Băi, mânca-v-aș ochii, vorba lui Șeiscpir din Ferentari, vă imaginați vreodată că Moldova va ajunge locul unde se păruiesc două cotoarbe, una mai rea de muscă decât alta, ca să-și impună puradeii pe tron? Da, băi, vorbim despre zona crepusculară care l-a dat eternității pe Ștefan cel Mare. Și Sfânt, după cum exagerează calendarul Mișto-Ortodox. Voi credeați că moldovencele n-au timp de comploturi, că sunt ocupate cu adunatul bărbaților de prin șanțurile istoriei sau pur și simplu că, sătule de atâta băutură și adulter, sunt plecate la produs bani negri pentru zile bălane. Vedeți dacă sunteți superficiali? Ia fiți atenți acilea...
După moartea lui Ieremia Movilă în vremea căruia prin Moldova își făcea mendrele toată lumea nebună, pune laba pe tron Simion Movilă, bagabontul ăl bătrân pe care în episodul anterior îl târa sub burta calului, ca să tragă frâna de mână, din motivele arhicunoscute, hanul tătar. Nu stă prea multă vreme pe scaunul după care atâta salivase că iubita lui cumnată, Elisabeta Movilă, îl otrăvește ca să-și impună unul dintre cei cinci mormoloci ca domnitor deși ei de-abia învățaseră mersul pe jos. Lucru cu care nu era deloc de acord văduva lui Simion, Marghita, răzgâiată Melania,, care avea și ea trei candidați, că-n vremea aia doamnele își respectau blazonul și procreau cât îi ziulica de lungă. După cum veți vedea, dacă aveți răbdare să trecem peste preludiu, vor deveni curve mai târziu.
Fiii lui Simion vor ajunge până la urmă la putere; Mihai și Moise în Moldova iar Gavril în Valahia. În plus, Petru Movilă va deveni cel mai celebru mitropolit din Kiev, ceea ce nu prognozase nici măcar hanalistul Cozmin Tengușă, care vedea realitatea ceva de speriat, mai ales după ce evenimentele se epuizau.
Elisabeta Movilă, care avea niște fete beton și le măritase din interes cu niște papagali polonezi din vestitele familii Potocki, Korecki și Wisniewieski, se sprijinea temeinic pe leși. Ăștia o ajută să se impună imediat după moartea lui Simion în conflictul pentru preluarea tronului dintre Mihail, urmașul decedatului, și Constantin, fiul ei, de fapt doi copilandri împinși de la spate de rapandulele însetate de putere care le dăduseră viață și-i călăuzeau spre moarte. Mihail înghite gutuia în Valahia și Constantin Movilă devine, cu numele, domn al Moldovei, că puterea o exercita mă-sa, unguroaica cea aprigă pe care nu știu de ce unii obsedați sexuali o consideră româncă.
În 1611 apare un aventurier, Ștefan Tomșa (1611-1615), care zicea că e fiul domnitorului omonim tăiat la Liov de polonezi. În 1612 îi ia prizonieri pe Constantin Movilă și pe Potocki, cumnatul acestuia, care încercaseră, cam la mișto, să reia puterea. Cu această ocazie execută și 32 de boieri trădători pe care oricum îi ura fiindcă erau nedrepți față de țărănime. Constantin cade în apă când traversa Prutul în calitate de prizonier, în barca îngustă a unui tătar intenționat neîndemânatic, de unde-l scoate la suprafață, ca de obicei, prea târziu, SMURD-ul, iar Potocki este dus la Stambul unde, însă, după un timp, este eliberat în urma unei mari sume de bani.
În 1615, fostul mercenar Tomșa mai taie 72 de boieri cărora călăul-țigan le zicea, cu satisfacție, berbeci, după care le umple capetele cu paie, însă numai după ce le-a deșertat de tărâță. Pe vornicul Bărboi, inițiatorul complotului, îl trage mai întâi în țeapă ca să fie distracția mai condimentată. Și-l spânzură și pe fi-su în fața casei părintești ca să nu uite niciodată de unde a plecat spre moarte. În final mai trimite la Sarsailă încă trei boieri ce pribegiseră în Valahia, care-i căzuseră cu tronc la așternut, în fapt de seară, și nu se făcea să nu simtă dragostea domnească.
Dar boierii rămași în viață nu pierd ocazia să se revanșeze și, când vine Alexandru Movilă (1615-1616), al doilea fiu al lui Ieremia, tot dinspre Polonia, însoțit de cumnații săi, îl trădează pe Tomșa prin intermediul comandantului artileriei. Când aud turcii una ca asta îl numesc în funcție pe eternul Radu Mihnea (1616-1619), transferându-l în Moldova, că se bucura de un mare prestigiu la Stambul. Prins fără oaste, Alexandru se hotărăște să fugă prea târziu și este luat prizonier împreună cu mă-sa, deși cumnatul său, Korecki, cu doar 600 de amețiți, a făcut un gest de un eroism absolut inutil opunându-se turcilor. După scurtul măcel, comandantul turcilor, ca să mai scape de stresul cotidian, o invită pe Elisabeta Movilă în cortul personal, la o cafea turcească și un viol moldovenesc. Violul i-a ieșit. Poate că faptele n-ar fi ajuns până la urechile mele model antene parabolice însă știți cât de lăudăroase sunt unguroaicele! Așa că atunci când a ieșit din cort, în loc să tacă și să zică bogdaproste că oricum era trecută prin ciur și prin dârmon, probabil nesatisfăcută, a început să se dea în spectacol:
--Boieri, boieri, rușinatu-m-au păgânul!
Pe boieri îi durea în cot, însă celor din Vaslui nu le-a venit să creadă că le-a luat-o cineva înainte.
Până la urmă, ținând cont că era văduvă de zece ani, trebuie să judecăm corect fapta pașei și să considerăm că i-a făcut un bine cotoarbei. Și cred că până la urmă și ei i s-au părut interesanți turcii în chestiunile trupești că a acceptat să facă parte din haremul unui pașă unde și-a schimbat și look-ul, tăindu-și părul, la sugestia hair-stilistului Dârță, pe care l-a trimis la mănăstirea Sucevița, construită de bărbatu-său încă de la 1584.
Dacă sunteți pasionați și curioși cum arată o podoabă capilară fără mătreață, tratată doar cu fiertură de pelin și rădăcină de gard, puteți să mergeți în patru labe să-l admirați înainte ca subiectul să ajungă la Măruță care trage audiența de puță .
Dintre fiii săi, luați de otomani ca amintire la Stambul, doar ultimul ajunge capugi-bașa, un fel de băgător de seamă cu turban și șalvari.
Colegul meu din clasele primare, Miron Costin, mi-a zis că toate belele din familia Movilă s-au întâmplat din cauza Elisabetei, că era cam parașută și, citez din hăurile minții, ”de Dumnezeu depăratată”. O fi așa, n-o fi așa, dracu știe, însă cotrobăieli recente făcute prin arhivele unor televiziuni turcești (sau porcești, sursele istorice sunt încă neclare), susțin, cu argumente irefutabile, că sexul liber n-ar fi fost un păcat major în Evul Mediu, iar goana după putere stârnea libidoul ceva de speriat.
PROMOUȘĂN
În episodul următor o să vă spunem tot adevărul despre Radu Mihnea, că v-am fiert destul. Cum care Radu Mihnea? Ce-aveți, mă, sunteți dilii, n-ați fost atenți la ce v-am zis până aci? Nu vedeți că de la 1600 ne tot izbim de individul ăsta? Ba în Valahia, ba în Moldova, ba la băi...Nu vi se pare nimic suspect? Fiți mai atenți, vă rog, că altfel mă supăr și nu vă mai spun nimic. Și atunci ciuciu istorie necenzurată și-o să-mi plângeți în poală ca niște cocoșați, bolnavi de dureri închipuite...
31 august 2015
luni, 31 august 2015
Iarăși toamna...
Vara lăcrimează iarăși la fereastră prizonieră
Ca o pasăre sedusă de o zare efemeră
Toamna a venit nălucă legănându-se în vânt
Se cutremură lumina exilată în cuvânt
Cu o rochie gălbuie, maronie pe la colțuri
Comprimă eternitatea și-o fixează-n gând cu bolțuri
Pregătită pentru baluri unde se topesc idei
Toamna iarăși ne-amintește că suntem copacii ei
Și sunt străbătut de goluri și de păsări călătoare
Trece ca un glonț prin clipă îngerul cu ochi de sare
Și mă rătăcesc în noaptea înscenărilor din harfe
Inima își amintește doar parfumul din eșarfe
Călător pe o cometă rătăcită-n reci iluzii
Regăsesc tristețea lunii sufocată de confuzii
Toamna a venit la mine iarăși pe nepregătite
Și-mi cad frunzele în suflet pe trasee ruginite
31 august 1991
31 august 2015
Ca o pasăre sedusă de o zare efemeră
Toamna a venit nălucă legănându-se în vânt
Se cutremură lumina exilată în cuvânt
Cu o rochie gălbuie, maronie pe la colțuri
Comprimă eternitatea și-o fixează-n gând cu bolțuri
Pregătită pentru baluri unde se topesc idei
Toamna iarăși ne-amintește că suntem copacii ei
Și sunt străbătut de goluri și de păsări călătoare
Trece ca un glonț prin clipă îngerul cu ochi de sare
Și mă rătăcesc în noaptea înscenărilor din harfe
Inima își amintește doar parfumul din eșarfe
Călător pe o cometă rătăcită-n reci iluzii
Regăsesc tristețea lunii sufocată de confuzii
Toamna a venit la mine iarăși pe nepregătite
Și-mi cad frunzele în suflet pe trasee ruginite
31 august 1991
31 august 2015
sâmbătă, 29 august 2015
RADU ȘERBAN ȘI ALȚII (LVIII)
După ce Mihai Viteazul, care a încălecat pe breazul și a furat aragazul, a rămas fără cap, boierii lui credincioși și nu prea l-au băgat la înaintare pe Radu Șerban din Coiani (nu vă mai hliziți ca proștii, ăsta-i adevărul istoric), din neamul Craioveștilor, care însă pretindea că-i nepot de-al lui Neagoe Basarab. Să fie la el acolo că și minciuna-i tot o vorbă. Dar concurența îl susținea pe Radu Mihnea, plus că Simion Movilă îi arde pe amândoi sprijinit de poloni și, mai ales, de tătari.
O duc tot într-o distracție până în 1602, când are loc celebra luptă necavalerească dintre Stroe Buzescu și cumnatul hanului tătar, un mare caftangiu de altfel. Bănuiesc de ce vă mirați: voi știați de la Bolintineanu că Preda Buzescu a intrat în cușca Valahiei pentru glorie, onoare și bani, dar nu e așa, ascultați-l pe măndel, că eu vorbesc serios și când glumesc. S-au rupt ăștia în figuri,s-au bătut în ciocane și-n expresii licențioase până când tătarul s-a plictisit de atâta flecăreală oltenească și a decedat. Cică i-ar fi dat Stroe un pic de avans cu buzduganul, dar parcă nu-mi vine a crede că el era mânuitor de suliță. Concluzia a pus-o Sima, nevasta lui Stroe: ”și nu fu pe voia câinelui de tătar”.
Acum, luat cu descrierea caftelii, am uitat să vă spun că însemnarea aceasta a fost cioplită pe lespedea mormântului, că după cum ați observat, wrestlingul medieval era pe bune, și la numai trei săptămâni după spectacol, scârbit de câte răni avea și de ineficiența sistemului sanitar, Stroe Buzescu o rade pe lumea ailaltă, unde într-adevăr nu-i întristare dar nici vreo perspectivă de promovare în carieră.
După moartea cumnatului său, hanul se supără pe Simion Movilă și-l pune în fiare, sub burta calului, ca să tragă frâna de mână în timp ce se retrăgeau jefuind prin Moldova.
Până în 1603, Radu Șerban se tot cotonogește cu Radu Mihnea, după care se răfuiește și cu Moise Szekely, unul dintre trădătorii lui Mihai, care i-a și transmis prin niște porumbei voiajori că dacă-i dă o haripă în freză îi pică ochii-n gură și se uită la el printre dinți. Ce vreți, glume ungurești...
Dar Șerban nu s-a speriat că nici el n-avea toată țigla pe casă, ca mai toți căpitanii Viteazului, și l-a trimis pe tovarășul Gheorghe Raț să-i dea vreo două pe spinare, să se învețe să vorbească respectuos. Ăsta n-a înțeles cum trebuie comanda și, pe lângă descăpățânarea lui Moise Secuiul, a mai ciopârțit vreo 4000 de unguri ca să se înțeleagă odată pentru totdeauna că nu te joci cu cuvintele dacă nu stăpânești la perfecție limba română.
În continuarea programului războinic se bate cu tătarii, cărora până la urmă le dă un tribut de 15.000 de galbeni ca să nu mai facă ăia focuri de tabără prin Valahia, că aproape că nu mai aveau ce arde după atâția ani de balamuc, și se împacă cu turcii.
Dar lucrurile se îmbârligă după 1610 când maghiarii, conduși de tânărul diliman Gabriel Bethlen, jefuiesc cumplit, la cumpăna dintre ani (29 decembrie 1610), țara, comițând fapte abominabile, după cum le era ”neamul neomenos”. Cică Moș Crăciun, care întârziase la una mai mică decât el, a scăpat cu fuga, însă renii au îmbulinat-o. În criză de inspirație și de soluții viabile, i-a înlocuit, la repezeală, cu niște iepurași ”Playboy”care se înfundaseră în omăt până la vărzărică.
Urmează mai multe schimbări de ștafetă cu Radu Mihnea, omul turcilor, dar în iulie 1611 apucă să-i întoarcă vizita lui Gabriel Bethlen, pe care-l bate bine lângă Brașov. Maghiarul scapă cu fuga spre Sibiu pierzându-și cușma, dar salvându-și viața. Radu Șerban n-a avut tupeul lui Mihai să meargă până la capăt și să-și atribuie conducerea Transilvaniei, ceea ce a fost o mare eroare că, între timp, turcii îl pun domn pe Radu Mihnea în Valahia și-l caută și pe el prin Transilvania. Hărțuit și de tătari se retrage prin Moldova și reușește cu greu să ajungă la Viena cu ce a mai rămas din oștirea lui (un sfert), în decembrie 1611.
În 1616 încearcă fără succes să-și reia domnia, iar în 1620 înghite ultima gutuie dulce și-amăruie. Deși murise sărac, se bucura de un mare prestigiu și este înmormântat la celebra catedrală Sfântul Ștefan. În 1640 a fost adus și înmormântat la mănăstirea Comana, ctitorie a lui Vlad Țepeș, dacă vă vine să credeți, pe care el o fardase destul de bine.
A avut trei copii legitimi și doi nelegitimi. Anca a devenit soția lui Nicolae Pătrașcu (în 1618), fiul Viteazului, Ilinca s-a ars cu Constantin Cantacuzino devenind mama viitorului domn Șerban, iar Basarab se stinge destul de tânăr. Dintre nelegitimii cunoscuți doar Constantin ajunge domn, imediat după Matei Basarab, ceea ce nu era de colea.
După cum lesne v-ați dat seama i-a urmat la domnie Radu Mihnea (1611-1616) care nu era privit cu ochi buni de boieri din cauza faptului că era fiul lui Mihnea Turcitul și era înconjurat numai de băgători de seamă turci și greci.
Între 1616 și 1618 mare mahăr este Alexandru Iliaș (ta-su fusese numit domn în 1591, dar n-a mai apucat să ajungă pe tron din motivele știute) care până la urmă scapă cu fuga, ”gol, fără manta”, în urma unui complot boieresc condus de Lupu Mehedințeanul. Complotiștii, dirijați de căpitanul Buzdugan, îi vânează fără milă pe grecii din țară, ceea ce-i va dăuna la ten lui Lupu Mehedințeanul fiindcă Gavriil Movilă (1618-1620), fiul lui Simion Movilă, îl dă pe mâna lui Skender pașa. Deși boierul îl sprijinise la preluarea domniei iar acum venise în calitate de comandant al armatei alături de turcalet este tras în țeapă în urma unui ordin venit de la Stambul unde grecii erau foarte influenți. Nasol moment, mișto colivă...
Între 1620 și 1623 se întoarce Radu Mihnea iar între 1623 și 1627 se juca cu puța prin țărâna curții domnești Alexandru Coconul, fiul acestuia în vârstă de numai 12 anișori.. Așa că el nici nu s-a prins ce vor tătarii care invadaseră țara, supărați că fusese înlocuit Tomșa din Moldova, și nici revoltei slujitorilor nu i-a dat cine știe ce importanță. ”Ia mai dă-i în pizda mă-sii de bugetari!”, ar fi fost auzit zicând cu dispreț în timp ce se juca pe consulă. Cum ta-su, care era cu serviciul în Moldova decedează în 1626, mai rezistă și el, cu proptele puse de socrul său, un grec influent, până în 1627 când este înlocuit cu Alexandru Iliaș (1627-1629). Urmează ca într-un carusel al morții Leon Vodă care se pretindea fiul lui Tomșa deși era fiu de pescar. Ăsta se pune cu birurile pe țară și urmează tradiționalul complot boieresc, cu sprijin ardelean de data asta, soldat cu o mare cafteală lângă București în urma căreia decedează și Preda Floricoiul, ginerele lui Mihai Viteazul. Este mazilit în 1632 și înlocuit cu Radu Iliaș, fiul lui Alexandru Iliaș, căruia, într-un moment de neatenție, îi fură tronul Matei Basarab. Cu ajutor de la ta-su se întoarce la București dar tătarii și moldovenii lui sunt bătuți bine așa că și el îi dă talpă, tot ”cu capul gol”, o predilecție a conducătorilor din prima jumătate a secolului al XVII-lea care se grăbeau să părăsească ringul de dans și bune maniere.
Șmecherul de Matei se deplasează la Stambul și cu vrăjeala-i proverbială îl câștigă pe sultan de partea lui. Cât a câștigat sultanul din trebușoara asta o să vă spunem după ce se vor termina de numărat pungile de galbeni că încă se mai lucrează...
PROMOUȘĂN
Cam îmbârligată treaba în Valahia, nu? Așa credeți voi, însă n-ați văzut nimic, așteptați capitolul următor în care iar e vorba despre Moldova. E adevărat, unele nume or să vi se pară cunoscute dar vă las să înțelegeți singuri de ce . Prea vreți totul mură în gură și, ca să respectăm adevărul istoric, nici n-am dreptul să vă spun. E secret de stat în fotoliu...
27 august 2015
O duc tot într-o distracție până în 1602, când are loc celebra luptă necavalerească dintre Stroe Buzescu și cumnatul hanului tătar, un mare caftangiu de altfel. Bănuiesc de ce vă mirați: voi știați de la Bolintineanu că Preda Buzescu a intrat în cușca Valahiei pentru glorie, onoare și bani, dar nu e așa, ascultați-l pe măndel, că eu vorbesc serios și când glumesc. S-au rupt ăștia în figuri,s-au bătut în ciocane și-n expresii licențioase până când tătarul s-a plictisit de atâta flecăreală oltenească și a decedat. Cică i-ar fi dat Stroe un pic de avans cu buzduganul, dar parcă nu-mi vine a crede că el era mânuitor de suliță. Concluzia a pus-o Sima, nevasta lui Stroe: ”și nu fu pe voia câinelui de tătar”.
Acum, luat cu descrierea caftelii, am uitat să vă spun că însemnarea aceasta a fost cioplită pe lespedea mormântului, că după cum ați observat, wrestlingul medieval era pe bune, și la numai trei săptămâni după spectacol, scârbit de câte răni avea și de ineficiența sistemului sanitar, Stroe Buzescu o rade pe lumea ailaltă, unde într-adevăr nu-i întristare dar nici vreo perspectivă de promovare în carieră.
După moartea cumnatului său, hanul se supără pe Simion Movilă și-l pune în fiare, sub burta calului, ca să tragă frâna de mână în timp ce se retrăgeau jefuind prin Moldova.
Până în 1603, Radu Șerban se tot cotonogește cu Radu Mihnea, după care se răfuiește și cu Moise Szekely, unul dintre trădătorii lui Mihai, care i-a și transmis prin niște porumbei voiajori că dacă-i dă o haripă în freză îi pică ochii-n gură și se uită la el printre dinți. Ce vreți, glume ungurești...
Dar Șerban nu s-a speriat că nici el n-avea toată țigla pe casă, ca mai toți căpitanii Viteazului, și l-a trimis pe tovarășul Gheorghe Raț să-i dea vreo două pe spinare, să se învețe să vorbească respectuos. Ăsta n-a înțeles cum trebuie comanda și, pe lângă descăpățânarea lui Moise Secuiul, a mai ciopârțit vreo 4000 de unguri ca să se înțeleagă odată pentru totdeauna că nu te joci cu cuvintele dacă nu stăpânești la perfecție limba română.
În continuarea programului războinic se bate cu tătarii, cărora până la urmă le dă un tribut de 15.000 de galbeni ca să nu mai facă ăia focuri de tabără prin Valahia, că aproape că nu mai aveau ce arde după atâția ani de balamuc, și se împacă cu turcii.
Dar lucrurile se îmbârligă după 1610 când maghiarii, conduși de tânărul diliman Gabriel Bethlen, jefuiesc cumplit, la cumpăna dintre ani (29 decembrie 1610), țara, comițând fapte abominabile, după cum le era ”neamul neomenos”. Cică Moș Crăciun, care întârziase la una mai mică decât el, a scăpat cu fuga, însă renii au îmbulinat-o. În criză de inspirație și de soluții viabile, i-a înlocuit, la repezeală, cu niște iepurași ”Playboy”care se înfundaseră în omăt până la vărzărică.
Urmează mai multe schimbări de ștafetă cu Radu Mihnea, omul turcilor, dar în iulie 1611 apucă să-i întoarcă vizita lui Gabriel Bethlen, pe care-l bate bine lângă Brașov. Maghiarul scapă cu fuga spre Sibiu pierzându-și cușma, dar salvându-și viața. Radu Șerban n-a avut tupeul lui Mihai să meargă până la capăt și să-și atribuie conducerea Transilvaniei, ceea ce a fost o mare eroare că, între timp, turcii îl pun domn pe Radu Mihnea în Valahia și-l caută și pe el prin Transilvania. Hărțuit și de tătari se retrage prin Moldova și reușește cu greu să ajungă la Viena cu ce a mai rămas din oștirea lui (un sfert), în decembrie 1611.
În 1616 încearcă fără succes să-și reia domnia, iar în 1620 înghite ultima gutuie dulce și-amăruie. Deși murise sărac, se bucura de un mare prestigiu și este înmormântat la celebra catedrală Sfântul Ștefan. În 1640 a fost adus și înmormântat la mănăstirea Comana, ctitorie a lui Vlad Țepeș, dacă vă vine să credeți, pe care el o fardase destul de bine.
A avut trei copii legitimi și doi nelegitimi. Anca a devenit soția lui Nicolae Pătrașcu (în 1618), fiul Viteazului, Ilinca s-a ars cu Constantin Cantacuzino devenind mama viitorului domn Șerban, iar Basarab se stinge destul de tânăr. Dintre nelegitimii cunoscuți doar Constantin ajunge domn, imediat după Matei Basarab, ceea ce nu era de colea.
După cum lesne v-ați dat seama i-a urmat la domnie Radu Mihnea (1611-1616) care nu era privit cu ochi buni de boieri din cauza faptului că era fiul lui Mihnea Turcitul și era înconjurat numai de băgători de seamă turci și greci.
Între 1616 și 1618 mare mahăr este Alexandru Iliaș (ta-su fusese numit domn în 1591, dar n-a mai apucat să ajungă pe tron din motivele știute) care până la urmă scapă cu fuga, ”gol, fără manta”, în urma unui complot boieresc condus de Lupu Mehedințeanul. Complotiștii, dirijați de căpitanul Buzdugan, îi vânează fără milă pe grecii din țară, ceea ce-i va dăuna la ten lui Lupu Mehedințeanul fiindcă Gavriil Movilă (1618-1620), fiul lui Simion Movilă, îl dă pe mâna lui Skender pașa. Deși boierul îl sprijinise la preluarea domniei iar acum venise în calitate de comandant al armatei alături de turcalet este tras în țeapă în urma unui ordin venit de la Stambul unde grecii erau foarte influenți. Nasol moment, mișto colivă...
Între 1620 și 1623 se întoarce Radu Mihnea iar între 1623 și 1627 se juca cu puța prin țărâna curții domnești Alexandru Coconul, fiul acestuia în vârstă de numai 12 anișori.. Așa că el nici nu s-a prins ce vor tătarii care invadaseră țara, supărați că fusese înlocuit Tomșa din Moldova, și nici revoltei slujitorilor nu i-a dat cine știe ce importanță. ”Ia mai dă-i în pizda mă-sii de bugetari!”, ar fi fost auzit zicând cu dispreț în timp ce se juca pe consulă. Cum ta-su, care era cu serviciul în Moldova decedează în 1626, mai rezistă și el, cu proptele puse de socrul său, un grec influent, până în 1627 când este înlocuit cu Alexandru Iliaș (1627-1629). Urmează ca într-un carusel al morții Leon Vodă care se pretindea fiul lui Tomșa deși era fiu de pescar. Ăsta se pune cu birurile pe țară și urmează tradiționalul complot boieresc, cu sprijin ardelean de data asta, soldat cu o mare cafteală lângă București în urma căreia decedează și Preda Floricoiul, ginerele lui Mihai Viteazul. Este mazilit în 1632 și înlocuit cu Radu Iliaș, fiul lui Alexandru Iliaș, căruia, într-un moment de neatenție, îi fură tronul Matei Basarab. Cu ajutor de la ta-su se întoarce la București dar tătarii și moldovenii lui sunt bătuți bine așa că și el îi dă talpă, tot ”cu capul gol”, o predilecție a conducătorilor din prima jumătate a secolului al XVII-lea care se grăbeau să părăsească ringul de dans și bune maniere.
Șmecherul de Matei se deplasează la Stambul și cu vrăjeala-i proverbială îl câștigă pe sultan de partea lui. Cât a câștigat sultanul din trebușoara asta o să vă spunem după ce se vor termina de numărat pungile de galbeni că încă se mai lucrează...
PROMOUȘĂN
Cam îmbârligată treaba în Valahia, nu? Așa credeți voi, însă n-ați văzut nimic, așteptați capitolul următor în care iar e vorba despre Moldova. E adevărat, unele nume or să vi se pară cunoscute dar vă las să înțelegeți singuri de ce . Prea vreți totul mură în gură și, ca să respectăm adevărul istoric, nici n-am dreptul să vă spun. E secret de stat în fotoliu...
27 august 2015
Elegia abiselor
Lumea e un cub de gheață imens
în care se-nchid pe dinăuntru visele
și câteodată, iubito, mă-ntreb:
nu cumva tu ai inventat abisele?
Nu cumva navigai pe sens interzis
ori de câte ori căutai un pretext
să evadezi din raiul promis
ca să rămâi doar o virgulă-n text?
N-ai știut niciodată ce vrei
inventând adevăruri nenăscute și vini
dar și cea mai iubită dintre femei
poartă în sine coroana de spini
Cine-i de vină pentru aceste lupte
cu umbrele ce peste dor s-au prelins
corabia inimii are catargele rupte
demonul tău le-a rupt dinadins
Noroc că-i o insulă mai încolo de zare
pe care am inventat-o în nopțile gri
când te ascundeai în acorduri amare
și eu așteptam prin perdele să vii
Sau măcar să-mi vorbești despre tine
ce mai faci? unde ești? cum te simți?
dacă pe-acasă e totul la fel și ți-e bine
dacă mai stai cu sufletu-n dinți
Dacă-ți dorești să te țin o clipă de mână
să facem prin tăcere un pas
dacă mai vrei să ne închidem în lună
dacă din mine ceva ți-a rămas
Dar n-ai vrut să mai dai explicații
tu aveai alte planuri de zbor
prin sânge navighează vibrații
și-o umbră se scurge-n decor
Și nu mai știam unde fugi
de fluturii ce colorau iluzii
nici dacă-n iriși cândva mai ajungi
răpusă de reîntoarceri și confuzii
Și-mi amintesc că-n ultimul mesaj
cuvintele ghilotinau haine
uitările intraseră-n sevraj
și mă lătrau doar înserări canine
Și-am înțeles că-n veacul ăsta scurt
n-ai timp de convorbiri albastre
așa cum se-ntâmpla demult,
probabil înaintea erei noastre
pe când eram singurii pești din mare
înseminați cu vise împărătești
dar de ți-e dor și depărtarea doare
nu-ți fie teamă, o să mă găsești
la fel cum m-ai aflat în prima zi
în care evadasem din paiață
cheia-i la tine și-ai să poți să vii
numai să mă găsești în viață
că lumea-i un ghețar imens
în care criogenizează visele
acolo rugul meu arde intens
de când ai inventat abisele
27-28 august 2015
în care se-nchid pe dinăuntru visele
și câteodată, iubito, mă-ntreb:
nu cumva tu ai inventat abisele?
Nu cumva navigai pe sens interzis
ori de câte ori căutai un pretext
să evadezi din raiul promis
ca să rămâi doar o virgulă-n text?
N-ai știut niciodată ce vrei
inventând adevăruri nenăscute și vini
dar și cea mai iubită dintre femei
poartă în sine coroana de spini
Cine-i de vină pentru aceste lupte
cu umbrele ce peste dor s-au prelins
corabia inimii are catargele rupte
demonul tău le-a rupt dinadins
Noroc că-i o insulă mai încolo de zare
pe care am inventat-o în nopțile gri
când te ascundeai în acorduri amare
și eu așteptam prin perdele să vii
Sau măcar să-mi vorbești despre tine
ce mai faci? unde ești? cum te simți?
dacă pe-acasă e totul la fel și ți-e bine
dacă mai stai cu sufletu-n dinți
Dacă-ți dorești să te țin o clipă de mână
să facem prin tăcere un pas
dacă mai vrei să ne închidem în lună
dacă din mine ceva ți-a rămas
Dar n-ai vrut să mai dai explicații
tu aveai alte planuri de zbor
prin sânge navighează vibrații
și-o umbră se scurge-n decor
Și nu mai știam unde fugi
de fluturii ce colorau iluzii
nici dacă-n iriși cândva mai ajungi
răpusă de reîntoarceri și confuzii
Și-mi amintesc că-n ultimul mesaj
cuvintele ghilotinau haine
uitările intraseră-n sevraj
și mă lătrau doar înserări canine
Și-am înțeles că-n veacul ăsta scurt
n-ai timp de convorbiri albastre
așa cum se-ntâmpla demult,
probabil înaintea erei noastre
pe când eram singurii pești din mare
înseminați cu vise împărătești
dar de ți-e dor și depărtarea doare
nu-ți fie teamă, o să mă găsești
la fel cum m-ai aflat în prima zi
în care evadasem din paiață
cheia-i la tine și-ai să poți să vii
numai să mă găsești în viață
că lumea-i un ghețar imens
în care criogenizează visele
acolo rugul meu arde intens
de când ai inventat abisele
27-28 august 2015
joi, 27 august 2015
Îmi arunci amintirea în groapa de var
Nu mai zboară vulturul cu sufletu-n gheare
dârele de lumină s-au ascuns în destin
mușcă asfaltul inimii sălbatice fiare
și se scurge uitarea prin oase de pin
Prin noi nu mai trece curcubeul în vaier
și se-ntâmplă ca-n cerul cu lespezi albastre
să necheze de dor numai calul de aer
călcând în copite nesfârșirile noastre
În priviri alarmate doar gânduri de ducă
și spaime ce-ngroașă tăceri de proscris
e-ntuneric în suflet unde norii-și usucă
hainele purtate în raiul promis
Și noi ne prefacem în câmpuri pustii
lovite în plex de văzduhul amar
de-o mie de ani te ascunzi și-ntârzii
și-mi arunci amintirea în groapa de var
27 august 2015
dârele de lumină s-au ascuns în destin
mușcă asfaltul inimii sălbatice fiare
și se scurge uitarea prin oase de pin
Prin noi nu mai trece curcubeul în vaier
și se-ntâmplă ca-n cerul cu lespezi albastre
să necheze de dor numai calul de aer
călcând în copite nesfârșirile noastre
În priviri alarmate doar gânduri de ducă
și spaime ce-ngroașă tăceri de proscris
e-ntuneric în suflet unde norii-și usucă
hainele purtate în raiul promis
Și noi ne prefacem în câmpuri pustii
lovite în plex de văzduhul amar
de-o mie de ani te ascunzi și-ntârzii
și-mi arunci amintirea în groapa de var
27 august 2015
miercuri, 26 august 2015
Romanță la țărmul mării
Răsăritul n-are opreliști, cutume
iese din mare ca un rug
se ascund demonii nopții în hume
iar scoicile din cochilie fug
Din chipul femeii izvorăște lumina
ninge cu raze uitate-n argint
ea se lasă răpită, divina
și se închide cu el în Olimp
încremeniți în ultimul sărut
furat cu lăcomie de copii
doar marea i-a văzut și a tăcut
cum trec prin trupul ei în zori de zi
cu toate sentimentele întinse
unul spre altul ca un drog
se-aprind și candelele stinse
suflate în văzduh de-un inorog
ce poartă-n el mesajele sublime
din nesfârșirea nopților de mai
când inima care hrănea turbine
era mareea singurului rai
Așa că vino în oglinda mea
să ne predăm desculți, ca doi fugari
să-i punem cerului ultima stea
cu-amprenta înlunării de barbari
Și de s-o stinge-o lume aprindem alta
lumina prin secundă mi-ai întins
hai să fugim cu o cometă-n Malta
și să ne pierdem urma dinadins
Să nu ne mai cunoască nimeni calea
facebook-ul să se-nfurie de dor
să ne îmbrățișeze, ca o mamă, marea
și eu să-ți fiu eternități dator
26 august 2015
iese din mare ca un rug
se ascund demonii nopții în hume
iar scoicile din cochilie fug
Din chipul femeii izvorăște lumina
ninge cu raze uitate-n argint
ea se lasă răpită, divina
și se închide cu el în Olimp
încremeniți în ultimul sărut
furat cu lăcomie de copii
doar marea i-a văzut și a tăcut
cum trec prin trupul ei în zori de zi
cu toate sentimentele întinse
unul spre altul ca un drog
se-aprind și candelele stinse
suflate în văzduh de-un inorog
ce poartă-n el mesajele sublime
din nesfârșirea nopților de mai
când inima care hrănea turbine
era mareea singurului rai
Așa că vino în oglinda mea
să ne predăm desculți, ca doi fugari
să-i punem cerului ultima stea
cu-amprenta înlunării de barbari
Și de s-o stinge-o lume aprindem alta
lumina prin secundă mi-ai întins
hai să fugim cu o cometă-n Malta
și să ne pierdem urma dinadins
Să nu ne mai cunoască nimeni calea
facebook-ul să se-nfurie de dor
să ne îmbrățișeze, ca o mamă, marea
și eu să-ți fiu eternități dator
26 august 2015
marți, 25 august 2015
LVII. LITORALUL PENTRU TOȚI (sec. XIV-XVI)
Cum treci podul peste Dunăre (dacă reușești să le convingi cu ceva biștari pe amazoanele cu priviri de priveghi, așezate strategic, pentru colectarea taxei de pod, în calea năvălitorilor maneliști cu două picioare, patru roți și niciun creier, cu burțile revărsate până dinjos de capul Horn peste care tronează niște lanțuri aurii de căruță) pe la Giurgeni-Vadu Oii, dai de-un ținut căruia i se spune popular Dobrogea, după numele unui șmecher de-al locului. Acest ținut, amestec foarte reușit de praf și pulbere fină, mai ales în zona crepusculară a cluburilor de cocalari, a fost - și este - terenul de joacă al tuturor dirimbliilor, din timpuri imemoriale.
Pe aici și-au făcut grecii cetăți ca să aibă unde-și petrece weekend-urile Burebista, pe aici circulă clandestin sau cu voie de la stăpânire tot felul de negustori , care mai de care mai șugubeț și mai brunet, dintre care amintim, cu inima cât un purice, pe fioroșii traficanți de porumb fiert ori pe foarte periculoșii vânzători de semințe de bostan și floarea-soarelui. Ba unii, care seamănă leit cu Nicușor Constantinescu și Radu Mazăre, urmașii legitimi ai lui Dapyx și Gebeleizis, își trimit nimfele travestite, cu evidente origini braziliene, să-i îndoape pe musafirii (ne)poftiți cu gogoși calde, ca să le meargă direct la lingurică și să nu uite niciodată proverbiala ospitalitate dobrogeană.
La marginea mării, printre năvălitorii toropiți de soare și bere la halbă, armele de apărare și contraatac predilecte ale localnicilor, aprozii strigă cât îi țin bojogii:
-”Porumbelul de la mare este fiert între picioare”, ”Porumbelul cu sărică este bun la păsărică”, ”Luați, mâncați, ca s-aveți parte, de cea mai frumoasă moarte”, și alte porunci inventate de corporatiști pentru care marketingul audio-vizual, pas cu pas, dacă se poate direct pe burta trudiștilor, este un mod de viață din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Ca și consumul de hamsie prăjită, șaorma cu de toate, inclusiv nisip, inelușe (5 plus 1 gratis), ciorbă de burtă, baclavale, kebab, pizza, mici și topless pe burta goală.
Și nici n-avea cum să fie altfel că-n Dobrogea s-a inventat toleranța, altminteri cum se explică puzderia de homleși care bântuie prin hoteluri insalubre și prin restaurante unde helicobacter piloris te așteaptă tupilat după tejghea să te facă la bardahan, iar munții de gunoaie sunt escaladați zilnic de halpiniștii ocazionali, cu plăcere și indiferență până și pe malul mării unde răsăritul se vede mai cool dintr-o depresiune de peturi!
Chestia asta cu toleranța a început demult, încă înainte de 1417, că până atunci și-au făcut de cap pe aici românii, tătarii, genovezii, bizantinii și turcii, ca să nu-i mai punem la socoteală p-ăia mai vechi. Au luat-o la ștangă, ca să mă fiu cât mai fidel adevărului istoric, ca la Vaslui, adică fie pe cont propriu, fie în grupuri interetnice, ceea ce până la urmă e cam tot aia. Ba aș zice că a fost mult mai ușor decât unde zisei mai sus fiindcă în Dobrogea, mai ales în verile alea din secolele XIV-XVI, textilele nu aveau cine știe ce căutare. Cică nici nu existau vânzători ambulanți de chiloți din cauza lipsei totale a cumpărătorilor. Minciuna aia pe care negustorii au numit-o, la mișto, ”costum de baie”, nu fusese încă inventată, așa că lumea se simțea bine în pielea ei, de la Chilia și până la Vama Veche. Și ca să respectăm adevărul istoric, și mai la sud. Mult mai la sud.
Centura de castitate fusese desființată în urma unui referendum local provocat de rapida îmbogățire a posesorilor de polizoare electrice cu discuri vidia, iar armura medievală înfiorătoare a bărbaților era din bronz natural, care nu se lua nici cu rașpila. Prin urmare rașpilele au fost interzise printr-un decret, că după cum cred că v-ați dat seama, respectul față de legea gravitației este maxim în spațiul pontic (pușchea pe limbă, m-a luat gura pe dinainte, ca pe Grigore Într-o Ureche).
Prin Dobrogea asta au mai făcut bătăi în nămol și Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrân, cu Șișman al bulgarilor, din care cauză a cam decedat, ceea ce a dus la o creștere bruscă a interesului turiștilor americani pentru o zonă atât de palpitantă. Acum nu știu ce înțelegeți voi prin americani în secolul al XIV-lea, dar n-am să vă dau prea multe explicații că s-ar putea să mă-ncurc în ele și detest acest lucru, așa că vă las pe voi să vă folosiți imaginația și trec mai departe, nepăsător și aproape rece.
Despre jupanatele din secolele anterioare v-am mai spus și dacă n-am făcut-o ar fi trebuit s-o fuck. Nu mai insist nici în legătură cu Ivanco, cu Țara Cavarnei, care se zice că ar fi fost nucleul statal al acelei zone, vă mai amintesc, ca să nu ziceți că-s neam prost, de Balica, un fel de Radu Mazăre, negăbjit de DNA, al ținutului, care s-a băgat ca musca-n lapte în conflictul dintre Paleologi și Cantacuzini, indivizi ce-și disputau supremația în Imperiul Bizantin.
Cei 1000 de ostași, unul mai tatuat decât altul, îmbrăcați în tricouri personalizate cu citate din filosofii în vogă, dintre care mi-au sărit în ochi, că erau mai sclipicioase, ”Vând nevastă full option, 4X4, puțin folosită, ținută în garaj”, ”N-am nevoie de Goagăl, soacră-mea le știe pe toate” și clasicul ”Mă-ta-i curvă”, erau comandați de Dobrotici. Ei, aici vroiam să ajung, la substantivul ăsta propriu și nici măcar nu-i nevoie să vă explic motivul. Cum Balica moare și el ca prostu într-o luptă cu un car alegoric, Dobrotici, aliat și cu Vlaicu Vodă (1364-1377), șmecherul din Valahia, va conduce până în 1386.
Dar teritoriul stătulețului său nu cuprindea și Chilia, importantă zonă de tranzit comercial, unde ora exactă o dădeau genovezii, pe care însă îi trimite după țigări Mircea cel Bătrân prin 1403-1404, care astfel aducea sub ascultare tot litoralul, cu tot ceea ce include mai interesant acest cuvânt, de la meduze și scoici, până la toplesiste (mai rare) și nudiste (făceau cvorum non-stop). Voievodului valah îi plăcea să dea la pește la gurile Dunării care pe vremea aia nu erau cel mai mare depozit de mase plastice. Din 1465, Chilia ajunge în gheara lui Ștefan cel Mare, până în 1484 când o înhață turcii. Restul Dobrogei îl preluaseră încă din 1417, în urma unor negocieri cu săbiile pe masă, cu Mircea, dar, la început, nu se prea omorau cu administrarea ei ceea ce-l face pe Mihail I (1418-1420), fiul și urmașul lui ăl Bătrân, să se laude că-i tot a lui. Acu eu nu-mi dau seama dacă pașa de la Silistra nu l-a auzit sau s-a făcut că nu-l aude, cert este că Dobrogea trecuse sub jurisdicția lui, unde va sta 361 de ani. Cam nașpa.
Dar la plajă au continuat să vină puhoaie de turiști, inclusiv români împrăștiați prin toată peninsula Balcanică, în adevărate insulițe de latinitate scăldate de-o mare slavă destul de turbulentă. Tot anul se ocupau cu păstoritul, cu transhumanța, așa că binemeritau și ei două-trei săptămâni de toxiinfecție alimentară luată pe bani grei direct de pe buza mării de la dughenele care se topesc de căldură odată cu turiștii. Când îi vedeau cum vin ca mieii la tăiere, șmecherii de litoral, cu șepci de marinari scăpați din naufragii îngrozitoare, în bermude fosforescente și cu definitorii papuci de plastic, aduși de negustorii pechinezi, își dădeau coate:
-Au venit ciobanii! Hai să-i mulgem!
Și cât ai zice pește se apucau de treabă.
În secolul al XV-lea asta nu era neapărat o ironie fiindcă în Balcani, termenul de valah devenise sinonim cu cel de păstor, ceea ce unora li s-ar părea jignitor în zilele noastre, cu excepția notabilă a marelui scriitor pe pereți Gheorghe Becali, fost Gigi Becali pe vremea când se ocupa doar cu coditul oilor iar scrierea cărților o considera o boală rușinoasă.
Ce era nasol pentru localnici era că nu prea aveau curajul să fure de la valahii balcanici că aveau niște cutume nasoale. O lege nescrisă de-a lor, dar desenată ulterior, zicea că dacă ai hașpit un bou sau un cal, trebuie să dai înapoi șase bucăți, ca să te înveți minte. Și, evident, n-aveau de unde. Dacă boi se mai găseau, îndeosebi în grajdurile Parlamentului,cai chiar n-aveau de unde, așa că mai bine se astâmpărau.
În timpurile noastre societatea a evoluat iar criteriile de valorizare sunt mult mai complexe. Dacă furi un singur bou ești considerat un prost, dacă șmanglești șase ești promovat consilier local, iar de la un milion de euro în sus intri și tu în rândul lumii, poți deveni consilier al consilierului portarului unui Consiliu Județean al cărui președinte trage la aghioase la semafor din cauza oboselii care l-a doborât în timp ce se apleca asupra problemelor litoralului împreună cu Johnny Walker,credinciosul lui sfetnic.
În plus, dacă furi pe litoral, indiferent prin ce metodă, devii cetățean de onoare al orașului de baștină, ți se face statuie, că duci mai departe tradiția multiseculară. Dacă te pune naiba și nu șterpelești nimic, ești exclus din comunitate fiindcă pui în pericol principalul mod de existență al devoratorilor de turiști. Și asta în fericitul și puțin probabilul caz că n-ai fost ars pe rug după ce mai întâi ai fost jupuit de viu și tras temeinic în țeapă...
PROMOUȘĂN
Hai că v-am dus și la mare, e timpul să mai și muncim. În capitolul următor o să aflați ce naiba s-a întâmplat cu Valahia după ce Mihai Viteazul și-a pierdut capul, taman la 1601, după cum am anticipat cu o precizie de orologiu, încă de pe vremea când mă jucam de-a dacii și romanii prin țărâna curții domnești de la Șuchea.
25 august 2015
Pe aici și-au făcut grecii cetăți ca să aibă unde-și petrece weekend-urile Burebista, pe aici circulă clandestin sau cu voie de la stăpânire tot felul de negustori , care mai de care mai șugubeț și mai brunet, dintre care amintim, cu inima cât un purice, pe fioroșii traficanți de porumb fiert ori pe foarte periculoșii vânzători de semințe de bostan și floarea-soarelui. Ba unii, care seamănă leit cu Nicușor Constantinescu și Radu Mazăre, urmașii legitimi ai lui Dapyx și Gebeleizis, își trimit nimfele travestite, cu evidente origini braziliene, să-i îndoape pe musafirii (ne)poftiți cu gogoși calde, ca să le meargă direct la lingurică și să nu uite niciodată proverbiala ospitalitate dobrogeană.
La marginea mării, printre năvălitorii toropiți de soare și bere la halbă, armele de apărare și contraatac predilecte ale localnicilor, aprozii strigă cât îi țin bojogii:
-”Porumbelul de la mare este fiert între picioare”, ”Porumbelul cu sărică este bun la păsărică”, ”Luați, mâncați, ca s-aveți parte, de cea mai frumoasă moarte”, și alte porunci inventate de corporatiști pentru care marketingul audio-vizual, pas cu pas, dacă se poate direct pe burta trudiștilor, este un mod de viață din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Ca și consumul de hamsie prăjită, șaorma cu de toate, inclusiv nisip, inelușe (5 plus 1 gratis), ciorbă de burtă, baclavale, kebab, pizza, mici și topless pe burta goală.
Și nici n-avea cum să fie altfel că-n Dobrogea s-a inventat toleranța, altminteri cum se explică puzderia de homleși care bântuie prin hoteluri insalubre și prin restaurante unde helicobacter piloris te așteaptă tupilat după tejghea să te facă la bardahan, iar munții de gunoaie sunt escaladați zilnic de halpiniștii ocazionali, cu plăcere și indiferență până și pe malul mării unde răsăritul se vede mai cool dintr-o depresiune de peturi!
Chestia asta cu toleranța a început demult, încă înainte de 1417, că până atunci și-au făcut de cap pe aici românii, tătarii, genovezii, bizantinii și turcii, ca să nu-i mai punem la socoteală p-ăia mai vechi. Au luat-o la ștangă, ca să mă fiu cât mai fidel adevărului istoric, ca la Vaslui, adică fie pe cont propriu, fie în grupuri interetnice, ceea ce până la urmă e cam tot aia. Ba aș zice că a fost mult mai ușor decât unde zisei mai sus fiindcă în Dobrogea, mai ales în verile alea din secolele XIV-XVI, textilele nu aveau cine știe ce căutare. Cică nici nu existau vânzători ambulanți de chiloți din cauza lipsei totale a cumpărătorilor. Minciuna aia pe care negustorii au numit-o, la mișto, ”costum de baie”, nu fusese încă inventată, așa că lumea se simțea bine în pielea ei, de la Chilia și până la Vama Veche. Și ca să respectăm adevărul istoric, și mai la sud. Mult mai la sud.
Centura de castitate fusese desființată în urma unui referendum local provocat de rapida îmbogățire a posesorilor de polizoare electrice cu discuri vidia, iar armura medievală înfiorătoare a bărbaților era din bronz natural, care nu se lua nici cu rașpila. Prin urmare rașpilele au fost interzise printr-un decret, că după cum cred că v-ați dat seama, respectul față de legea gravitației este maxim în spațiul pontic (pușchea pe limbă, m-a luat gura pe dinainte, ca pe Grigore Într-o Ureche).
Prin Dobrogea asta au mai făcut bătăi în nămol și Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrân, cu Șișman al bulgarilor, din care cauză a cam decedat, ceea ce a dus la o creștere bruscă a interesului turiștilor americani pentru o zonă atât de palpitantă. Acum nu știu ce înțelegeți voi prin americani în secolul al XIV-lea, dar n-am să vă dau prea multe explicații că s-ar putea să mă-ncurc în ele și detest acest lucru, așa că vă las pe voi să vă folosiți imaginația și trec mai departe, nepăsător și aproape rece.
Despre jupanatele din secolele anterioare v-am mai spus și dacă n-am făcut-o ar fi trebuit s-o fuck. Nu mai insist nici în legătură cu Ivanco, cu Țara Cavarnei, care se zice că ar fi fost nucleul statal al acelei zone, vă mai amintesc, ca să nu ziceți că-s neam prost, de Balica, un fel de Radu Mazăre, negăbjit de DNA, al ținutului, care s-a băgat ca musca-n lapte în conflictul dintre Paleologi și Cantacuzini, indivizi ce-și disputau supremația în Imperiul Bizantin.
Cei 1000 de ostași, unul mai tatuat decât altul, îmbrăcați în tricouri personalizate cu citate din filosofii în vogă, dintre care mi-au sărit în ochi, că erau mai sclipicioase, ”Vând nevastă full option, 4X4, puțin folosită, ținută în garaj”, ”N-am nevoie de Goagăl, soacră-mea le știe pe toate” și clasicul ”Mă-ta-i curvă”, erau comandați de Dobrotici. Ei, aici vroiam să ajung, la substantivul ăsta propriu și nici măcar nu-i nevoie să vă explic motivul. Cum Balica moare și el ca prostu într-o luptă cu un car alegoric, Dobrotici, aliat și cu Vlaicu Vodă (1364-1377), șmecherul din Valahia, va conduce până în 1386.
Dar teritoriul stătulețului său nu cuprindea și Chilia, importantă zonă de tranzit comercial, unde ora exactă o dădeau genovezii, pe care însă îi trimite după țigări Mircea cel Bătrân prin 1403-1404, care astfel aducea sub ascultare tot litoralul, cu tot ceea ce include mai interesant acest cuvânt, de la meduze și scoici, până la toplesiste (mai rare) și nudiste (făceau cvorum non-stop). Voievodului valah îi plăcea să dea la pește la gurile Dunării care pe vremea aia nu erau cel mai mare depozit de mase plastice. Din 1465, Chilia ajunge în gheara lui Ștefan cel Mare, până în 1484 când o înhață turcii. Restul Dobrogei îl preluaseră încă din 1417, în urma unor negocieri cu săbiile pe masă, cu Mircea, dar, la început, nu se prea omorau cu administrarea ei ceea ce-l face pe Mihail I (1418-1420), fiul și urmașul lui ăl Bătrân, să se laude că-i tot a lui. Acu eu nu-mi dau seama dacă pașa de la Silistra nu l-a auzit sau s-a făcut că nu-l aude, cert este că Dobrogea trecuse sub jurisdicția lui, unde va sta 361 de ani. Cam nașpa.
Dar la plajă au continuat să vină puhoaie de turiști, inclusiv români împrăștiați prin toată peninsula Balcanică, în adevărate insulițe de latinitate scăldate de-o mare slavă destul de turbulentă. Tot anul se ocupau cu păstoritul, cu transhumanța, așa că binemeritau și ei două-trei săptămâni de toxiinfecție alimentară luată pe bani grei direct de pe buza mării de la dughenele care se topesc de căldură odată cu turiștii. Când îi vedeau cum vin ca mieii la tăiere, șmecherii de litoral, cu șepci de marinari scăpați din naufragii îngrozitoare, în bermude fosforescente și cu definitorii papuci de plastic, aduși de negustorii pechinezi, își dădeau coate:
-Au venit ciobanii! Hai să-i mulgem!
Și cât ai zice pește se apucau de treabă.
În secolul al XV-lea asta nu era neapărat o ironie fiindcă în Balcani, termenul de valah devenise sinonim cu cel de păstor, ceea ce unora li s-ar părea jignitor în zilele noastre, cu excepția notabilă a marelui scriitor pe pereți Gheorghe Becali, fost Gigi Becali pe vremea când se ocupa doar cu coditul oilor iar scrierea cărților o considera o boală rușinoasă.
Ce era nasol pentru localnici era că nu prea aveau curajul să fure de la valahii balcanici că aveau niște cutume nasoale. O lege nescrisă de-a lor, dar desenată ulterior, zicea că dacă ai hașpit un bou sau un cal, trebuie să dai înapoi șase bucăți, ca să te înveți minte. Și, evident, n-aveau de unde. Dacă boi se mai găseau, îndeosebi în grajdurile Parlamentului,cai chiar n-aveau de unde, așa că mai bine se astâmpărau.
În timpurile noastre societatea a evoluat iar criteriile de valorizare sunt mult mai complexe. Dacă furi un singur bou ești considerat un prost, dacă șmanglești șase ești promovat consilier local, iar de la un milion de euro în sus intri și tu în rândul lumii, poți deveni consilier al consilierului portarului unui Consiliu Județean al cărui președinte trage la aghioase la semafor din cauza oboselii care l-a doborât în timp ce se apleca asupra problemelor litoralului împreună cu Johnny Walker,credinciosul lui sfetnic.
În plus, dacă furi pe litoral, indiferent prin ce metodă, devii cetățean de onoare al orașului de baștină, ți se face statuie, că duci mai departe tradiția multiseculară. Dacă te pune naiba și nu șterpelești nimic, ești exclus din comunitate fiindcă pui în pericol principalul mod de existență al devoratorilor de turiști. Și asta în fericitul și puțin probabilul caz că n-ai fost ars pe rug după ce mai întâi ai fost jupuit de viu și tras temeinic în țeapă...
PROMOUȘĂN
Hai că v-am dus și la mare, e timpul să mai și muncim. În capitolul următor o să aflați ce naiba s-a întâmplat cu Valahia după ce Mihai Viteazul și-a pierdut capul, taman la 1601, după cum am anticipat cu o precizie de orologiu, încă de pe vremea când mă jucam de-a dacii și romanii prin țărâna curții domnești de la Șuchea.
25 august 2015
luni, 24 august 2015
Femeia din vis
Somnul vine ca un mesager tăcut
ochii se închid să nu mai vadă luna
de mine însumi m-am pierdut
vâslesc la arca lui Noe într-una
Au fugit îngerii printre resturi de oase
s-au rupt din timp croindu-și un alt mal
adio, blesteme din vremuri frumoase
uitarea-mi tropăie-n sânge ca o urmă de cal
Nu mă așteaptă nimeni pe țărm, nicio meduză
nu a scăpat de-ntorcerea în larg
încă-ți mai simt tristețea de pe buză
și scoicile tăioase ce-n talpă mi se sparg
Dar cineva nevăzut, ca o boare-n amurg
îmi șterge amintirile și durerea
sunt așa de ușor, mai ușor ca un fulg
ce îmbrățișează cu ochii, tăcerea
În visul final nu mă doare lumina
am uitat să fiu trist și să plâng
nu-mi mai calcă aorta drezina
și parcă pe mine din urmă m-ajung
Și se face deodată albastru de mai
și din munții inimii, uriași
evadează herghelii răzvrătite de cai
și se-aprinde înserarea sub pași
E un sentiment nemaivăzut, nefiresc
și se-ntâmplă cu mine ceva
parcă sunt singur dar parcă trăiesc
o viață pe care-am mai trăit-o cândva
Și aerul care-mi taie respirația brusc
ia chip neștiut de femeie, de înger
sufletul închis în vasul etrusc
se întoarce în mine și sânger
Nu mai există opreliști, secunde
în care să-mi vină ideea să pier
un deja-vu ca un glonț mă pătrunde
și-mi curge albastrul din ultimul cer
Ea nu e umbră, nu e himeră
și nu-mi întinde capcane de bun rămas
e jumătatea pierdută de sferă
care din mine cândva s-a retras
pentru un vis nesfârșit, idolatru
de unde spaimele inutile fug
nu mai e personajul jucându-se-n teatru
ce mi-a ars viețile neștiute pe rug
Nu e ceea ce am văzut vreodată
când eram om și rosteam cuvinte
într-o lume cu fața fardată
pierdută la mine în minte
Și a murit înainte de a se naște
strânsă de propriile-i măști
ca un cal de fum timpul iluzia-și paște
și-o muzică falsă răsună din căști
E doar oglinda ce a furat un chip,
chipul nemaivăzut de femeie,
sunt singurul navigator prin nisip
ascuns în nesfârșita odisee
Și n-aș vrea să mă-ntorc pe pământ
chiar dacă veșnicia e la colț de stradă
e liniște în vis, lăsați-mă cum sunt
aprindeți numai candelele de zăpadă
24 august 2015
ochii se închid să nu mai vadă luna
de mine însumi m-am pierdut
vâslesc la arca lui Noe într-una
Au fugit îngerii printre resturi de oase
s-au rupt din timp croindu-și un alt mal
adio, blesteme din vremuri frumoase
uitarea-mi tropăie-n sânge ca o urmă de cal
Nu mă așteaptă nimeni pe țărm, nicio meduză
nu a scăpat de-ntorcerea în larg
încă-ți mai simt tristețea de pe buză
și scoicile tăioase ce-n talpă mi se sparg
Dar cineva nevăzut, ca o boare-n amurg
îmi șterge amintirile și durerea
sunt așa de ușor, mai ușor ca un fulg
ce îmbrățișează cu ochii, tăcerea
În visul final nu mă doare lumina
am uitat să fiu trist și să plâng
nu-mi mai calcă aorta drezina
și parcă pe mine din urmă m-ajung
Și se face deodată albastru de mai
și din munții inimii, uriași
evadează herghelii răzvrătite de cai
și se-aprinde înserarea sub pași
E un sentiment nemaivăzut, nefiresc
și se-ntâmplă cu mine ceva
parcă sunt singur dar parcă trăiesc
o viață pe care-am mai trăit-o cândva
Și aerul care-mi taie respirația brusc
ia chip neștiut de femeie, de înger
sufletul închis în vasul etrusc
se întoarce în mine și sânger
Nu mai există opreliști, secunde
în care să-mi vină ideea să pier
un deja-vu ca un glonț mă pătrunde
și-mi curge albastrul din ultimul cer
Ea nu e umbră, nu e himeră
și nu-mi întinde capcane de bun rămas
e jumătatea pierdută de sferă
care din mine cândva s-a retras
pentru un vis nesfârșit, idolatru
de unde spaimele inutile fug
nu mai e personajul jucându-se-n teatru
ce mi-a ars viețile neștiute pe rug
Nu e ceea ce am văzut vreodată
când eram om și rosteam cuvinte
într-o lume cu fața fardată
pierdută la mine în minte
Și a murit înainte de a se naște
strânsă de propriile-i măști
ca un cal de fum timpul iluzia-și paște
și-o muzică falsă răsună din căști
E doar oglinda ce a furat un chip,
chipul nemaivăzut de femeie,
sunt singurul navigator prin nisip
ascuns în nesfârșita odisee
Și n-aș vrea să mă-ntorc pe pământ
chiar dacă veșnicia e la colț de stradă
e liniște în vis, lăsați-mă cum sunt
aprindeți numai candelele de zăpadă
24 august 2015
Rămâi cu mine
Nu mai știu cum arăți
nu-ți mai cunosc glasul
nu mă mai dor cuvintele tale
Te-am uitat definitiv
pentru că am adormit
și-n visul meu
nu era decât cerul albastru, nesfârșit
Nu mai erau plecări
nonsensuri
contradicții
minciuni adevărate
Eram doar eu
ca un fetus înghemuit în sine
Era atâta liniște în somn
că n-aș fi vrut să mă trezesc niciodată
Nu mă mai durea nimic
până când a apărut o femeie în carne și oase-
o femeie pe care nu o mai văzusem niciodată
Nu era de la noi de pe pământ
(dintre cele care te fac să suferi)
dar mă cunoștea atât de bine
că m-a tras în ea ca pe-un drog
și mi-a spus:
Rămâi cu mine. Mă cauți
de prea mult timp.
24 august 2015
sâmbătă, 22 august 2015
ELEGIA SFÂRȘITULUI (Se duce cea mai tristă dintre veri...)
Se duce cea mai tristă dintre veri
ca o metaforă nedefinită
și s-au închis în ochi de ebonită
chemările iubirii din tăceri
Și cifrele se-amestecă ciuntite
numărul meu de veghe-i tot mai singur
și zboar-o libelulă printre gânduri
fugită de pe câmpuri despletite
De teama cleștilor de raci
am tras cu o săgeată de granit
în îngerul pe care l-am iubit
și plâng orfani toți fluturii din maci
Iar zilele postume-s tot mai reci
ploi răzvrătite în vitralii plâng
unde mai sunt nebunii care-și strâng
în inimă speranțele de melci?
Poate-au fugit de frica altui ieri
spre-o destinație necunoscută
unde iubirea nu mai bea cucută...
Se duce cea mai tristă dintre veri
pe unde mările au dezertat
cu perlele ascunse-n scoici confuze
vântul usucă sarea de pe buze
și-o mână nevăzută m-a sculptat
privind în iris un vapor enorm
pe care naufragiase-o lună
ca-n urma mea să nu rămână
decât nisipu-împrăștiat pe țărm
Adio, dar, clepsidre sparte
și voi eternități de cauciuc
prin toamnă ca un lup mă duc
că vine iarna înapoi din Marte
22 august 2015
ca o metaforă nedefinită
și s-au închis în ochi de ebonită
chemările iubirii din tăceri
Și cifrele se-amestecă ciuntite
numărul meu de veghe-i tot mai singur
și zboar-o libelulă printre gânduri
fugită de pe câmpuri despletite
De teama cleștilor de raci
am tras cu o săgeată de granit
în îngerul pe care l-am iubit
și plâng orfani toți fluturii din maci
Iar zilele postume-s tot mai reci
ploi răzvrătite în vitralii plâng
unde mai sunt nebunii care-și strâng
în inimă speranțele de melci?
Poate-au fugit de frica altui ieri
spre-o destinație necunoscută
unde iubirea nu mai bea cucută...
Se duce cea mai tristă dintre veri
pe unde mările au dezertat
cu perlele ascunse-n scoici confuze
vântul usucă sarea de pe buze
și-o mână nevăzută m-a sculptat
privind în iris un vapor enorm
pe care naufragiase-o lună
ca-n urma mea să nu rămână
decât nisipu-împrăștiat pe țărm
Adio, dar, clepsidre sparte
și voi eternități de cauciuc
prin toamnă ca un lup mă duc
că vine iarna înapoi din Marte
22 august 2015
vineri, 21 august 2015
Dacă am înțelege că iubirea...
Trece peste mine trenul perfid
își înfige șinele în carotidă
carnea mea de rouă și carbid
e un inutil hibrid
dintre un atlant și-o atlantidă
Cât de simplu totul ar fi fost
dac-am înțelege că iubirea
nu-i minciună spusă fără rost
ca și cum îngeru-ar fi un prost
și n-ar ști ce este nemurirea
Iar secretele închise-n crusta lor
ca să nu îți tulbure mirarea
vor ucide în final, ușor
tocmai sufletul de care-ți este dor
și vor declanșa, ca un blestem, uitarea
Căci iubirea e sinceritate
chiar de doare uneori cuvântul
este prima lege dintre toate
e-o fărâmă de eternitate
ce n-o poate înghiți pământul
Ca un far pe țărm, comunicarea
luminează nopți adânci de lut
când vorbești ți se deschide zarea
și aievea e din nou visarea
de a fi împreună Absolut
Dar adesea ochii tăi sunt prinși
de o viperă astmatică, perfidă
și atunci cocorii nopții stinși
cântă melodii de oameni ninși
ca să-mi fii postumă atlantidă
21 august 2015
își înfige șinele în carotidă
carnea mea de rouă și carbid
e un inutil hibrid
dintre un atlant și-o atlantidă
Cât de simplu totul ar fi fost
dac-am înțelege că iubirea
nu-i minciună spusă fără rost
ca și cum îngeru-ar fi un prost
și n-ar ști ce este nemurirea
Iar secretele închise-n crusta lor
ca să nu îți tulbure mirarea
vor ucide în final, ușor
tocmai sufletul de care-ți este dor
și vor declanșa, ca un blestem, uitarea
Căci iubirea e sinceritate
chiar de doare uneori cuvântul
este prima lege dintre toate
e-o fărâmă de eternitate
ce n-o poate înghiți pământul
Ca un far pe țărm, comunicarea
luminează nopți adânci de lut
când vorbești ți se deschide zarea
și aievea e din nou visarea
de a fi împreună Absolut
Dar adesea ochii tăi sunt prinși
de o viperă astmatică, perfidă
și atunci cocorii nopții stinși
cântă melodii de oameni ninși
ca să-mi fii postumă atlantidă
21 august 2015
joi, 20 august 2015
Elegia iubirii imperfecte
Iubirea nu este perfectă
deși așa ni s-a spus la școala de iubire
absolvită la fără frecvență
de aceia care au trecut pe sub furcile caudine
înaintea soarelui.
Dar noi nu vrem să recunoaștem și
tot căutăm perfecțiunea
deși, vai, suntem așa de imperfecți
că ar trebui ca oglinda
să ne pălmuiască de trei ori pe zi
chiar dacă nu-i aruncăm nicio privire
Sau poate tocmai de aceea
Mi-e somn și vreau să adorm
să te visez
așa cum te-am cioplit din cuvinte
care au scandalizat opinia publică
A fost mare îngrijorare că s-au terminat
îngerii, fluturii,
că s-a topit luna, că s-a înecat în mare
răsăritul de care am abuzat
căutându-te
În visul meu mă faci fericit
dar când mă trezește claxonul mașinii de pâine
îmi iau sufletul în spinare
și pășesc trist prin ultima zi
care se întinde sub picioarele desculțe
ca un șarpe de pământ
Umbra-mi defilează pe podiumul tristeții
în aplauzele confuze
ale condamnaților pe viață
la săpat tranșee
Și pe sub grămezile de moloz
descărcat din sufletele noastre
tot mai caut iubirea ideală
deși sunt definiția imperfecțiunii
Dar visele nu mi le poate lua nimeni
degeaba claxonează mașina de pâine
până la orgasm
19 august 2015
Elegia planetei
Nu e bine deloc pe planetă
dar ne mințim că bine ar fi
ne îmbarcăm cu toți pe-o rachetă
cu destinația ”Ultima zi”
Te uiți la celălalt concurent
și nu observi cât de bine îi sameni
păcat că timpul recent
nu mai e locuit și de oameni
Doar ură și focuri de armă
în priviri mai poți desluși
albastrul ceresc ți se sfarmă
de câte ori vei iubi
zborul unei păsări sihastre
izgonită de spaima din ea
și-n toate visurile noastre
apare un înger c-o stea
Și n-o să-l ajungem din urmă
că suntem de noi prea departe
tristețea, tăcerea o scurmă
și-o mare de raci ne desparte
19 august 2015
dar ne mințim că bine ar fi
ne îmbarcăm cu toți pe-o rachetă
cu destinația ”Ultima zi”
Te uiți la celălalt concurent
și nu observi cât de bine îi sameni
păcat că timpul recent
nu mai e locuit și de oameni
Doar ură și focuri de armă
în priviri mai poți desluși
albastrul ceresc ți se sfarmă
de câte ori vei iubi
zborul unei păsări sihastre
izgonită de spaima din ea
și-n toate visurile noastre
apare un înger c-o stea
Și n-o să-l ajungem din urmă
că suntem de noi prea departe
tristețea, tăcerea o scurmă
și-o mare de raci ne desparte
19 august 2015
A fugit din mine disperat și Faust
Ploaie rece de sfârșit de august
îmi pătrunzi în suflet ca o ghilotină
și mi-aș vinde sufletul ca Faust
să-mi mai fie o dată înlunarea plină
Ploaie rece ca o condamnare
o sentință bruscă-a tristelor povești
nu mai are cine să ia chip de floare
și se sting în mine candele cerești
Vine această ploaie ca să mă convingă
că tristețea verii s-a-ncuibat în noi
chiar și absolutul spânzurat de-o grindă
își îneacă clipa în aceste ploi
Nu mai sunt speranțe, au murit iluzii
podul de cuvinte s-a rupt cu regret
rămân numai gânduri, palide confuzii
și o dâră falsă dintr-un timp concret
Nu pot înțelege unele trasee
ale vieții noastre înșurubate-n vis
pân la urmă însă și tu ești femeie
doar înc-o pedeapsă-a marelui proscris
Și ai stins lumina dintr-o lașitate
ce ți-a curs prin vene ca un mesager
vor rămâne numai ploile din marte
când cu disperare împărțeam un cer
Vor rămâne numai zodiile noastre
strânse laolaltă de un arc de corn
și poate și-acele dezertări albastre
când zburam prin cosmos pe un unicorn
Dar n-o să mai fie înlunarea plină
că această ploaie surghiunită-n august
plânge în orchestră ca o ghilotină
și-a fugit din mine disperat și Faust
20 august 2015
îmi pătrunzi în suflet ca o ghilotină
și mi-aș vinde sufletul ca Faust
să-mi mai fie o dată înlunarea plină
Ploaie rece ca o condamnare
o sentință bruscă-a tristelor povești
nu mai are cine să ia chip de floare
și se sting în mine candele cerești
Vine această ploaie ca să mă convingă
că tristețea verii s-a-ncuibat în noi
chiar și absolutul spânzurat de-o grindă
își îneacă clipa în aceste ploi
Nu mai sunt speranțe, au murit iluzii
podul de cuvinte s-a rupt cu regret
rămân numai gânduri, palide confuzii
și o dâră falsă dintr-un timp concret
Nu pot înțelege unele trasee
ale vieții noastre înșurubate-n vis
pân la urmă însă și tu ești femeie
doar înc-o pedeapsă-a marelui proscris
Și ai stins lumina dintr-o lașitate
ce ți-a curs prin vene ca un mesager
vor rămâne numai ploile din marte
când cu disperare împărțeam un cer
Vor rămâne numai zodiile noastre
strânse laolaltă de un arc de corn
și poate și-acele dezertări albastre
când zburam prin cosmos pe un unicorn
Dar n-o să mai fie înlunarea plină
că această ploaie surghiunită-n august
plânge în orchestră ca o ghilotină
și-a fugit din mine disperat și Faust
20 august 2015
MIHAI VITEAZUL-AGONIA ȘI EXTAZUL (LVI)
Mihai primește firman de la turci atât pentru el (Transilvania) cât și pentru fiul său, Nicolae Pătrașcu (Țara Românească) dar îl cam deranjează vrăjeala imperialilor, care o dau cotită după cum le erau interesele. Așa că le taie ceapa la nas zicându-le că s-a săturat de laude deșarte, iar cele trei foi de hârtie pe care i le-au trimis, pline de ”otravă, rușine și ocară”, să și le bage undeva, dacă se poate, în sudul corpului omenesc. Acum nu sunt sigur că s-a exprimat chiar atât de plastic la final, dar, după câte-l știu eu, era în stare, că-i păceau pamfletele la nebunie. Și, pe deasupra, era supărat că imperialii nu-l recunoșteau drept conducătorul Transilvaniei, pe care a cucerit-o cu sabia, ci doar guvernator, și asta, hăt, abia pe 22 septembrie 1600, la exact patru zile după ce o luase în freză la Mirăslău și actul nu valora nici cât hârtia pe care a fost scris.
Dar până atunci mai e de povestit că Mihai n-avea stare. În primăvara anului 1600 intră în Moldova și, din obișnuință, o cucerește după mai multe lupte de mică amploare desfășurate în talciocurile de la Suceava, Bacău și Roman, cu traficanții de papairoase ai lui Ieremia Movilă care, bărbat adevărat, fuge mai tare ca Usain Bolt spre Leșia. Adică spre Polonia, pentru cei care n-au mai fost demult prin Evul Mediu, deși România contemporană oferă toate condițiile.
După 27 mai 1600, Mihai atinge apogeul puterii sale. Ținuturile locuite de români aveau un singur mare conducător care-și făcuse și pohta asta, că, după cum lesne se poate constata, era un mare pofticios. În vara anului 1600 a fost singurul stăpânitor, vorba lui Mircea cel Bătrân, dar lucrul ăsta nu era pe placul polonilor, al imperialilor nici atât iar turcii nici nu voiau să audă de așa ceva, fiindcă putere regională i-ar fi deranjat la lingurică. Mai pe înțelesul corporatiștilor, nu suportau concurența.
Deși prestigiul internațional îi crescuse extraordinar de mult, însuși Henric al IV-lea lăudându-l unor gagici că ”românul e foarte tare”, iar publicațiile romane care apăreau, ce coincidență, la Roma, îl ridicau în slăvi, Mihai se confrunta cu veșnica problemă a lipsei paralelor pentru plata mercenarilor. Fiindcă nu-și primiseră lovelele cam demultișor , dar și din obișnuință, ăștia începuseră să prade prin Transilvania. În plus, la 1 septembrie 1600, nemeșii se întorc împotriva lui Mihai, iar pe 18 septembrie, cu sprijinul lui George Basta, îl și înving la Mirăslău. Exact ca în filmul omonim, eroul reușește să scape trecând Mureșul călare, ducând în mâini steagul cel mare al oștirii. Calului nu prea i-a plăcut faza că el a stat mai mult cu capul la fund, dar n-a comentat că i s-a părut că vodă e cam nervos și a preferat să evite vărsarea propriului sânge. Cu domnitorul nu mai erau decât trei cazaci, restul oștirii s-a făcut că n-a observat pe unde a tăiat-o vodă din peisaj.
Oamenii lui Basta fac mari nenorociri la Alba Iulia unde ucid fără milă, dărâmă biserica zidită de Mihai și-l dezgroapă pe Aron Vodă, batjocorindu-i memoria, deși nu era mare lucru de ea. ”O asemenea neomenie n-a fost făcută nici de păgâni”, scria Mihai, fiindcă v-am spus de la început că le avea p-astea cu scrisul.
Întors în Valahia ca să-l înfrunte pe cancelarul polon Jan Zamoisky, care-l adusese în portbagaj pe boșorogul Simion Movilă ca să-l facă băiat de București, este învins la Bucov. Se retrage peste Olt unde, ca să nu-și iasă din mână, mai bate bine niște turci, după care, sfătuindu-se cu colegul de lăcătușerie Valeriu Zgonea, mai face o încercare de recuperare a puterii, dar la Curtea de Argeș pierde la masa verde.
A, nu vă mai spun că boierii îl trădaseră și trecuseră de partea lui Simion Movilă care le garanta averile și viața, fiindcă sunt convins că v-ați prins deja și singuri.
Mihai o ia la pas spre Viena fiind însoțit de o gardă numai până la Cașovia unde-și eliberează ultimii păzitori, din motive financiare. La 12 ianuarie 1601 este primit onorabil de arhiducele Matei, fratele lui Rudolf al II-lea, și se cazează la hotelul ”Cerbul de Aur” unde se pune pe scris memorii către Împărat și către ducele de Toscana, o mai veche cunoștință care-l ajutase cu 300 de tunari în bătălia de la Giurgiu din octombrie 1595.
Rudolf l-a lăsat să fiarbă în suc propriu până când s-a nasolit treaba în Transilvania unde revine sandilăul de Sigismund care-l arestează pe generalul Basta, fiindcă, zic filosoafele de la ”Abces direct”,o cam trăgea de silicoane pe nevastă-sa și-i aflase și cifrul de la centura de castitate.
În aceste condiții, Rudolf îl primește mieros pe Mihai, la 1 și 5 martie 1601, și-i pune la dispoziție 100.000 de taleri ca să recucerească Transilvania.
La Cașovia face joncțiunea cu armata lui Basta, cu care se împacă formal, iar la 3 august 1601, la Guruslău, îi învinge pe unguri. Ca de obicei, toată lumea îl laudă, de la Nurenberg și până la Praga, dar, în secret, imperialii vroiau să scape de el întrucât personalitățile puternice îi deranjau peste măsură, în special după ce le rezolvau problemele.
Între 5 și 8 august stă în tabăra de la Zalău unde ce credeți că face? Scrie, fraților! Scrie la greu; papei, regelui Spaniei, clujenilor și cine mai știe cui...Eu v-am spus-o și altădată: scrisul ăsta-i boală grea,odată ce te înfașcă nu-ți mai dă drumul, te înghite ca pe-o salată de boeuf. Dar în ciuda acestei pasiuni, care în general aduce numai necazuri, lui Mihai începuseră să-i meargă toate din plin.
Între timp, din Valahia, întrucât leșii și moldovenii se purtau ca-n Vaslui, dacă înțelegeți ce vreau să spun cu atâta subtilitate, frații Buzești îl înlătură pe Simion Movilă păstrând locul călduț pentru întoarcerea lui Mihai. În august, moldoveanul încearcă să reocupe tronul dar Radu Șerban îi dă clanță, obicei atât de uzitat și-n acea vreme.
La Cluj, Mihai îi aduce un omagiu lui Baba Novac (care nu era o babă, după cum ați crezut până acum, ci un haiduc sârb destul de foarte sângeros), viteazul care a fost torturat, jupuit, ars și, ca bonus de realizare a targetului medieval, tras în țeapă de către unguri. Pentru strădania lor de a-l trece pe căpitan cât mai cool în lumea cealaltă, Mihai i-a amendat pe clujeni cu 100.000 de florini, după care discută cu solii munteni, la una mică, întoarcerea în Valahia.
La 17 august își stabilește tabăra la Turda, unde îl trăgea ața ceva de speriat. Pe 19 august, George Basta trimite 300 de valoni și flamanzi să-l aresteze sau, dacă se opune, să-l omoare. Ceea ce era mai mult decât evident că se va întâmpla, că nu era Mihai omul să se lase prins de niște criminali de rând. Așa că refuză propunerea de arestare preventivă a căpitanului Beauri răspunzându-i scurt și cuprinzător: ”Ba!”, după care întinde mâna după sabie. Dar n-a mai apucat s-o atingă că a fost împușcat, străpuns cu sulițele, lovit cu halebardele și descăpățânat. Trupul i-a fost batjocorit, dar capul a fost preluat de comisul Radu Florescu și îngropat la mănăstirea Dealul de lângă Târgoviște, ctitorie proprie și personală, unde se află și astăzi dacă nu l-or fi vândut mafia moaștelor unor naivi de care Valahia n-a dus niciodată lipsă. Pe lespedea de piatră care-l apără de cerul albastru scrie: ”Aici zace capul creștinului Mihail (...) ce-au fost domn Țării Românești și Ardealului și Moldovei” . Bine, bine, mai scrie și altceva, dar n-am eu timp de astea acum, că, după cum se vede, și frații Buzești le aveau cu glagoria, că doar prin strădania lui Radu s-au săpat acele inscripții în piatră. Și sincer să fiu nici nu-mi prea place faptul că Buzescu îmi face concurență neloială profitând ca un diac de rând de faptul că a fost martor ocular al acelor vremuri de agonie și extaz. Și iar agonie, și iar extaz până la pierderea podoabei capilare cu suport cu tot.
Mihai a fost căsătorit încă de la vârsta de 26 de ani cu văduva Stanca și a avut doi copii, pe Nicolae Pătrașcu, căsătorit cu Ancuța, fiica viitorului domn Radu Șerban, și pe Florica, măritată cu Preda, din neamul Calomfireștilor, pe care valahii îl strigau cu subînțeles, ”Floricoiul”. Fără mișto, așa i se adresau ei umplându-l de respect. A mai avut și o fiică nelegitimă, pe Tudora din Tîrgșor, și mai multe gagici de diferite naționalități că, după cum spunea un coleg de-al meu mai de demult, avea un trup ”frumos ca un copaci”. Ceea ce nu i-a împiedicat pe drujbiștii austrieci, să-l defrișeze, prin interpuși, și să-l lase să cadă în țărână ca să devină rapid mobila de lux a istoriei noastre bazată mai mult pe joc de glezne decât pe acțiuni eroice...
PROMOUȘĂN
S-a dus și Mihai Viteazul și suntem tot mai singuri....Nici nu vă mai spun ce urmează în capitolul următor că sunt supărat...
18 august 2015
Dar până atunci mai e de povestit că Mihai n-avea stare. În primăvara anului 1600 intră în Moldova și, din obișnuință, o cucerește după mai multe lupte de mică amploare desfășurate în talciocurile de la Suceava, Bacău și Roman, cu traficanții de papairoase ai lui Ieremia Movilă care, bărbat adevărat, fuge mai tare ca Usain Bolt spre Leșia. Adică spre Polonia, pentru cei care n-au mai fost demult prin Evul Mediu, deși România contemporană oferă toate condițiile.
După 27 mai 1600, Mihai atinge apogeul puterii sale. Ținuturile locuite de români aveau un singur mare conducător care-și făcuse și pohta asta, că, după cum lesne se poate constata, era un mare pofticios. În vara anului 1600 a fost singurul stăpânitor, vorba lui Mircea cel Bătrân, dar lucrul ăsta nu era pe placul polonilor, al imperialilor nici atât iar turcii nici nu voiau să audă de așa ceva, fiindcă putere regională i-ar fi deranjat la lingurică. Mai pe înțelesul corporatiștilor, nu suportau concurența.
Deși prestigiul internațional îi crescuse extraordinar de mult, însuși Henric al IV-lea lăudându-l unor gagici că ”românul e foarte tare”, iar publicațiile romane care apăreau, ce coincidență, la Roma, îl ridicau în slăvi, Mihai se confrunta cu veșnica problemă a lipsei paralelor pentru plata mercenarilor. Fiindcă nu-și primiseră lovelele cam demultișor , dar și din obișnuință, ăștia începuseră să prade prin Transilvania. În plus, la 1 septembrie 1600, nemeșii se întorc împotriva lui Mihai, iar pe 18 septembrie, cu sprijinul lui George Basta, îl și înving la Mirăslău. Exact ca în filmul omonim, eroul reușește să scape trecând Mureșul călare, ducând în mâini steagul cel mare al oștirii. Calului nu prea i-a plăcut faza că el a stat mai mult cu capul la fund, dar n-a comentat că i s-a părut că vodă e cam nervos și a preferat să evite vărsarea propriului sânge. Cu domnitorul nu mai erau decât trei cazaci, restul oștirii s-a făcut că n-a observat pe unde a tăiat-o vodă din peisaj.
Oamenii lui Basta fac mari nenorociri la Alba Iulia unde ucid fără milă, dărâmă biserica zidită de Mihai și-l dezgroapă pe Aron Vodă, batjocorindu-i memoria, deși nu era mare lucru de ea. ”O asemenea neomenie n-a fost făcută nici de păgâni”, scria Mihai, fiindcă v-am spus de la început că le avea p-astea cu scrisul.
Întors în Valahia ca să-l înfrunte pe cancelarul polon Jan Zamoisky, care-l adusese în portbagaj pe boșorogul Simion Movilă ca să-l facă băiat de București, este învins la Bucov. Se retrage peste Olt unde, ca să nu-și iasă din mână, mai bate bine niște turci, după care, sfătuindu-se cu colegul de lăcătușerie Valeriu Zgonea, mai face o încercare de recuperare a puterii, dar la Curtea de Argeș pierde la masa verde.
A, nu vă mai spun că boierii îl trădaseră și trecuseră de partea lui Simion Movilă care le garanta averile și viața, fiindcă sunt convins că v-ați prins deja și singuri.
Mihai o ia la pas spre Viena fiind însoțit de o gardă numai până la Cașovia unde-și eliberează ultimii păzitori, din motive financiare. La 12 ianuarie 1601 este primit onorabil de arhiducele Matei, fratele lui Rudolf al II-lea, și se cazează la hotelul ”Cerbul de Aur” unde se pune pe scris memorii către Împărat și către ducele de Toscana, o mai veche cunoștință care-l ajutase cu 300 de tunari în bătălia de la Giurgiu din octombrie 1595.
Rudolf l-a lăsat să fiarbă în suc propriu până când s-a nasolit treaba în Transilvania unde revine sandilăul de Sigismund care-l arestează pe generalul Basta, fiindcă, zic filosoafele de la ”Abces direct”,o cam trăgea de silicoane pe nevastă-sa și-i aflase și cifrul de la centura de castitate.
În aceste condiții, Rudolf îl primește mieros pe Mihai, la 1 și 5 martie 1601, și-i pune la dispoziție 100.000 de taleri ca să recucerească Transilvania.
La Cașovia face joncțiunea cu armata lui Basta, cu care se împacă formal, iar la 3 august 1601, la Guruslău, îi învinge pe unguri. Ca de obicei, toată lumea îl laudă, de la Nurenberg și până la Praga, dar, în secret, imperialii vroiau să scape de el întrucât personalitățile puternice îi deranjau peste măsură, în special după ce le rezolvau problemele.
Între 5 și 8 august stă în tabăra de la Zalău unde ce credeți că face? Scrie, fraților! Scrie la greu; papei, regelui Spaniei, clujenilor și cine mai știe cui...Eu v-am spus-o și altădată: scrisul ăsta-i boală grea,odată ce te înfașcă nu-ți mai dă drumul, te înghite ca pe-o salată de boeuf. Dar în ciuda acestei pasiuni, care în general aduce numai necazuri, lui Mihai începuseră să-i meargă toate din plin.
Între timp, din Valahia, întrucât leșii și moldovenii se purtau ca-n Vaslui, dacă înțelegeți ce vreau să spun cu atâta subtilitate, frații Buzești îl înlătură pe Simion Movilă păstrând locul călduț pentru întoarcerea lui Mihai. În august, moldoveanul încearcă să reocupe tronul dar Radu Șerban îi dă clanță, obicei atât de uzitat și-n acea vreme.
La Cluj, Mihai îi aduce un omagiu lui Baba Novac (care nu era o babă, după cum ați crezut până acum, ci un haiduc sârb destul de foarte sângeros), viteazul care a fost torturat, jupuit, ars și, ca bonus de realizare a targetului medieval, tras în țeapă de către unguri. Pentru strădania lor de a-l trece pe căpitan cât mai cool în lumea cealaltă, Mihai i-a amendat pe clujeni cu 100.000 de florini, după care discută cu solii munteni, la una mică, întoarcerea în Valahia.
La 17 august își stabilește tabăra la Turda, unde îl trăgea ața ceva de speriat. Pe 19 august, George Basta trimite 300 de valoni și flamanzi să-l aresteze sau, dacă se opune, să-l omoare. Ceea ce era mai mult decât evident că se va întâmpla, că nu era Mihai omul să se lase prins de niște criminali de rând. Așa că refuză propunerea de arestare preventivă a căpitanului Beauri răspunzându-i scurt și cuprinzător: ”Ba!”, după care întinde mâna după sabie. Dar n-a mai apucat s-o atingă că a fost împușcat, străpuns cu sulițele, lovit cu halebardele și descăpățânat. Trupul i-a fost batjocorit, dar capul a fost preluat de comisul Radu Florescu și îngropat la mănăstirea Dealul de lângă Târgoviște, ctitorie proprie și personală, unde se află și astăzi dacă nu l-or fi vândut mafia moaștelor unor naivi de care Valahia n-a dus niciodată lipsă. Pe lespedea de piatră care-l apără de cerul albastru scrie: ”Aici zace capul creștinului Mihail (...) ce-au fost domn Țării Românești și Ardealului și Moldovei” . Bine, bine, mai scrie și altceva, dar n-am eu timp de astea acum, că, după cum se vede, și frații Buzești le aveau cu glagoria, că doar prin strădania lui Radu s-au săpat acele inscripții în piatră. Și sincer să fiu nici nu-mi prea place faptul că Buzescu îmi face concurență neloială profitând ca un diac de rând de faptul că a fost martor ocular al acelor vremuri de agonie și extaz. Și iar agonie, și iar extaz până la pierderea podoabei capilare cu suport cu tot.
Mihai a fost căsătorit încă de la vârsta de 26 de ani cu văduva Stanca și a avut doi copii, pe Nicolae Pătrașcu, căsătorit cu Ancuța, fiica viitorului domn Radu Șerban, și pe Florica, măritată cu Preda, din neamul Calomfireștilor, pe care valahii îl strigau cu subînțeles, ”Floricoiul”. Fără mișto, așa i se adresau ei umplându-l de respect. A mai avut și o fiică nelegitimă, pe Tudora din Tîrgșor, și mai multe gagici de diferite naționalități că, după cum spunea un coleg de-al meu mai de demult, avea un trup ”frumos ca un copaci”. Ceea ce nu i-a împiedicat pe drujbiștii austrieci, să-l defrișeze, prin interpuși, și să-l lase să cadă în țărână ca să devină rapid mobila de lux a istoriei noastre bazată mai mult pe joc de glezne decât pe acțiuni eroice...
PROMOUȘĂN
S-a dus și Mihai Viteazul și suntem tot mai singuri....Nici nu vă mai spun ce urmează în capitolul următor că sunt supărat...
18 august 2015
marți, 18 august 2015
Elegia sufletului gol
Trupul mi s-a prăbușit în țărână
și s-a descompus în melci fără sânge
căutându-te, încercând să te recompună
cu-n clește de foc nevăzutul îl strânge
Și se preface în linie dreaptă, în apus
prin care pasărea Phoenix se zbate
e ținut în lanțuri agățate de sus
de roata zimțată a lumii din spate
Și izbește visul nemiloasă
de fuge gândul cu timpu-n spinare
căutând femeia de rouă, frumoasă
mă prefac în statuie de sare
Nu se mai aud clopote în văzduhul absent
au dezertat de tristețe sunetele
curge prin mirare un șarpe lent
dezlegând cerului răvășit, tunetele
Iar sufletul meu de albastru și alge
se zbate pisat de văzduh în țărână
în vis tot apusul se sparge
încercând abisul să-l prindă de mână
să apară-n oglinda destrămată un chip
care nu se schimbă la întâmplare
se văd pe cer pașii mei de nisip
pe care-i duce curcubeul în gheare
Și-același cerc timpul mi-l strânge
și-l bate în cuie un vânt de la pol
se aude tăcerea în mine cum plânge
și se îneacă neantul în sufletul gol
18 august 2015
și s-a descompus în melci fără sânge
căutându-te, încercând să te recompună
cu-n clește de foc nevăzutul îl strânge
Și se preface în linie dreaptă, în apus
prin care pasărea Phoenix se zbate
e ținut în lanțuri agățate de sus
de roata zimțată a lumii din spate
Și izbește visul nemiloasă
de fuge gândul cu timpu-n spinare
căutând femeia de rouă, frumoasă
mă prefac în statuie de sare
Nu se mai aud clopote în văzduhul absent
au dezertat de tristețe sunetele
curge prin mirare un șarpe lent
dezlegând cerului răvășit, tunetele
Iar sufletul meu de albastru și alge
se zbate pisat de văzduh în țărână
în vis tot apusul se sparge
încercând abisul să-l prindă de mână
să apară-n oglinda destrămată un chip
care nu se schimbă la întâmplare
se văd pe cer pașii mei de nisip
pe care-i duce curcubeul în gheare
Și-același cerc timpul mi-l strânge
și-l bate în cuie un vânt de la pol
se aude tăcerea în mine cum plânge
și se îneacă neantul în sufletul gol
18 august 2015
MIHAI VITEAZUL SARE PÂRLEAZUL (LV)
Acum să nu credeți că turcii se mulțumeau să asiste indiferenți la figurile lui Mihai ci se hotărăsc rapid să-l facă la buzunarul burții. Cu o armată de cinci-șase ori mai numeroasă (unii zic că de zece ori, dar exagerează ca de obicei) reușesc să treacă Dunărea, deși fuseseră întâmpinați cu muzică de tun, pâine mucegăită și sare pe răni. Tot tacâmul, cum s-ar spune la Vaslui. Apoi înaintează prin satele pârjolite în extravilan, consumă apă otrăvită la Pet și sunt hărțuiți sexual de valahi ori de câte ori o-ntindeau după haleală. În plus, în înaintarea lor spre București, au o mare încurcătură la Călugăreni, pe apa Neajlovului.
Acolo, într-o mocirlă de nedescris, de ziceai că-i politica românească, Mihai a încercat să le închidă gura cu ceva pământ că-l deranja la maxim tânguirea muezinului. Deși otomanii nu și-au putut desfășura toate forțele tot erau gata să-i facă de la brâu în jos pe valahi, dar s-a întâmplat un lucru neobișnuit...
Mihai, care stătea cocoțat pe un dâmb și își scărpina cerbii în coarne, constată că gâdilă aerul deoarece unul dintre cerbi fusese ucis de o ghiulea iar celălalt a rupt-o la fugă spre pădure, că la ora aia încă nu se băgaseră austriecii pe fir și mai erau păduri. De furie, a luat o bardă și a început să taie la pașale. Neștiind ce face vodă, oștenii l-au urmat din instinct și i-au împins pe turci spre pod. Acolo, la înghesuială, s-au făcut grămezi de martiri, cam 3000, plus patru pașale și șapte sangeaci, pe care valahii călcau cu opincile, iar vizirul Sinan-pașa a căzut de pe pod în mocirlă unde se zbătea ca un brostac. Norocul lui a fost că, rupându-și ultimii doi dinți, sâsâia ca un șarpe și l-a auzit Deli-Hasan, care l-a cărat în spate ca pe-un dihor bătrân ce era, salvându-i viața.
Așa se face că turcii ghidați pe coclaurile Valahiei de Mihnea Turcitul care obținuse promisiunea domniei pentru fi-su, și care-i cumpărase cu 50.000 de galbeni pe Mitrea din Hotărani și pe Dan vistiernicul, nu și-au atins scopurile așa de lesne după cum sperau. În aceeași noapte de 23 spre 24 august 1595, Mihai ordonă retragerea spre munți că, după cum v-ați obișnuit, după o mare victorie a românilor urma o și mai mare retragere la iarbă verde și miros de rășină. De rășină, subliniez, ca să nu ne auzim vorbe.Acolo urma să sosească și Sigismund Bathory cu ajutorul promis însă ăsta se încurcase la o nuntă; a lui cu Maria Christina, căreia i-ar fi schimbat uleiul de motor și domnitorul valah dacă n-ar fi fost superocupat cu turcăreala.
În trecere, oamenii lui Albert Kiraly jefuiesc Bucureștii de s-au crucit, pardon de expresie, turcii când au văzut atâta profesionalism. Tabăra se stabilește la Stoenești în vreme ce turcii se străduiesc să transforme țara în pașalâc. Preschimbă în moschee biserica ”Radu Vodă” din București, fac gesturi similare și la Târgoviște, pun subași (primari) otomani prin țară, fură și jefuiesc mai rău decât lefegiii lui Mihai. Buzoienilor nu le plac turcii și cosesc la o singură strigare vreo 400 de turci, lucru care i-a impresionat pe tovarășii acestora care, în semn de respect, pârjolesc niște sate și violează (așa credeau ei) niște petarde care abia așteptaseră prilejul.
Cu 37.200 de ostași aduși de Sigismund, bașca 3000 adunați de prin cramele Moldovei de Ștefan Răzvan, Mihai se întoarce călare pe situație și eliberează, între 8 și 20 octombrie 1595, Târgoviștea, Bucureștii și Giurgiu, redând bordeilor patriei peste 8000 de robi. Prada recuperată a fost aproximată la două milioane de galbeni. Căpeteniile lefegiilor s-au îmbogățit și până și cel mai nașpa ostaș avea patru cai la purtător, bașca alte bonusuri de ocazie obținute prin iuțeala de mână și nebăgarea de seamă a altora.
Deși după aceste distracții medievale țara era praf, aproape la fel ca în timpul lui Boc, șoul continuă la sud de Dunăre, nu înainte ca distinsul călău să le taie nodul de la cravată dintr-o singură lovitură lui Mitrea de la Hotărani și lui Chisar din Leontești care, conform tradiției boierești, îl trădaseră pe domnitor. Căpitanii lui Mihai, în frunte cu Baba Novac, Velicico și Farcaș, atacă Plevna, Sofia, Babadagul, Vidinul, iar vodă însuși obține victorii la Turnu și la Nicopole. Aici, Mihai ia în serios propunerea pașei de a se împăca vremelnic cu turcii întrucât, după spusele sale, Sigismund era cam dus cu pluta, adică ”nu știe ce face, nici ce vrea”, fiindcă ăla n-a înțeles ce-a vrut să-i spună valahul prin ” să lucrăm serios, nu ca până acum”, că turcii ar fi ” ușor de învins dacă te organizezi bine”.
La 7 ianuarie 1597, Mihai primește steag de domnie de la otomani dar inima lui bătea alături de creștini și, prin urmare, la 30 mai 1598 încheie un tratat cu imperialii conduși de Rudolf al II-lea, căruia îi recunoaște suzeranitatea în schimbul susținerii financiare. De altfel, acesta îi plătea întreținerea a 5000 de lefegii ( 5 taleri de călăreț, 3 taleri pentru un pedestraș), fiindcă, așa cum zicea arhiducele Maximilian, fratele împăratului, Mihai ”a fost zidul și apărarea acestor țări creștine”. Adânc, n-am ce zice, știa să te atingă la coarda sensibilă.
Prin urmare, în 1598 trece din nou Dunărea și ajunge până în munții Balcani, după ce i-a dat-o-n goarnă pașei de la Silistra. E adevărat că la Vidin era s-o mierlească dar l-au salvat, din obișnuință, frații Buzești. Strămută în Valahia vreo 16.000 de țărani bulgari și sârbi că, după atâtea giumbușlucuri pe câmpul de luptă, nu prea mai avea cine să mai muncească celelalte câmpuri, numite și ogoare când n-avea Mihai treabă pe acolo.
Dar situația geopolitică se schimbă din cauza lui Sigismund care renunță, revine și iar renunță, la conducerea Transilvaniei în favoarea vărului său, Andrei Bathory, care închină țara turcilor și, în cârdășie cu Ieremia Movilă, domnul Moldovei, vrea să-l înlăture pe Mihai de la putere, deși acesta-i promisese, formal, credință și ascultare. La început au încercat cu vorba bună dar au fost refuzați politicos: ”nu-mi las nimănui țara și patria”. Evident că în această afacere își băgaseră coada și niște boieri, că altfel n-avea călăul de lucru și ajutorul de șomaj nu se inventase.
Totuși, Mihai avea o problemă majoră: n-avea bani să-și plătească mercenarii și, în 1599, ăia cam jefuiau fără milă țara. Și cum tot se ivise propunerea lui Andrei Bathory, se hotărăște să le dea de lucru. Deși primise iar steag de domnie de la turci, al căror om era, paradoxal, la conducerea Transilvaniei, trece munții prin trei locuri diferite (el personal, prin pasul Buzăului) și la 28 octombrie 1599, la Șelimbăr, îi învinge pe unguri. De partea lui Mihai trecuseră și secuii, iar intervenția nunțiului papal Malaspina, trimis de Andrei Bathory în ceasul al doisprezecelea, ca să nu se bată creștinii între ei, a fost apă de ploaie. Zarurile fuseseră aruncate, după cum a spus marele filosof cu breton Victor Pițurcă undeva, cândva...
La 1 noiembrie 1599, ca un mare învingător, Mihai intră în Alba Iulia de unde își însușește visteria lui Bathory ( aproximativ 200.000 de florini), transportată în 22 de care. Cardinalul a avut soarta lui Calache fiind ucis într-o colibă cu lovituri de topor de niște păstori secui. Capul i-a fost adus plocon lui Mihai într-un sac ceea ce a impresionat-o pe Doamna Stanca care nu s-a putut stăpâni să-l căinească: ”Săracu popă! Săracu popă!”
Ucigașul lui Bathory a fost executat și până și răscoalele țăranilor români care-și puseseră mari speranțe în Mihai ca fiind de același neam și de aceeași religie cu ei, au fost liniștite, ca să nu zicem înăbușite, că iar îl privim pe marele viteaz cu ochii întredeschiși. E adevărat, n-a intervenit de la început, i-a lăsat să se joace un pic cu focul pe la castelele nobililor, dar până la urmă a făcut-o și p-asta...
PROMOUȘĂN
Măi, mânca-v-aș ochii, ați citit cartea ”Agonie și extaz”? N-ați citit-o? Cum să v-o spun ca să nu vă jignesc, că mă știți cât sunt de delicat; dacă n-ați citit-o până la vârsta asta nu vă mai stricați creșterea, dar nu scăpați episodul următor că tot despre extaz, agonie și iar extaz este vorba. Și, la urmă, ca-n filmele lui Sergiu Nicolaescu, moare personajul principal. Nu știați asta, așa-i? Stați liniștiți că vă spune măndel tot adevărul istoric, nimic nu-mi scapă...
18 august 2015
Acolo, într-o mocirlă de nedescris, de ziceai că-i politica românească, Mihai a încercat să le închidă gura cu ceva pământ că-l deranja la maxim tânguirea muezinului. Deși otomanii nu și-au putut desfășura toate forțele tot erau gata să-i facă de la brâu în jos pe valahi, dar s-a întâmplat un lucru neobișnuit...
Mihai, care stătea cocoțat pe un dâmb și își scărpina cerbii în coarne, constată că gâdilă aerul deoarece unul dintre cerbi fusese ucis de o ghiulea iar celălalt a rupt-o la fugă spre pădure, că la ora aia încă nu se băgaseră austriecii pe fir și mai erau păduri. De furie, a luat o bardă și a început să taie la pașale. Neștiind ce face vodă, oștenii l-au urmat din instinct și i-au împins pe turci spre pod. Acolo, la înghesuială, s-au făcut grămezi de martiri, cam 3000, plus patru pașale și șapte sangeaci, pe care valahii călcau cu opincile, iar vizirul Sinan-pașa a căzut de pe pod în mocirlă unde se zbătea ca un brostac. Norocul lui a fost că, rupându-și ultimii doi dinți, sâsâia ca un șarpe și l-a auzit Deli-Hasan, care l-a cărat în spate ca pe-un dihor bătrân ce era, salvându-i viața.
Așa se face că turcii ghidați pe coclaurile Valahiei de Mihnea Turcitul care obținuse promisiunea domniei pentru fi-su, și care-i cumpărase cu 50.000 de galbeni pe Mitrea din Hotărani și pe Dan vistiernicul, nu și-au atins scopurile așa de lesne după cum sperau. În aceeași noapte de 23 spre 24 august 1595, Mihai ordonă retragerea spre munți că, după cum v-ați obișnuit, după o mare victorie a românilor urma o și mai mare retragere la iarbă verde și miros de rășină. De rășină, subliniez, ca să nu ne auzim vorbe.Acolo urma să sosească și Sigismund Bathory cu ajutorul promis însă ăsta se încurcase la o nuntă; a lui cu Maria Christina, căreia i-ar fi schimbat uleiul de motor și domnitorul valah dacă n-ar fi fost superocupat cu turcăreala.
În trecere, oamenii lui Albert Kiraly jefuiesc Bucureștii de s-au crucit, pardon de expresie, turcii când au văzut atâta profesionalism. Tabăra se stabilește la Stoenești în vreme ce turcii se străduiesc să transforme țara în pașalâc. Preschimbă în moschee biserica ”Radu Vodă” din București, fac gesturi similare și la Târgoviște, pun subași (primari) otomani prin țară, fură și jefuiesc mai rău decât lefegiii lui Mihai. Buzoienilor nu le plac turcii și cosesc la o singură strigare vreo 400 de turci, lucru care i-a impresionat pe tovarășii acestora care, în semn de respect, pârjolesc niște sate și violează (așa credeau ei) niște petarde care abia așteptaseră prilejul.
Cu 37.200 de ostași aduși de Sigismund, bașca 3000 adunați de prin cramele Moldovei de Ștefan Răzvan, Mihai se întoarce călare pe situație și eliberează, între 8 și 20 octombrie 1595, Târgoviștea, Bucureștii și Giurgiu, redând bordeilor patriei peste 8000 de robi. Prada recuperată a fost aproximată la două milioane de galbeni. Căpeteniile lefegiilor s-au îmbogățit și până și cel mai nașpa ostaș avea patru cai la purtător, bașca alte bonusuri de ocazie obținute prin iuțeala de mână și nebăgarea de seamă a altora.
Deși după aceste distracții medievale țara era praf, aproape la fel ca în timpul lui Boc, șoul continuă la sud de Dunăre, nu înainte ca distinsul călău să le taie nodul de la cravată dintr-o singură lovitură lui Mitrea de la Hotărani și lui Chisar din Leontești care, conform tradiției boierești, îl trădaseră pe domnitor. Căpitanii lui Mihai, în frunte cu Baba Novac, Velicico și Farcaș, atacă Plevna, Sofia, Babadagul, Vidinul, iar vodă însuși obține victorii la Turnu și la Nicopole. Aici, Mihai ia în serios propunerea pașei de a se împăca vremelnic cu turcii întrucât, după spusele sale, Sigismund era cam dus cu pluta, adică ”nu știe ce face, nici ce vrea”, fiindcă ăla n-a înțeles ce-a vrut să-i spună valahul prin ” să lucrăm serios, nu ca până acum”, că turcii ar fi ” ușor de învins dacă te organizezi bine”.
La 7 ianuarie 1597, Mihai primește steag de domnie de la otomani dar inima lui bătea alături de creștini și, prin urmare, la 30 mai 1598 încheie un tratat cu imperialii conduși de Rudolf al II-lea, căruia îi recunoaște suzeranitatea în schimbul susținerii financiare. De altfel, acesta îi plătea întreținerea a 5000 de lefegii ( 5 taleri de călăreț, 3 taleri pentru un pedestraș), fiindcă, așa cum zicea arhiducele Maximilian, fratele împăratului, Mihai ”a fost zidul și apărarea acestor țări creștine”. Adânc, n-am ce zice, știa să te atingă la coarda sensibilă.
Prin urmare, în 1598 trece din nou Dunărea și ajunge până în munții Balcani, după ce i-a dat-o-n goarnă pașei de la Silistra. E adevărat că la Vidin era s-o mierlească dar l-au salvat, din obișnuință, frații Buzești. Strămută în Valahia vreo 16.000 de țărani bulgari și sârbi că, după atâtea giumbușlucuri pe câmpul de luptă, nu prea mai avea cine să mai muncească celelalte câmpuri, numite și ogoare când n-avea Mihai treabă pe acolo.
Dar situația geopolitică se schimbă din cauza lui Sigismund care renunță, revine și iar renunță, la conducerea Transilvaniei în favoarea vărului său, Andrei Bathory, care închină țara turcilor și, în cârdășie cu Ieremia Movilă, domnul Moldovei, vrea să-l înlăture pe Mihai de la putere, deși acesta-i promisese, formal, credință și ascultare. La început au încercat cu vorba bună dar au fost refuzați politicos: ”nu-mi las nimănui țara și patria”. Evident că în această afacere își băgaseră coada și niște boieri, că altfel n-avea călăul de lucru și ajutorul de șomaj nu se inventase.
Totuși, Mihai avea o problemă majoră: n-avea bani să-și plătească mercenarii și, în 1599, ăia cam jefuiau fără milă țara. Și cum tot se ivise propunerea lui Andrei Bathory, se hotărăște să le dea de lucru. Deși primise iar steag de domnie de la turci, al căror om era, paradoxal, la conducerea Transilvaniei, trece munții prin trei locuri diferite (el personal, prin pasul Buzăului) și la 28 octombrie 1599, la Șelimbăr, îi învinge pe unguri. De partea lui Mihai trecuseră și secuii, iar intervenția nunțiului papal Malaspina, trimis de Andrei Bathory în ceasul al doisprezecelea, ca să nu se bată creștinii între ei, a fost apă de ploaie. Zarurile fuseseră aruncate, după cum a spus marele filosof cu breton Victor Pițurcă undeva, cândva...
La 1 noiembrie 1599, ca un mare învingător, Mihai intră în Alba Iulia de unde își însușește visteria lui Bathory ( aproximativ 200.000 de florini), transportată în 22 de care. Cardinalul a avut soarta lui Calache fiind ucis într-o colibă cu lovituri de topor de niște păstori secui. Capul i-a fost adus plocon lui Mihai într-un sac ceea ce a impresionat-o pe Doamna Stanca care nu s-a putut stăpâni să-l căinească: ”Săracu popă! Săracu popă!”
Ucigașul lui Bathory a fost executat și până și răscoalele țăranilor români care-și puseseră mari speranțe în Mihai ca fiind de același neam și de aceeași religie cu ei, au fost liniștite, ca să nu zicem înăbușite, că iar îl privim pe marele viteaz cu ochii întredeschiși. E adevărat, n-a intervenit de la început, i-a lăsat să se joace un pic cu focul pe la castelele nobililor, dar până la urmă a făcut-o și p-asta...
PROMOUȘĂN
Măi, mânca-v-aș ochii, ați citit cartea ”Agonie și extaz”? N-ați citit-o? Cum să v-o spun ca să nu vă jignesc, că mă știți cât sunt de delicat; dacă n-ați citit-o până la vârsta asta nu vă mai stricați creșterea, dar nu scăpați episodul următor că tot despre extaz, agonie și iar extaz este vorba. Și, la urmă, ca-n filmele lui Sergiu Nicolaescu, moare personajul principal. Nu știați asta, așa-i? Stați liniștiți că vă spune măndel tot adevărul istoric, nimic nu-mi scapă...
18 august 2015
MIHAI VITEAZUL, ADEVĂRATA POVESTE (LIV)
Marile figuri ale istoriei noastre medievale care n-au apărut la ”Măruță” fiindcă erau mult mai celebre, au fost Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul (1593-1601). Bine, bine, de belea a fost și Mircea cel Bătrân și nici Vlad Țepeș ori Ioan Corvin nu-s de lepădat. Poate și alții pe care nu ni-i aducem aminte acum că ne-a cam lăsat memoria minții, dar dacă ați citit cu ochii cât cepele ce am scris noi până aici vă dați seama și singuri care mai erau celebri, că sunteți băieți deștepți. Că dacă nu erați nu ne citeați cu atâta patimă, că mă și emoționez, mai să mă podidească lacrimile de crocodil.
Despre Mihai s-au spus atâtea prostii că mă și gândeam de unde să mai scot eu altele, mai ales că pe mine mă preocupă numai adevărul istoric pe care când îl prind, îl iau de urechi, îl tăvălesc prin făină și-l fac mai crocant. Cum s-ar spune la mine la țară, îl dezbrac la pielea goală. Adică îl las fără textilă, ca să înțeleagă ce spun eu aici și ăștia mai purii.
Mihai era fiul Teodorei (Tudorei) din Piua Petrii care a locuit multă vreme în Târgul de Floci de la gurile Ialomiței, și al lui ta-su. Cine era ta-su?! Realitatea e că mă-sa știe cel mai bine, dar e foarte secretoasă, nu vrea să spună nimic fiind și cam moartă. Unii zic că ar fi fiul unui negustor mare și bogat, cam grec de felul lui, dar Alexandru cel Rău a vrut să-i ia glanda considerându-l fiul lui Pătrașcu cel Bun la pat. Dacă o fi fost așa doar coardele supraelastice de la ”Abces direct” pot să știe, cert este că blândul domnitor a dat colțu în 1557, iar Mihai Viteză a țâșnit pe lumea asta în 1558. Cum fertilizarea în vitro era exclusă din motive de tradiție, să acceptăm totuși, cu jumătate de gură, că bolnăviciosul Pătrașcu a încercat pe ultima turnantă să se vindece de mâncărime în Târgul de Floci și a dat istoriei noastre o personalitate atipică de care chiar că aveam mare nevoie în contextul ăla istoric. În orice caz maică-sa nu era o simplă panaramă - la bătrânețe s-a călugărit ca să i se mai ierte păcatele trupești știute și, mai ales, cele neștiute - ci era sora lui Iane Epirotul, banul Craiovei și, totodată, capuchehaie a țării la Istanbul. Nu mai zic că unii istorici, care au tras cam mult pe nas praful din arhive, au avansat ideea, dacă-i putem spune așa, că Iane era de fapt tatăl lui Mihai. Dar nu vă mai spun și asta că vă zăpăcesc de tot și vă crește colesterolul. Să zicem că a fost fiul nelegitim al lui Pătrașcu cel Bun și să mergem mai departe că timpul trece ca un șarpe fără umbră cărând cu el neantul istoriei noastre.
Paradoxal, dar Mihai era un tip școlit, scria frumos expresii memorabile, găvărea în turcă și greacă și a ocupat dregătorii bănoase (bănișor de Mehedinți, mare stolnic, mare postelnic, mare agă, ban al Craiovei) până când și-a cumpărat de la Stambul domnia, făcând datorii uriașe, cifrate, cu destulă bunăvoință, la peste un milion de galbeni.
Pentru hiclenia lui de a ajunge domn a fost la un lat de secure să fie executat de Alexandru cel Rău, pe care-l deranja și posibilitatea ca acesta să fi fost fiul lui Pătrașcu. Deși s-a jurat pe toți sfinții că nu e os de domn, tot a fost dat pe mâna gâdelui care, clarvăzător fiind - ca toții consumatorii de șoricioaică - n-a vrut să ne lase fără unirea forțată de la 1600, a aruncat instrumentul muncii cât colo și a luat-o la sănătoasa. Bine, bine, nu i-a fost moale nici când s-a încruntat Mihai la el, că avea ăsta o uitătură când îl deranja peisajul de te făcea să te teleportezi instantaneu într-o altă dimensiune. Nu vă mai zic că l-a și admonestat:
-Ce faci, fraiere? Îmi iei grupa sanguină?! Ai uitat că ți-am salvat viața, că erai dependent de pariuri sportive și ai vrut să te arunci în Bosfor? Bă, ești mare bulangiu!...
Sinceri să fim, călăul uitase, că avea multe pe cap, dar fiindcă-i tremura mâna, că nu-și luase jocul de dimineață, a ras-o spre primul stabiliment religios unde ți se luau păcatele cu țoiul. Sau cu bardaca, după caz.
Mihai s-a ridicat din praf - că și pe vremea aia Bucureștii erau cam la fel - și-a luat rămas bun de cele 44 de sate dobândite prin munca cinstită de mare dregător, și a șters-o la Istanbul, de unde a revenit în 1593 în calitate de domn, fiind însoțit de o armată numeroasă și flămândă de creditori. Fiindcă nu prea avea cunoștințe despre macroeconomie, s-a pus cu impozitele pe țară de ziceai că vrea s-o distrugă de tot nu s-o scoată la vopsea. Pe lângă birul obișnuit a mai băgat o dare pentru ”plocon și curama”, o taxă nemaivăzută până atunci pe ”cornăritul oilor și al boilor”, un bir pentru orzul și grâul trimis turcilor aflați în campanie de curtoazie și jaf împotriva imperialilor, bașca niște miere, sare și unt.
În plus, turcii începuseră să se stabilească la nordul Dunării și să prade țara pe cont propriu, fără să fie trași serios la răspundere. Nu vă mai spun că haraciul ajunsese la 155.000 de galbeni, față de numai 8000 cât era în 1503. Se pare că în Valahia nu era nimeni capabil să numere până la 155.000 ceea ce a creat destule bătăi de cap slujbașilor domnești care adunau și mai mult, ca să mănânce și gura lor ceva mai gras.
Băi, treaba era proastă, satele s-au risipit în număr destul de mare, iar mulți țărani liberi au devenit rumâni. Că români erau prin naștere. În schimb, boierii, care-l aveau pe reprezentatntul lor în fruntea bucatelor, o duceau din ce în ce mai bine.
Imaginea internă era nașpa, dar nici pe plan extern domnul valah nu impresiona prea tare și nici nu inspira prea multă încredere creștinilor astfel încât călugărul croat Alexandru Cumulovici, trimis al papei la conducătorii creștini din această parte a lumii pentru a-i atrage în Liga Sfântă, zicea numai nașpeturi despre el, fiindcă era însoțit la București mai mult de turci decât de creștini.Concluzia se impunea de la sine: era omul acestora. D-aia nici n-a considerat că este necesar să mai stea de vorbă cu el, fiindcă, oricum, când va veni Aron Vodă, domnul Moldovei, să-l scoată din domnie, va fugi de va mânca pământul.
Dar pe Mihai îl durea la bască de călugărul Comulea, fiindcă nu prea le avea p-astea cu pelerinajele. El era mai mult cu cafteala. Așa că din proprie inițiativă, în 1594, se împrietenește cu Sigismund Bathory, căruia îi acceptă toate meandrele concretului, și cu Aron Vodă, care-și spăla adversarii hicleni cu sodă caustică. Culmea e că nu făcuse o oră de chimie în viața lui, dar îi plăceau experimentele științifice.
Dă cu mătura și prin sfatul domnesc unde-i găsim, printre Buzești și alți viteji, pe Radu Mihnea (viitorul domn și totodată viitor cuscru al lui Mihai) și pe Danciu din Brâncoveni, tatăl lui Matei Basarab.
La 13 noiembrie 1594 începe balul. Creditorii, care anterior atacaseră palatul domnesc, sunt chemați la visterie să-și primească plata. Cum vistiernicul avea niște treabă la mall i-au întâmpinat tunarii și incendiatorii. Care dintre zarafi au avut impresia că scapă din foc au fost măcelăriți de oștenii domnești. Tot soarta lui Berilă o au și cei 2000 de turci care-l fereau pe Mihai de gânduri necurate procreștine, iar distracția continuă la Giurgiu, Hârșova, Silistra, Hulubești, Stănești, Șerpătești (unde le-a dat-o-n barbă unor tătari care s-au băgat și ei în seamă), Brăila, ba și peste Dunăre, la Rusciuk, Nicopole, Sofia, Turtucaia, ajungând până în munții Balcani.
Însoțit de dilimani ca frații Buzești, Albert Kiraly, banul Manta și alți practicieni, Mihai bagă spaima în turci, astfel încât unii mai slabi de țâțână de prin Stambul își cam făcuseră catrafusele. Și nu fără temei că, dacă ar fi avut un sprijin mai consistent din partea creștinilor, mai că ar fi dat o fugă până acolo, fiindcă tot cunoștea orașul și-i plăcuse destul de mult.
Distracția a continuat până în iulie 1595, însă, în mai, același an, la Alba Iulia, Mihai acceptă suzeranitatea lui Sigismund, fiind considerat de acum un simplu locțiitor al acestuia, sub denumirea aburitoare de ”respectabilul și magnificul domn Mihai, voievodul țării noastre transalpine, credinciosul nostru iubit”. Câtă vrăjeală! Vă întrebați poate cum de a fost posibil așa ceva? Foarte simplu: marii boieri din delegație nu-l considerau pe Mihai mai presus decât ei și au vrut să-l pună la respect, închinând țara lui Sigismund.
Dar evenimentele nu-i îngăduiau lui Mihai să fie mofturos și nici să se răfuiască cu marea boierime, căreia oricum îi făcuse toate hatârurile, lipindu-i inclusiv pe țărani de glie. Cu super-glue de-ăla românesc, din cocă și apă de ploaie, de ține peste o sută cincizeci de ani.
PROMOUȘĂN
Nu prea vă place ce citiți, așa-i? Uite, vedeți, d-aia nu-i bună școala; vă deșteaptă până vă prostește. Căscați ochii aici că o sursă istorică zglobie care a participat la bătălia de la Călugăreni, mi-a dezvăluit adevărul despre celebra înfruntare. N-o să vă vină să credeți cum s-au întâmplat lucrurile de fapt. Nici eu n-am crezut, m-am zbătut cât am putut, dar până la urmă a trebuit să accept adevărul istoric. Brrr, parcă și acum se zburlește carnea pe mine....
17 august 2015
Despre Mihai s-au spus atâtea prostii că mă și gândeam de unde să mai scot eu altele, mai ales că pe mine mă preocupă numai adevărul istoric pe care când îl prind, îl iau de urechi, îl tăvălesc prin făină și-l fac mai crocant. Cum s-ar spune la mine la țară, îl dezbrac la pielea goală. Adică îl las fără textilă, ca să înțeleagă ce spun eu aici și ăștia mai purii.
Mihai era fiul Teodorei (Tudorei) din Piua Petrii care a locuit multă vreme în Târgul de Floci de la gurile Ialomiței, și al lui ta-su. Cine era ta-su?! Realitatea e că mă-sa știe cel mai bine, dar e foarte secretoasă, nu vrea să spună nimic fiind și cam moartă. Unii zic că ar fi fiul unui negustor mare și bogat, cam grec de felul lui, dar Alexandru cel Rău a vrut să-i ia glanda considerându-l fiul lui Pătrașcu cel Bun la pat. Dacă o fi fost așa doar coardele supraelastice de la ”Abces direct” pot să știe, cert este că blândul domnitor a dat colțu în 1557, iar Mihai Viteză a țâșnit pe lumea asta în 1558. Cum fertilizarea în vitro era exclusă din motive de tradiție, să acceptăm totuși, cu jumătate de gură, că bolnăviciosul Pătrașcu a încercat pe ultima turnantă să se vindece de mâncărime în Târgul de Floci și a dat istoriei noastre o personalitate atipică de care chiar că aveam mare nevoie în contextul ăla istoric. În orice caz maică-sa nu era o simplă panaramă - la bătrânețe s-a călugărit ca să i se mai ierte păcatele trupești știute și, mai ales, cele neștiute - ci era sora lui Iane Epirotul, banul Craiovei și, totodată, capuchehaie a țării la Istanbul. Nu mai zic că unii istorici, care au tras cam mult pe nas praful din arhive, au avansat ideea, dacă-i putem spune așa, că Iane era de fapt tatăl lui Mihai. Dar nu vă mai spun și asta că vă zăpăcesc de tot și vă crește colesterolul. Să zicem că a fost fiul nelegitim al lui Pătrașcu cel Bun și să mergem mai departe că timpul trece ca un șarpe fără umbră cărând cu el neantul istoriei noastre.
Paradoxal, dar Mihai era un tip școlit, scria frumos expresii memorabile, găvărea în turcă și greacă și a ocupat dregătorii bănoase (bănișor de Mehedinți, mare stolnic, mare postelnic, mare agă, ban al Craiovei) până când și-a cumpărat de la Stambul domnia, făcând datorii uriașe, cifrate, cu destulă bunăvoință, la peste un milion de galbeni.
Pentru hiclenia lui de a ajunge domn a fost la un lat de secure să fie executat de Alexandru cel Rău, pe care-l deranja și posibilitatea ca acesta să fi fost fiul lui Pătrașcu. Deși s-a jurat pe toți sfinții că nu e os de domn, tot a fost dat pe mâna gâdelui care, clarvăzător fiind - ca toții consumatorii de șoricioaică - n-a vrut să ne lase fără unirea forțată de la 1600, a aruncat instrumentul muncii cât colo și a luat-o la sănătoasa. Bine, bine, nu i-a fost moale nici când s-a încruntat Mihai la el, că avea ăsta o uitătură când îl deranja peisajul de te făcea să te teleportezi instantaneu într-o altă dimensiune. Nu vă mai zic că l-a și admonestat:
-Ce faci, fraiere? Îmi iei grupa sanguină?! Ai uitat că ți-am salvat viața, că erai dependent de pariuri sportive și ai vrut să te arunci în Bosfor? Bă, ești mare bulangiu!...
Sinceri să fim, călăul uitase, că avea multe pe cap, dar fiindcă-i tremura mâna, că nu-și luase jocul de dimineață, a ras-o spre primul stabiliment religios unde ți se luau păcatele cu țoiul. Sau cu bardaca, după caz.
Mihai s-a ridicat din praf - că și pe vremea aia Bucureștii erau cam la fel - și-a luat rămas bun de cele 44 de sate dobândite prin munca cinstită de mare dregător, și a șters-o la Istanbul, de unde a revenit în 1593 în calitate de domn, fiind însoțit de o armată numeroasă și flămândă de creditori. Fiindcă nu prea avea cunoștințe despre macroeconomie, s-a pus cu impozitele pe țară de ziceai că vrea s-o distrugă de tot nu s-o scoată la vopsea. Pe lângă birul obișnuit a mai băgat o dare pentru ”plocon și curama”, o taxă nemaivăzută până atunci pe ”cornăritul oilor și al boilor”, un bir pentru orzul și grâul trimis turcilor aflați în campanie de curtoazie și jaf împotriva imperialilor, bașca niște miere, sare și unt.
În plus, turcii începuseră să se stabilească la nordul Dunării și să prade țara pe cont propriu, fără să fie trași serios la răspundere. Nu vă mai spun că haraciul ajunsese la 155.000 de galbeni, față de numai 8000 cât era în 1503. Se pare că în Valahia nu era nimeni capabil să numere până la 155.000 ceea ce a creat destule bătăi de cap slujbașilor domnești care adunau și mai mult, ca să mănânce și gura lor ceva mai gras.
Băi, treaba era proastă, satele s-au risipit în număr destul de mare, iar mulți țărani liberi au devenit rumâni. Că români erau prin naștere. În schimb, boierii, care-l aveau pe reprezentatntul lor în fruntea bucatelor, o duceau din ce în ce mai bine.
Imaginea internă era nașpa, dar nici pe plan extern domnul valah nu impresiona prea tare și nici nu inspira prea multă încredere creștinilor astfel încât călugărul croat Alexandru Cumulovici, trimis al papei la conducătorii creștini din această parte a lumii pentru a-i atrage în Liga Sfântă, zicea numai nașpeturi despre el, fiindcă era însoțit la București mai mult de turci decât de creștini.Concluzia se impunea de la sine: era omul acestora. D-aia nici n-a considerat că este necesar să mai stea de vorbă cu el, fiindcă, oricum, când va veni Aron Vodă, domnul Moldovei, să-l scoată din domnie, va fugi de va mânca pământul.
Dar pe Mihai îl durea la bască de călugărul Comulea, fiindcă nu prea le avea p-astea cu pelerinajele. El era mai mult cu cafteala. Așa că din proprie inițiativă, în 1594, se împrietenește cu Sigismund Bathory, căruia îi acceptă toate meandrele concretului, și cu Aron Vodă, care-și spăla adversarii hicleni cu sodă caustică. Culmea e că nu făcuse o oră de chimie în viața lui, dar îi plăceau experimentele științifice.
Dă cu mătura și prin sfatul domnesc unde-i găsim, printre Buzești și alți viteji, pe Radu Mihnea (viitorul domn și totodată viitor cuscru al lui Mihai) și pe Danciu din Brâncoveni, tatăl lui Matei Basarab.
La 13 noiembrie 1594 începe balul. Creditorii, care anterior atacaseră palatul domnesc, sunt chemați la visterie să-și primească plata. Cum vistiernicul avea niște treabă la mall i-au întâmpinat tunarii și incendiatorii. Care dintre zarafi au avut impresia că scapă din foc au fost măcelăriți de oștenii domnești. Tot soarta lui Berilă o au și cei 2000 de turci care-l fereau pe Mihai de gânduri necurate procreștine, iar distracția continuă la Giurgiu, Hârșova, Silistra, Hulubești, Stănești, Șerpătești (unde le-a dat-o-n barbă unor tătari care s-au băgat și ei în seamă), Brăila, ba și peste Dunăre, la Rusciuk, Nicopole, Sofia, Turtucaia, ajungând până în munții Balcani.
Însoțit de dilimani ca frații Buzești, Albert Kiraly, banul Manta și alți practicieni, Mihai bagă spaima în turci, astfel încât unii mai slabi de țâțână de prin Stambul își cam făcuseră catrafusele. Și nu fără temei că, dacă ar fi avut un sprijin mai consistent din partea creștinilor, mai că ar fi dat o fugă până acolo, fiindcă tot cunoștea orașul și-i plăcuse destul de mult.
Distracția a continuat până în iulie 1595, însă, în mai, același an, la Alba Iulia, Mihai acceptă suzeranitatea lui Sigismund, fiind considerat de acum un simplu locțiitor al acestuia, sub denumirea aburitoare de ”respectabilul și magnificul domn Mihai, voievodul țării noastre transalpine, credinciosul nostru iubit”. Câtă vrăjeală! Vă întrebați poate cum de a fost posibil așa ceva? Foarte simplu: marii boieri din delegație nu-l considerau pe Mihai mai presus decât ei și au vrut să-l pună la respect, închinând țara lui Sigismund.
Dar evenimentele nu-i îngăduiau lui Mihai să fie mofturos și nici să se răfuiască cu marea boierime, căreia oricum îi făcuse toate hatârurile, lipindu-i inclusiv pe țărani de glie. Cu super-glue de-ăla românesc, din cocă și apă de ploaie, de ține peste o sută cincizeci de ani.
PROMOUȘĂN
Nu prea vă place ce citiți, așa-i? Uite, vedeți, d-aia nu-i bună școala; vă deșteaptă până vă prostește. Căscați ochii aici că o sursă istorică zglobie care a participat la bătălia de la Călugăreni, mi-a dezvăluit adevărul despre celebra înfruntare. N-o să vă vină să credeți cum s-au întâmplat lucrurile de fapt. Nici eu n-am crezut, m-am zbătut cât am putut, dar până la urmă a trebuit să accept adevărul istoric. Brrr, parcă și acum se zburlește carnea pe mine....
17 august 2015
joi, 13 august 2015
Elegia mâinilor mele
Ochii tăi sunt în palmele mele
de fapt, fiecare palmă are câte un ochi incolor
printre degetele de fum, în crenele
nu există cătușe, inele
când de tine, iubito, mi-e dor
Și buzele tale de spaimă și rouă
locuiesc în palmele mele subțiri
dacă tresar se rupe absolutul în două
și n-am să-ți aud mirarea cea nouă
răpus de sălbatice năluciri
Când îmi strâng palmele laolaltă
și se-ntind prin ferestre de cer, nesfârșite
tu, iubito, nu ești decât altă
lumină din emisfera cealaltă
magia înlunării infinite
Și mă uit în oglindă pierdut
și-n mine te văd tot pe tine
mâinile nesfârșite de aer și lut
le-nchid într-un ultim sălbatic sărut
cu-nverșunările tale canine
Nu știu dacă e timpul sortit
să mă sfâșie perfidele fiare
dar prin molozul de aur topit
mâinile mele și-n vis te-au iubit
ca pe-o lună îmbrățișată de mare
13 august 2015
de fapt, fiecare palmă are câte un ochi incolor
printre degetele de fum, în crenele
nu există cătușe, inele
când de tine, iubito, mi-e dor
Și buzele tale de spaimă și rouă
locuiesc în palmele mele subțiri
dacă tresar se rupe absolutul în două
și n-am să-ți aud mirarea cea nouă
răpus de sălbatice năluciri
Când îmi strâng palmele laolaltă
și se-ntind prin ferestre de cer, nesfârșite
tu, iubito, nu ești decât altă
lumină din emisfera cealaltă
magia înlunării infinite
Și mă uit în oglindă pierdut
și-n mine te văd tot pe tine
mâinile nesfârșite de aer și lut
le-nchid într-un ultim sălbatic sărut
cu-nverșunările tale canine
Nu știu dacă e timpul sortit
să mă sfâșie perfidele fiare
dar prin molozul de aur topit
mâinile mele și-n vis te-au iubit
ca pe-o lună îmbrățișată de mare
13 august 2015
Elegia vânătorii de fluturi
Să începem vânătoarea de fluturi;
îi văd cum prin mine tresaltă
haide, iubito, acum să te bucuri
când ieși ca o rouă din daltă
Ți-am dat la o parte tot șpanul
și tot cenușiul din nori
în minte-mi răsună ciocanul
ce sparge uitarea din gând, uneori
Și te-am pus lângă inimă parcă
și marea am tras-o de guler pe țărm
suntem numai noi pe o arcă
pe care secundele dorm
Când pașii-or străpunge prin mine cărare
și tăcerea adâncă vei voi ca s-o scuturi
ascultă, iubito, aceeași chemare
de la începutul vânătorii de fluturi
13 august 2015
îi văd cum prin mine tresaltă
haide, iubito, acum să te bucuri
când ieși ca o rouă din daltă
Ți-am dat la o parte tot șpanul
și tot cenușiul din nori
în minte-mi răsună ciocanul
ce sparge uitarea din gând, uneori
Și te-am pus lângă inimă parcă
și marea am tras-o de guler pe țărm
suntem numai noi pe o arcă
pe care secundele dorm
Când pașii-or străpunge prin mine cărare
și tăcerea adâncă vei voi ca s-o scuturi
ascultă, iubito, aceeași chemare
de la începutul vânătorii de fluturi
13 august 2015
Abonați-vă la:
Postări (Atom)