
și le-am lipit 
de visul himeric

Încă sânger
așteptând să dezgrop 
un fluture 
ca să-i lipesc aripile de înger...

29 decembrie 2019

VOM PUNE IAR PE HARTĂ ROMÂNIA

Minciuna-i prima lege, virtute-i sărăcia,
înlăuntrul țării noastre s-a instalat sevrajul,
ca o mireasă moartă e astăzi România,
pe cei mai slabi de îngeri i-a părăsit curajul

Atâtea deziluzii au dezbinat poporul,
războiul dintre oameni a devenit mai crunt,
pe scena făr*delegii e neschimbat decorul,
supremei indolențe nu-i pune nimeni punct

Prea repede și tragic, grotesc și indecent,
uităm cine am fost, cine-am putea să fim,
ne facem iad perpetuu din raiul pământesc
și nici lui Dumnezeu nu-i spunem că-l iubim

E banul prima lege-n vremuri de ocară,
pe-altarul necredinței sunt suferințe atroce,
întreaga existență ne pare o povară
și s-a-ncuibat în suflet un egoism feroce

Indiferența cruntă ne-a transformat în fiare,
e-o criză absolută de oameni educați,
puțina demnitate-i călcată în picioare
și plâng de neputință toți brazii din Carpați

Copiii încă speră să crească-n libertate,
să nu mai pribegească departe de hotară,
să se întoarcă-n cronici fărâma de dreptate,
mai mult ca niciodată ne trebuie o țară

Sunt toate alandala, pe scara de valori
nu urcă merituoșii căci treptele sunt rupte,
a putrezit și lemnul călcat de vechi trișori,
cine-ar putea cu pegra jegoasă să mai lupte?

Sunt întrebări bizare când lașitatea crește
ca drojdia în turta uitată pe cuptor,
puiuțul de român destinul și-l cerșește
că noi am fost și suntem un neam nemuritor

Așa că nu vă pierdeți azi bruma de curaj
ce v-a rămas în suflet din vremuri neuitate,
obrazul cel curat e marele etaj
la care vom ajunge trăind cu demnitate

Cât încă bate-n noapte un clopot dinspre frați,
cât încă înfruntăm cu patimă stihia,
vom retrezi la viață toți îngerii uitați
și-om pune iar pe hartă România...

29 decembrie 2019 

O ULTIMĂ NINSOARE

Și n-aș vrea nimeni să mă poată apăra
de marile opinii ale iernii,
să-mi sune sufletu-n vecernii
și să mă viscolească gura ta

Să n-am nevoie să mai stau ascuns
în omul de zăpadă apocaliptic,
și când ecoul va suna eliptic
să nu mai am nevoie de răspuns

Să cadă, când amurgul se demască,
din universul tău meteoriți,
și sub zăpada primă răstigniți
să așteptăm magia să renască

Chiar dacă-n lume s-a făcut târziu
și noaptea s-a-ncuibat în fiecare,
e imposibil să nu știu
să-ți dăruiesc o ultimă ninsoare

Să poți schia prin carnea mea
de câte ori te-apasă universul,
și-am să te apăr și-mpotriva ta
chiar dacă-i inutil demersul...

27 decembrie 2019

REFUZ SĂ ȚIN OCHII ÎNCHIȘI

Când lacrimile-mi joacă în privire
alerg prin ploaie, nimeni să nu vadă
un înger ce s-a-ntors din Intifadă,
reconectat cu forța la iubire

Când sângele coboară alte trepte
decât era obișnuit să coloreze,
dau șansă iernii să elibereze
din sine viscole nedrepte

Când prin țesuturi rătăcesc confuzii
și-n vechi ecouri plâng melancolii,
încui cu-n lacăt visele târzii
de curcubeu redecorând iluzii

Când dinspre mine în pământ cobor,
ros de durerea marilor proscriși,
refuz să țin ochii închiși
să nu îmi fie și mai dor...

27 decembrie 2019

CÂND ADEVĂRUL MOARE

Cât trecem prin frunzișuri, prin nopțile târzii,
cât iarna ne îngheață și vara ne sufocă,
e semn că în corsete mai suntem oameni vii
chiar dacă moartea zilnic traseul ni-l invocă

Privim de sus plecarea din trup a neființei,
contrariați de lipsa amprentei din asfalt,
dar nimănui nu-i pasă de gradul suferinței,
te-ai înșelat crezând că poți fi celălalt

Când adevărul moare ucis cu rea-credință,
orice demers lunatic e greu și inutil,
ești abonat frenetic la marea suferință
și-n tine explodează vagoane de trotil

Te-ntrebi câteodată de ce te-ai mai născut
dacă pe lumea asta nu mai găsești soluții,
strivit de conștiință, însângerat sub scut,
ești ultima relicvă a falsei revoluții

Minciuna ne distruge traseele de om,
vechi lașități destinul ni-l apasă,
mai bine ne întoarcem cu toții în atom
și n-o să știe nimeni că am plecat de-acasă

Și chiar de-ar anunța la știrile de seară
că s-a văzut un înger cerșind mirări de lut,
această întâmplare pe nimeni n-o să doară,
că moartea unui înger pe nimeni n-a durut... 

27 decembrie 2019

PELIN

Mi-e sufletul amar de-atât pelin,
de-atâtea drumuri frânte între iluzii,
paharul de otravă-i tot mai plin
și îngerul se zbate în perfuzii

Nu-i loc de luminări în serpentine,
în lumea infernală nu am loc,
abisul mă absoarbe dinspre tine, 
aș vrea să-ți fiu, dar nu-ți mai sunt deloc

Până la urmă am să plec pe mare
sau prin păduri ascunse de priveliști,
armata fluturilor, trecătoare,
va pune nopții ultime opreliști

Dar eu voi merge înainte-n gânduri
ca un soldat al timpului răpus,
pereții sufletului, îmbrăcați în scânduri,
se vor topi în ultimul apus

Nu sunt soluții la probleme,
răspunsurile false m-au ucis,
se-ncuie întunericul în gene
și mă întorc, prin mine, în abis

Va înflori în fluturi morți pelinul
și-am să te-ntreb adeseori: 
de unde-ai luat, iubito, vinul,
cu care-ai reușit să mă omori?

25 decembrie 2019 

RISIPIRE

Tot ce era posibil și probabil
s-a risipit când îngerul a spus:
”Trăim un timp nefavorabil,
tu nu mi-ai fost și n-ai să-mi fii Iisus,

deși te-am răstignit de multe ori
pe-o cruce care crește-n mine,
să nu mai poți însângerat să zbori,
să nu găsești cărarea către tine”

Mi-s cuiele în palme semn de carte
pe care n-o citește nimeni,
că am plecat pe drumul către moarte
ca doi copaci îmbătrâniți de tineri

Nu-i niciun înger care să observe 
cum curg din mine ca un șarpe nins,
numai lumina poate să conserve
ce-a mai rămas din marele învins

La miezul nopții când se-ntorc strigoii
și fac în jurul inimii prăpăd,
oglinda nefardată-a ploii
va azvârli cu cioburi în năvod 

Și se vor zbate peștii sfârtecați
de-atâta dor de pietre și de mare,
se-ntorc metempsihozele-n Carpați
să-ncuie visul în uitare

Și tot ce-a fost posibil și probabil
s-a risipit ca pulberea de om,
și-n timpul dinadins nefavorabil
s-a divizat și ultimul atom...

24 decembrie 2019

PICTURI RUPESTRE

O vreme nu ne-am mai văzut,
peste îngerii noștri cu-ntuneric a nins
până când soarele nemilos
ne-a lovit în inimă dinadins

Umbra se întinsese ca un șarpe de apă,
treceau peste ea, ticăind, orele.
”De aici nimeni nu mai scapă”,
mi-au strigat disperate privighetorile

Aripile mi-au țâșnit printre riduri, din stern,
le așteptau într-un colț de inimă zborul,
au spart toate nopțile din infern,
de sub lacăte ruginite striga diminețile dorul

Devenisem albastru ca un glonț de lumină strivit,
și-mi cântau în țesuturi orchestre,
cercul polar m-a ocolit
mângâind picturile rupestre

Una m-a prins de mână și mi-a zâmbit,
golul din jur s-a luminat ca un glob;
”Ne cunoaștem!”, i-am zis, ”...noi doi ne-am iubit.
Ai fost bunul meu inorog!”

Brațele s-au încolăcit în jurul inimii ca un șarpe,
au amețit fluturii de atâta nectar,
s-au spart de zidurile nopții harfe
înmuiate în sânge amar

O altă vreme nu ne-am mai văzut,
întunericul ca o pecingine s-a întins
și-au crescut zăpezile ce-au căzut
peste sufletul meu dinadins...

22 decembrie 2019

COPIII MOR DE SĂRBĂTORI

În lumea marilor contraste
prin care tranzitează visători,
surprinși de repetabile dezastre,
copiii mor de sărbători

Blesteme vechi ne-apasă sărăcia,
speranțele s-au risipit antum,
orfelinat al morții-i România,
și nu se vede nicăieri vreun drum

Decembrie a sângerat degeaba,
borfașii au rămas în primul plan,
Mafia își termină treaba,
poporul nu mai este suveran

Întreaga piață-i plină de importuri,
din dogme se înfruptă presa,
sunt milioane de avorturi
și Patria de-abia-și mai duce lesa

Românii s-au pierdut în altă țară,
acceptă un destin banal,
cucuta bunăstării e amară
și-s goale sălile de bal

Din când în când, la parastase,
sunt invitați vechii actori,
se-aude sufletul plângând în oase,
de dorul îngerilor muritori...

22 decembrie 2019

DRUMURI NINSE

Trece trenul vieții scârțâind în oase,
drumurile ninse se întorc în munți,
cântă în orchestră ierni melodioase
un adagio veșted neîntâmplatei nunți

Brazii țes acorduri către zări sihastre,
porțile uitării au rămas deschise,
vine umbra  morții pe urmele noastre,
visele sunt lacrimi stinse-n paraclise 

Oamenii se schimbă, redevin stingheri,
orizontul strigă vechi lozinci de bâlci,
mâine îmbracă haina zilelor de ieri
și se-ngroapă noaptea în tăceri adânci

Orice deslușire inutilă-i parcă,
de la gura sobei veacul se întoarce,
cu metempsihoze sufletul se-ncarcă
și în ochi oglinda timpului se sparge

Cioburile taie cheaguri vechi de sânge,
circulă prin iris trenul altei lumi,
îmi aud ecoul cum plecarea-și plânge
și se-nchide-n sine casa de nebuni

Dinspre nemurire nicio veste nouă,
au fugit toți caii înșeuați la suflet,
nu sunt lacrimi ochii, sunt bucăți de rouă,
peste care plouă fără niciun sunet

Și se-aude umbra îngropată-n gară
cum trage semnalul vieții de apoi,
se va-ntoarce trenul coborând din vară,
așteptând zadarnic să urcăm și noi...

21 decembrie 2019

DOAR AMINTIREA NU SE POATE FRÂNGE

Erai așa frumoasă, desculță și febrilă,
toți îngerii albaștri ți se-nchinau de zor,
și te-am iubit c-o inimă fragilă,
poeme nesfârșite, în ciuda tuturor 

Furtuna n-a putut să mă scufunde,
nici noaptea n-a putut să mă înghită,
pe unde sufletul curat pătrunde,
se-aprinde întunericul, iubită

Dar tu n-auzi chemările de îngeri, 
nici aerul ce-n desfrunziri vibrează,
de-un milion de ani în mine sângeri
și-n cicatrice demonii vânează

Aud cum timpul clipele își strânge,
de bieții suferinzi deloc nu-i pasă,
doar amintirea nu se poate frânge,
acolo ești lumina, fragilă și duioasă...

20 decembrie 2019

AUD ÎN MINE COSMOSUL CUM PLÂNGE

Începe iarna ultimă să ningă,
aud în mine cosmosul cum strigă;
nu te-am iubit cum se iubește,
eu te-am iubit dumnezeiește

Zăvoarele au ruginit în suflet,
ecoul stins al unui tunet
coboară pe o scară ruptă-n sânge,
aud în mine cosmosul cum plânge

Îngheață fluturii târzii pe lampă
din umbre suferința-și face stampă,
ceasornicarul a uitat să-ntoarcă,
eternitatea ce-a fugit pe-o arcă

De la ferestre viscolul mă strigă,
în loc de doruri zămislesc ferigă,
un înger a pierit în Intifadă,
cad în aortă munții de zăpadă

La noapte o să fie lună plină,
printre țesuturi, singura lumină,
din orizont ecoul stins cerșește
iubirea ce-a murit dumnezeiește...

15 decembrie 2019

MI-E SUFLETUL UN LOC VIRAN

Mi-e sufletul un loc viran
în care demonii au aruncat gunoaie,
dansează ielele în ploaie,
acestei stări fecunde-i sunt tiran

Poate va trece dinspre munte
o apă ce va curăța succint
cărările din labirint
și vor cădea zăpezile pe frunte

Și vor acoperi cu albul lor
întreaga emisferă cerebrală,
se vor întoarce îngerii din boală
până-n străfundul ochilor

Le vor zdrobi-întâmplările retina,
vechi înserări vor sucomba în oase,
și-n catacombele prăpăstioase
va sângera halucinant lumina


Și-n sufletul pe-o lespede întins
voi coborî să-nvăț să mor,
să nu-mi mai fie niciodată dor
de ochii peste care-a nins...

15 decembrie 2019

30 DE ANI AM PĂTIMIT DEGEABA

Timpul nostru s-a scurs ca un glonț,
am devenit bătrâni, ne-a invadat arama,
a zburat istoria cu Patria-n clonț,
treizeci de ani am pătimit degeaba

Pe Ceaușescu l-au ucis că n-a vrut
să-și vândă Patria la solduri,
o parte-a hărții plânge peste Prut,
iar restul sângerează-n bolduri

Acasă nu mai locuiește nimeni,
luminile de veghe-s visuri stinse,
ne-am prăbușit în infinit de tineri,
ne plânge Dumnezeu pe drumuri ninse

Bătrânele, înveșmântate-n dor,
sub streașina privirii nădăjduiesc să vadă
cum se întorc în universul lor,
copiii dragi scăpați din Intifadă

Un gol istoric crește ca o pâine
din care drojdia n-a fost extrasă,
nimeni nu crede că există mâine
și vom mai sta cu îngerii la masă,

să povestim ce-a fost cu noi atunci,
când am trântit de lespezi dictatura,
sau, când smulgând din suflet stânci,
am îngropat în catacombe ura

Ce a urmat nu e de povestit,
o boală socială s-a-ncuibat în toți,
am dărâmat bezmetici ce-am zidit
și țara am predat-o unor hoți

Au transformat comori în fiare vechi,
azi viața tuturor a devenit o marfă,
lozincile răsună în urechi,
politica e cea mai mare boarfă

În legi sordide-au îmbrăcat sclavia
și-au hotărât ca să sfârșim săraci,
ei i-au gonit pe demni din România,
ne-au interzis și dreptul de-a fi daci

Sunt politrucii cea mai grea povară
pe trupul țării astăzi șubrezit,
bem zilnic băutura cea amară
și am uitat de ce ne-am răzvrătit

Am vrut să fim mai liberi și mai bravi,
să nu trăim etern în colivie,
dar ne-am ales conducători bolnavi
ce-au infectat întreaga Românie

Privim în urmă cu alți ochi ce-a fost,
greșelile de-atunci n-au fost mortale,
am transformat un patriot în prost
și-am luat-o prin istorie la vale

Nu e mai bine, nu vă amăgiți,
omizile se-ngrașă azi mai tare,
copiii noștri nu sunt fericiți
și falimentul Patriei ne doare

Un mic procent trăiește ca în rai:
parșivii, îmbogățiții de război,
la moara lor se cerne alt mălai,
ei sunt prigonitorii lumii noi

Lor nu le pasă că în fiecare seară
flămânzi se culcă îngerii-copii,
nu au pe conștiință vreo povară
și-abat asupra neamului stihii

E tragică și tristă România
în ciuda fardurilor importate,
mimată-i pe rețele bucuria,
sub zâmbete sunt măști decolorate

Nu mai avem nimic din demnitatea
ce ne-a salvat de-atâtea ori,
în flăcări indecente arde cartea
acestui neam de tragici luptători

S-a scurs un râu murdar și-a luat cu sine
întreaga Românie pusă jos,
ne este rău, dar ne mințim că-i bine
și îngropăm adânc timpul frumos

Nu recunoaștem evidența clară
și ne-însușim ca pe-o sentință drama
de-a renunța la tată și la mamă,
de treizeci de ani ne irosim degeaba

N-am desenat o dâră de lumină
din care să zidim un curcubeu,
azi demnitatea neamului se-nclină
și plânge în surdină Dumnezeu...

13 decembrie 2019 




  

EU NU VOI FI BĂTRÂN NICIODATĂ

Eu nu voi fi bătrân niciodată,
copiii nu îmbătrânesc,
voi muri cu mult înainte
să mă izbească viscolul câinesc

Ceasornicul dă semne de boală,
nu mai bate timpul în ritmul știut,
se amestecă secundele,
viitorul devine trecut


Orizontul e în urma mea,
nu poate nicidecum să m-ajungă,
merg ca un eschimos
printr-o iarnă incredibil de lungă

Deseori îmi vine să mă opresc,
lângă umbra piezișă să-mi întind oasele,
să m-acopere iarna polară
pe care au inventat-o frumoasele

Eu nu voi fi bătrân niciodată,
inima de copil va înceta să numere orele,
când mă va privi oglinda diformă
se vor stinge culorile

Cu siguranță atunci va pieri
îngerul ce a plâns în sufletul meu,
adolescentul rătăcit prin păduri
alergând după un vechi curcubeu

Gazetele vor spune c-am murit
căutând ceea ce n-a existat niciodată,
vor minți, evident, neînțelegând
de ce nu voi fi bătrân niciodată...

10 decembrie 2019

ULTIMA ZI

Era o zi de toamnă subțire
înfășurată în curcubeu,
îmbrăcasem cămașa de mire
peste blestematul de suflet al meu

Munții și-au deschis brațele
și-am căutat acolo, îndelung,
nopțile de demult, diminețile
la care voiam să ajung

Ea a-ntârziat câteva secole,
părea preocupată de ceva,
o apă tulbure
înecase inima mea

Uneori, cu ochii-n pământ,
îmi măsura ținuta, speranțele,
tremura în aer un vânt
așteptând gloanțele

Și-a-ntors privirea spre zenit
decretând că nu-i sunt Dumnezeu,
și-a ucis nemilos ce-a iubit
blestematul de suflet al meu...

8 decembrie 2019

TRAG COPILĂRIA DUPĂ MINE

Trag copilăria după mine cu un fir de borangic,
îngerii mei nu obosesc niciodată,
îmi opresc căderile
ori de câte ori m-apasă o lună drogată

Calc cerul albastru fără teama de margini,
uneori îmi sfâșie retina o stea,
merg mai departe strângându-mi norii în brațe,
de voi adormi, mă voi trezi-n copilăria mea

Voi merge desculț prin lumină
simțind cum îmi crește în sânge o cale,
fluturii se vor juca în retină
acoperindu-mi sufletul cu petale

Îmi vor face cu mâna oamenii de zăpadă
și voi urca cu prietenii pe deal,
când ochiul Domnului o să ne vadă,
va trage Cosmosul la mal

Voi adormi în lăcrimări de îngeri
și în poveștile nescrise-ale bunicii,
numai tu, suflete, o să sângeri,
când s-or juca cu ghemul tău, pisicii

Dar, ce noroc, îngerii mei nu obosesc niciodată,
împletesc fire de borangic;
când m-apasă o lună drogată
trag copilăria după mine și nu mi-e frică de nimic...

7 decembrie 2019

NU POȚI SĂ-ȚI DEPĂȘEȘTI CONDIȚIA UMANĂ

Nu poți să-ți depășești condiția umană,
te-nvârți în cercul vicios al minții,
preferi iubirii pământene sfinții,
te joci cu voluptate-n orice dramă

În lumea lașității colective,
ești victima scenariului rescris,
ai aruncat cu replici în proscris
și-ai îngropat cetatea sub ruine

Ai fost regizor, scenarist, subretă,
tot ce ai vrut să fii ai fost,
dar când planeta și-a sărit din rost
s-a sinucis și ultima cometă

Ai mai jucat pe scene mici
în melodrame dinadins trucate,
ai dat tot absolutul la o parte,
și-n locul inimii cresc cicatrici

Oglinda falsă ai fixat-o-n ramă,
de sus privește bieții muritori, 
degeaba câteodată vrei să zbori,
nu poți să-ți depășești condiția umană...

6 decembrie 2019

MÂINI MURDARE (EROUL ȘI LEPĂDĂTURILE)

Ninge la paradă cu vorbe de clacă,
politrucii mucezi murdăresc peisajul,
își zâmbesc spasmodic, parteneri de cloacă,
lor, mulțimea vidă le-a sporit sevrajul

Dau ora exactă într-o lume fadă,
unde detractorii sunt postați în vârf,
curg gândacii lacomi dinspre Intifadă,
spațiul mioritic se transformă-n stârv

Se țin de discursuri lupii moraliști, 
scribi fără resurse i-au hrănit cu vești,
în această eră-a  oamenilor triști,
sunt actorii zilei cei cu hâde măști

Trec unii spre alții într-un ritm scabros,
mâinile murdare și le strâng râzând,
nu observă alături pe omul frumos
ce s-a-ntors din stele ca un râu curgând;

ce-a privit un secol țara cum răzbate
printr-un gol istoric, nesfârșit și greu,
inima în pieptu-i ca un clopot bate
căci ceasornicaru-i însuși Dumnezeu

Nimeni nu-l privește, nimeni nu-l salută,
nimănui nu-i pasă că e un erou;
derbedeii lacomi, hrăniți cu valută,
pentru care țara-i un imens cavou,

nu acceptă alături îngeri din hrisoave,
ce-au uitat să fie la cheremul lor,
ei nu se închină astăzi la icoane,
ei se simt stăpânii lumii orbilor

I-a privit bătrânul cu mâna întinsă,
steagul tricolor se-ngropa de viu,
lacrima ce-mi curge, din zenit prelinsă,
va uda amarnic marele pustiu

Va-nflori desigur în privire-o oază,
când de lehamite va pleca eroul,
îngerul din ceruri coborât pe-o rază,
își va lua cu sine, umbra și ecoul

Atunci politrucii, searbezi și perfizi,
vor ține discursuri preamărind decorul,
se vor sparge-n suflet ultime oglinzi,
și în cioburi ninse va călca poporul

Leprele voioase se vor înmulți
și se vor întoarce-n scenă canibalii,
vor rămâne, sigur, teatrele pustii,
nicio sărbătoare, numai Saturnalii

Mâinile murdare se vor strânge-n voie,
jegul lumii noi va zidi cetăți,
până când s-o-ntoarce din diluviu Noe,
sicofanții sadici s-or hrăni din hărți

Niciun semn de bine, nicio lumânare,
în noapea adâncă gândul s-a-ngropat,
când eroul zilei în dispreț dispare,
plugul morții-n suflet brazda și-a arat

Poate s-o opune cineva de sus
și o să așeze țara pe principii,
răstigniți pe crucea bunului Iisus,
vom învinge pegra renunțând la vicii

Vom sparge blestemul și-om întoarce-n cronici
toți eroii țării, azi, disprețuiți,
să piară-n pustie rasa de nevolnici,
să se-ntoarcă-n suflet cei nebiruiți...

5 decembrie 2019

SĂRUT MÂNA, BĂTRÂNE EROU!

Sărut mâna ta, bătrâne erou,
ce arma a purtat-o ca pe-o soră,
ce a dansat cu Patria la horă,
tu care-ai fost mileniului ecou

Nu te-amărî că nu te-au salutat
hainii îmbrăcați la patru ace,
de te-ar atinge,-n demon te-ai preface,
te-ai murdări și-ar fi păcat

Nu pentru ei ai străbătut Siberii
și-ai sângerat în munții Tatra,
ți-ai apărat cu vrednicie vatra,
nu poți de politrucii râncezi să te sperii

Noi știm că ne-ai adus în suflet vara,
chiar dacă iarna este la-nceput,
mizeria uitării ne-a durut,
nu ei, ci tu, bătrânule, ești țara

Așa va fi pe lume-întotdeauna:
acei ce luptă miruiți,
nu sunt de fameni prețuiți,
dar noi îți sărutăm, cu evlavie, mâna...

5 decembrie 2019

Muzeul neantului

Uneori mă apucă disperarea,
cenușa mi se-împrăștie-n vânt,
mă ridic în picioare
și propria moarte mi-o cânt

Pielea mea mi se pare prea mică,
nimic din timpul meu nu mă încape,
aș vrea să scot sabia și s-o las
prin trupul de seară să-mi sape

Să taie pe rând, fără milă,
fiecare iluzie ce-a zvâcnit
din sufletul meu ca o zambilă
cu rădăcinile înfipte-n infinit

Poate atunci, ca-ntr-un film demodat,
se va liniști, curgând anapoda, meningele,
și-o să-mi ducă la muzeul neantului
ecoul în care s-a-nfășurat sângele...

5 decembrie 2019

FĂRĂ ECOU

Nori putrezi se ciocnesc de lună,
în suflet stelele s-au sinucis,
prin inimă, pe drumul interzis,
pașii bastarzi abia răsună

Nu-i nimeni, universul delirează,
de sus în jos cad îngerii sedați,
copacii plâng decolorați,
o umbră inutilă mă urmează

Se face întuneric în țesuturi,
cocorii sparg retina cu plecări,
trenul pierdut a mutilat chemări
de lașități nu poți să te mai scuturi

Din când în când tăcerile răsună,
marea iubire n-a avut ecou,
se-ntorc speranțele-n cavou
și se ciocnesc himerele de lună...

3 decembrie 2019

UNIREA, NAȚIUNEA A FĂCUT-O!

Unirea, Națiunea a făcut-o!
ostașii ce-au pierit scrâșnind din dinți,
când Dumnezeu durerea ne-a văzut-o,
ne-a redat dreptul de-a avea părinți

Se-mpăunează ulii cu trofee,
ne agresează cu parade false,
redenumesc absurd câte-o alee,
ei, artizanii marilor dezastre

Vorbesc de România Mare, ei!
fiare abjecte ce ne-au prigonit,
otrepe dezmățate, derbedei,
ce ne-au împins spre minus infinit

Așa sărbătorim miracolul Unirii,
cu-n nod în gât, scârbiți de politruci,
în colonia maximă-a iubirii
îngerii zboară peste-un cuib de cuci

În jurul inimii se-aprind luceferi
de câte ori ne ninge cu Ardeal,
din secolul războaielor, neteferi,
ne-am ridicat, târându-ne, pe cal

Obrazul Europei e brăzdat de lacrimi,
plâng Herța, Basarabia și Bucovina,
un neam însângerat de patimi
tot caută spre Occident lumina

Dar n-or s-aprindă niciodată
străinii lacomi farul românesc,
noi suntem singura armată
ce-nfruntă iadul pământesc

De vrem să fie rai în preajma noastră,
să măturăm prin bătătură,
să redeschidem ultima fereastră
și să-ngropăm șuvoaiele de ură

Să facem minimă dreptate țării,
să mai copilărim măcar un veac,
și-n ciuda deznădejdii și a-nserării,
să spargem geamul timpului opac

Unirea, Națiunea a făcut-o!
acum, mileniul pare scos din minți,
durerea, Dumnezeu dac-a văzut-o,
o să ne întoarcă iarăși în părinți

Și o să stăm la masă împreună,
vom fi desigur cina următoare,
dar cât exist-o inimă română,
va exista și România Mare...

1 Decembrie 2019

SUNT UN ATOM CE-ȘI CAUTĂ O SCARĂ

Mă doare fiecare atom
ce emigrează prin ființă
cu deznădejdea de-a fi om,
strivit de patimi și de necredință

N-am scară să mă înalț la cer
purtându-mi drept trofeu biografia,
timpu-și înfige lăncile de fier
și nu-mi strivește nimeni cerbicia

Mă voi lupta cu mine, fără șansă,
voi arde tot ce sunt pe-un rug aprins,
când moartea mea va reintra în transă,
voi fi un munte peste care-a nins

Și voi schia prin mine mai departe,
din stalagmite voi dura zăvor,
de primăvară iarna mă desparte
și de-ntuneric crudul adevăr

Așa că-ți spun adio, trup de seară,
și ție gândule de cucuvea,
sunt un atom ce-și caută o scară,
pe care-ai sfărâmat-o, draga mea...

1 Decembrie 2019

ÎN NOAPTEA ASTA IES STRIGOII SĂ SE ÎMBETE

În noaptea asta ies strigoii să se îmbete,
să sperie căderile din rai,
să plângă desfrunzirile de fete
tot priveghind la tropotiri de cai

Din miazănoapte orele cad repezi,
nălucile străbat posterități,
încă e vreme, suflete, să lepezi
banalele infirmități

Când vor cânta cocoșii dinspre ziuă,
pe gardul nopților de veci,
un înger va sări din piuă
ca un bastard al vremurilor reci

Și va-ncuia trecutul cu zăvoare,
să nu mai riște irisul plecări,
de-atâtea stele căzătoare
nu mai putem răspunde la chemări

Zadarnic ies strigoii să se-mbete,
s-arunce cu petarde-n trecători,
noi vom renaște în priviri de fete
și ne-om întoarce-n muritori...

30 noiembrie 2019

LA OCHI SE ȘTERGE CERUL CU PLECĂRI

Sunt o epavă într-un trup de seară,
genunchii s-au topit de rugăciuni,
m-așteaptă-o biată urnă funerară
sub rugul stins de marile furtuni

Viteazul călăreț e-o amintire,
curg zdrențele sub șeile de cai,
domnițele-nglodate în iubire
au evadat prin măsluiri de rai

Amurgul stă să-ncapă-ntr-o batistă,
la ochi se șterge cerul cu plecări,
nu mai e loc de emigrări pe listă,
cocorii-ncuie-n suflet depărtări

Pe țărmul strivit de funebra uitare,
corabia putredă îmi face cu mâna,
apuc să-mi mai scriu o scrisoare
și sting într-o lacrimă luna

Din iris coboară prin sânge o barcă,
nisipul în sine pustiul îl strânge,
va trece dinspre seară o arcă
prin inima ce zbaterea-și plânge...

30 noiembrie 2019

SE-NTINDE CA UN GIULGIU VECHI UITAREA

Se zbăteau munții inimii sub zăpadă
și-mi creșteau aripi să zbor
ca un vultur căutându-și o pradă
pe care s-o sfâșie și să moară de dor

Nu mi-ai fost cina de pe urmă,
predestinată-n sânge să-mi rămâi,
ai fost o întâmplare ce sugrumă,
amară ca o frunză de gutui

Îmi amintesc cum dintre suferințe
pe tine te puneam pe primul loc,
te-ai îngropat în falsele credințe
și n-ai știut a te înălța deloc

Din drumul peste lume pân la tine
n-au mai rămas nici dâre pe asfalt,
doar gândul îngropat în serpentine
și-un vis strivit de spaima celuilalt

Nu se putea altfel, pesemne,
de vreme ce destinul s-a opus,
prin timpul searbăd lăsând semne
m-ai răstignit pe crucea lui Iisus

Aveai un rug din vreme pregătit
pe care mă legai cu jurăminte,
și-n timp ce mă izbeai de infinit
se deschideau în inimă morminte 

Și poate-ai să te miri când noaptea
din mine va cădea ca un păcat,
vei arunca în flăcări cartea
în care plânge îngerul damnat

Se va-ncuia în nostalgii privirea
ce-n clipe de magie s-a deschis,
că ai izbit de lașități iubirea
și dreptul de-a iubi l-ai interzis

Sunt palide lumini în atmosferă,
un curcubeu s-a spânzurat de zare,
s-a prăpădit de spaimă o himeră
căzută-n drum din viața viitoare

Funebre cântece de clerici
acoperă un renăscut demers,
tu, încuiată-n suflet și-n biserici,
te-ai rătăcit prin univers

Ca să străbați vreodată serpentina
ar trebui să spargi oglinda falsă,
s-aprinzi în licurici lumina
și-un mac în locul inimii să-ți crească

E imposibil să găsești cărarea
prin munții deznădejdii, uriași,
se-ntinde ca un giulgiu vechi uitarea
acoperind tristețea de ocnaș...

30 noiembrie 2019

PÂNĂ AI ATINS CERUL CU DEGETELE

Când atingi cerul cu degetele
nu le retragi la întâmplare,
de te invadează regretele,
o să cazi ca o piatră în mare!

Nu cauți motive de fugă, 
nu aduci justificări puerile,
o să te doară mai târziu
când ai să cauți să atingi cerul
cu mâini febrile

Le-ntinzi, dar nu poți zbura, 
nu mai ai aripi, ești altcineva, strivit de patimi
Mergi prin pustiu desculț, nisipul te arde,
traversezi deșertul arctic 
însoțit de lașitățile bastarde

Îți duci crucea pe un munte atât de înalt
încât nu poți să faci primul pas fără celălalt

Cățărându-te, îți amintești saltul în gol,
pe lângă trupurile brazilor triști
și-o durere îți sfâșâie sufletul,
e singura dovadă că mai exiști

Când ajungi sus, pe vârf,
cerul pare cu mult mai departe,
vulturii îți ciugulesc din stârv
până când sufletul de trup se desparte

Atunci, nu mai folosesc la nimic regretele
c-ai ucis îngerul ce te-a-mbrățișat 
până ai atins cerul cu degetele...

28 noiembrie 2019

SUFLET GOL

Mi-am irosit viața încercând
să umplu golul din mine
Am cărat munți de întuneric în spate,
mi-am ascuns așteptările în cuvinte
și-am navigat pe mări de otravă
decolorate

Am avut încredere doar în zborul păsărilor,
în murmurul apei, în ascunzișul pădurii
și-n zâmbetul amar din colțul gurii

S-a-ntâmplat rareori să-nlătur cortina,
alți ochi întristați să mă vadă,
am greșit când am avut încredere
în lacrima îngerului de zăpadă

Când își întorcea privirea spre soare,
golul din jur se făcea și mai mare.

Am umblat prin mine ca un sălbatic
și continui să umblu,
dar sufletul
e așa de târziu 
să-l mai umplu...

26 noiembrie 2019

RADIOGRAFIE

De undeva, de deasupra timpului,
îmi privesc sufletul ciugulit de corbi
Mi-e milă de el,
e atât de ciudat 
cum vâslește înainte spre o mare
care de o mie de ori
l-a returnat

Golul din jur,
cotropit de priveliști 
nematerializate,
se-ncuie cu-n lacăt de frunze
paralizate

Sentimentele,
de întuneric se ascund
pe marginea inimii 
ce de-abia se ghicește;
la căpătâiul omului frumos
corul îngerilor
cântă dumnezeiește...

26 noiembrie 2019 

O FLOARE ALBASTRĂ VA PLÂNGE ÎN HOHOT

Cad din noi vechi tristeți de bazalt
peste care-au turnat șerpii vieții venin,
a cântat și-a murit dulcea pasăre spin,
nicio urmă-n sperjur n-a lăsat celălalt

Și s-a rupt din ce-a fost ce putea să mai fie, 
un miracol abstract încuiat în lumină,
universul și-a-nfipt orizontul în splină
și se-ntinde tristețea ca o iarnă pustie

Inutile reproșuri, dezarmabile vești,
prin eter se izbesc de un suflet plăpând,
înapoi fără zbor, înainte curgând,
te preschimbă-ntr-o umbră a ceea ce ești

Va suna indecent în cetate un clopot,
ca o ultimă spaimă invitând la credință,
când va duce la capăt inutila sentință,
o floare albastră va plânge în hohot...

26 noiembrie 2019

Cercul vicios al Puterii

      Ați observat că între Klaus și Viorica nu sunt diferențe majore? În spatele fiecăruia stau cu boturile întinse, amușinând hemoragiile bugetare, haite de lupi hămesiți. Nici la gradul de inteligență nu este cine știe ce decalaj, în ciuda manipulărilor grotești ale presei aservite. De aceea strategii de campanie nu l-au lăsat să se dea în bărci cu Viorica și i-au organizat sceneta ”Pas cu pas spre ridicol”, ocazie cu care ne-am lămurit că așa zișii formatori de opinie nu sunt altceva decât niște onaniști politici. Așa se face că, de data asta, n-am avut de ales răul cel mai mic, ci prostul cel mai mic. Ei, dacă se punea întrebarea ”Ce-ați făcut în ultimii cinci ani?”, altfel stăteam acum de vorbă. Poate Klaus ar fi fost mai puțin arogant și disprețuitor și-ar fi încetat să-i mai învrăjbească pe români, după modelul patentat de odiosul Băsescu. 
       Cât despre Viorica, a făcut și ea ce-a putut, s-a învârtit în cercul trasat de staful de campanie, chiar dacă, din când în când, aria de acoperire o depășea. În ciuda a ceea ce cred ”ăștia”, mulți au considerat că nu e chiar așa de dusă cu pluta. Cum s-a întâmplat minunea? S-a deșteptat peste noapte? Nu, nici vorbă, pur și simplu electoratul inteligent a descoperit limitele lui Iohannis. Care, de fapt, nu erau un secret de stat dar au fost trecute cu vederea din cauza neam-prostiei guvernării Dragnea.  Mizeria pe care acesta a aruncat-o asupra societății românești a fost atât de fățișă, de sfidătoare, încât oricine s-a împotrivit a devenit un fel de erou popular. Cu toate astea, partizanatul politic excesiv, prostituarea presei, fac mai mult rău decât bine spațiului carpato-danubiano-hipnotic. Numai omul lucid, numai acela care va înlătura cel mai mult ceea ce este partid în sufletul său, își poate sluji mai bine țara. România are nevoie de un alt tip de președinte, unul patriot, inteligent și implicat. Din păcate, acum n-a avut de ales. Și n-a avut nici în primul tur. Dacă am fi corecți față de noi și responsabili față de viitorul copiilor noștri, acest mandat de președinte ar trebui reportat.
      Democrația românească traversează o criză cumplită  de lideri care să-i promoveze valorile. Parcă ar fi mai bun un rege, dar nici la Casa de Prostituție Regală nu se-aprinde vreun neon. Numai felinare roșii. Ar fi bine să-l înfiem pe Charlică, tot se ceartă cu gărgărițele prin Transilvania. Oricum, a bătrână nu se dă dusă de pe tronul Regatului Unit. Sau dacă Charlică se ține tare, să-l aducem p-ăla micu, dracu ăla roșcat, cu nevasta hartistă, că e mai pe sufletul nostru. S-ar adapta ușor la tradițiile politice strămoșești: țuicăritul, porcăitul și curvăsăritul. Și, la un moment dat, am avea pe cine să alungăm din țară.
Ei, dar pentru asta e nevoie de schimbarea sistemului politic. Or, borfașii care au populat Parlamentul Rușinii Naționale în cei treizeci de ani de dictatură a nesimțirii, nu au fost preocupați decât de satisfacerea propriilor privilegii. Au elaborat legi electorale menite să-i mențină la putere pentru totdeauna, ceea ce face imposibilă aerisirea scenei politice pe cale democratică. 
Mafia politică, distribuită în mod egal la dreapta și la stânga eșichierului politic, îmbină manipularea înfiorătoare cu legi restrictive astfel încât să se mențină permanent la butoanele puterii, indiferent de masca de moment. E un fel de rotire a cadrelor, pe stil nou. Cine-l înjura pe Orban acum vreo doi ani și se gudura pe lângă Viorica, la mare, la soare, cu coada-ntre picioare? Rareș Bogdan să fi fost?! Dar cine se lupta cu PNL-ul până-i dădea sângele pe nas? Cumva Raluca Turcan? Și câți n-or mai fi! Poți să ai încredere în asemenea politicieni? Sunt mânați în lupta contra dușmanilor de clasă ai Națiunii de principii și valori liberale? Nu-mi răspundeți, întrebam și eu ca să mă aflu în treabă. Știu, politica n-are principii, are numai interese, problema e că interesele politicianului român, oricare ar fi el, nu coincid cu interesele poporului român.  
       Așa se face că în turul doi al alegerilor, românii au avut de ales tusea sau junghiul, care, în ciuda desfășurării de forțe mediatice, economice, legislative, au prestat jalnic.
Viorica a pierdut, în primul rând, din cauza mizeriilor lui Dragnea, a infatuării hienelor din jurul lui asmuțite asupra Justiției, a ciocoilor județeni și a imaginii de partid favorit al Mafiei politico-economice, consolidată în atâția ani de guvernare, și, în ultimul rând, din cauza prostiei proverbiale. Să nu știi aria cercului într-o țară pasionată până la uitarea de sine de filosofie, democrație și geometrie plană, e de neiertat. Dar să le zici ”ăștia” acelora care cu atâta dăruire îți dau clanță de ani de zile, e de-a dreptul revoltător și promiscuu. D-aia și Pitagora de la Videle a băgat capul în pământ de rușine cu ipotenuză cu tot lăsându-și doar catetele afară. Să ai în față un candidat pus pe fugă ca Iohannis și să pierzi alegerile, asta înseamnă să fii prostănac. Bine, rezultatul a fost previzibil din momentul nominalizării frumoasei din pădurea nebună (Deliorman) la cea mai înaltă funcție de stat degeaba. Liberalii au luptat din greu în primul tur ca s-o aducă în finală. Numai despre ea vorbeau, numai pe ea o vroiau de aveai impresia că o pețesc. Pe Barna l-au anesteziat rapid (nici nu era greu), iar Vioricăi i-au cultivat închipuirile, ceea ce distinsei gospodine i-a plăcut la maxim, că ea e mai gâdilicioasă de felul ei. Așa se face că într-o țară care merge cu frâna de mână trasă în timp ce politicienii îi aruncă cu pietre în ferestre, poporul, această utopie sublimă, a avut de ales între doi exponenți ai puterii din ultimii cinci ani, unul mai neconvingător ca altul. Care, în 2009, erau colegi de zburdălnicii. Nasol moment, mișto colivă! Cu toate astea, unul va conduce România pe noi culmi de progres și civilizație în timp ce celălalt s-a culcat sănătos și s-a trezit mort, după cum ne învață cu înțelepciunea-i proverbială Raluca Turcan.
     Dar ce se va întâmpla cu așteptările Diasporei după acest cec în alb pe care i l-a acordat lui Iohannis? Va fi mulțumită de drumul european al României viitoare? Hai să nu vă mai fierb și să vă topiți de nerăbdare până aflați răspunsul la această întrebare întrebătoare: va fi o dezamăgire cruntă. Că domnul Iohannis este în primul rând european, în al doilea este neamț și abia în al treilea este român. Nu este nimic condamnabil în asta, numai că mie mi s-a părut că toți înstrăinații care ați votat cu atâta dăruire întoarcerea în istorie a României, pentru ca și voi să  puteți reveni acasă, v-ați dori ca președintele țării să fie în primul rând român. Și că ar fi timpul ca țara românească să mai fie și a românilor ca voi să puteți trece cu dragoste pragul casei părintești. V-ați înșelat, dragii mei, înfeudarea României continuă cu și mai multă înverșunare. Din păcate, ați devenit masa de manevră  a acelora care v-au alungat din țară. Ați tăiat un cap hidrei, dar îl urmați pe celălalt, numai pentru că vi s-a părut că are colții mai mici. Fals. I-a mascat mai bine. Împrăștie aceeași otravă, iar sufletul vostru va fi la fel de bolnav.  
Nu această clasă politică va schimba în bine România. Lucrurile se vor așeza altfel atunci când vom vota pentru cineva, nu contra cuiva. Când votezi doar ca să te răcorești pe moment, îți va fi foarte frig mai târziu. 
Dragilor, construiți o alternativă, nu vă mai lăsați manipulați, că e mare păcat. Nu așteptați ceva de la actuala clasă politică, că toți membrii ei sunt o apă și-un pământ. Veniți cu soluțiile voastre, prin reprezentanții voștri, altminteri se alege praful de acest moment de redescoperire a demnității românești. Să nu ziceți că  nu v-am spus...

24 noiembrie 2019 

CÂND CEL MAI TARE TE-AM IUBIT

Când cel mai tare te-am iubit,
nu m-ai privit în ochi, m-ai prigonit

Când sufletul de dor ți-a plâns,
te-am strâns în brațe și ți-a fost de-ajuns

Când inima de durere striga,
mi-am scos-o din piept și ți-am dat-o pe-a mea

Când soarele a răsărit și-ți era bine,
pe-altare false m-ai jertfit pe mine

Când te-ai întors cu totul în noroi,
ai aruncat poemele-înapoi

Când te priveam cu gând de înger,
îți ascundeai privirea și mă făceai să sânger

Când cel mai tare te-am iubit,
din raiul fals m-ai izgonit...



24 noiembrie 2019

NIMENI NU ZBOARĂ

Dacă vroiai să zbori, puteai să zbori,
ți-am împrumutat aripile de atâtea ori,
dar niciodată n-ai zburat:
ce păcat!

Mereu găseai motive să amâni;
ba că bate vântul de marți până luni,
ba că-ți interzice religia până joi,
și, oricum, ar fi imposibil:
aripile nu ne țin pe-amândoi

Ai preferat să te târăști ca un șarpe de casă,
dintre toate păcătoasele, întâia virtuoasă,
când ai simțit că sufletul tău poate zbura
se făcuse târziu, în mine ploua

Și totuși, inima, sfâșiată de-ntâia chemare,
a strigat disperată, dar tu plecaseși pe mare;
îmbrăcaseși o rochie de mireasă
pe care n-o mai aveai la întoarcerea acasă

Mi-am luat aripile și le-am ascuns înlăuntrul  meu,
acolo a murit Dumnezeu,
praful de stele se amestecă-n sânge,
nimeni nu zboară, întunericul plânge...

24 noiembrie 2019

NUMAI EU, CĂUTÂND PATRIA

Am împărțit cu voi tot ce-am avut:
visul, zborul, speranțele;
a fost atât loc în pieptul meu
c-au încăput toate gloanțele

Am mers prin golul din jur cu sângele șiroind,
rănile nu m-au scos din matrice,
inima nu mai bătea,
timpul îl măsura o cicatrice

Am ajuns într-un loc fără cer,
îngerii navigaseră-n alt univers,
numai eu, căutând Patria,
mergeam prin lumină invers

Într-un târziu norii negri s-au adunat
și-a început să plouă cu amurg,
m-am amestecat cu ploaia
și nimeni nu a știut dacă plâng...

22 noiembrie 2019

CÂNTEC

Am o iubită de ebonită,
am o iubită nemaipomenită,
dar ea nu știe ce-mi place mie,
când zbor prin stele, fără umbrele,
candelă-n vânt, ultim cuvânt

Am o iubită din curcubeie,
înger suprem, niciodată femeie,
și știe, hoața, cum curge viața,
din sus în jos, prin omul frumos,
din deal la vale, spini și petale

Am o iubită nemaivăzută,
am o iubită ce-mi dă cucută,
croită-n vise din vieți proscrise,
și-ar vrea să-i fiu, și-ar vrea să mor,
să aibă de cine să-i fie dor...

21 noiembrie 2019

AU PLECAT COCORII

Ploaie lungă, de înmormântare,
din cenușa vieții n-a rămas nimic,
se aud în suflet păsări călătoare,
nu mai știu pe cine și de ce să strig

Ultimul diluviu a trecut prin sânge,
și-a-ngropat lumina sub aluviuni,
parcă timpul moare, curcubeul plânge,
și se-ncuie toamna-n casa de nebuni

Orele absente au fugit din ceas,
duc cu ele spaima gândului proscris,
urme dureroase-n suflet au rămas,
tragedia vieții e de nedescris

Plouă cu iluzii desfrunzind privirea,
până la genunchi visul e-n noroi,
au plecat cocorii, a murit iubirea,
și-n oglinda veche nu mai suntem noi...

21 noiembrie 2019